Piese la dosarul Raselica Nachmansohn

Un articol de MIRCEA LAZARONIU

Desi s-a scris enorm despre „Craii de Curtea-Veche“, implicit despre Raselica Nachmansohn, curtezana suprasexuala în bratele careia moare Pasadia într-un spasm voluptuos, e regretabil ca prea putini dintre comentatorii mai vechi au avut la dispozitie importanta carte a lui Mario Praz, „La carne, la morte e il diavolo nella letteratura romantica“, studiu al sensibilitatii erotice a unei epoci, netradus la noi (titlu inacceptabil în perioada comunista), rezistent si azi. Un alt tabu din vremea comunismului a facut ca exegetilor de atunci sa le fie greu sau imposibil sa pomeneasca originea evreiasca a Raselicai.
Sa-i dam cuvântul lui Mateiu: „Constienta de minunata ei frumusete rasariteana în deplina înflorire, alba si mata ca un chip de ceara în care ochii de catifea ardeau cu o flacara rece între genele de matase, ea ramânea nemiscata, nepasatoare, în trufia fara margini a stirpei alese, asa ca strabunele ei când erau târâte, despoiate, în târgurile de robi, sau trase, mai târziu, pe scripetele lui Torquemada“.
Speram ca niciun cititor n-a facut stângacia sa vada în Raselica Nachmansohn creatia unui antisemit; jurnalul si însemnarile lui Mateiu ni-l arata strain de asemenea atitudini (poate ar fi nevoie de un bemol: în scrisorile adresate lui N. A. Boicescu e vorba de o „jidoafca infecta“ si de un „youpin“; credem ca este doar o poza juvenila). Plasmuirea unui astfel de personaj enorm dovedeste atractia pentru un tip feminin ce sfideaza scandalos conventiile sociale. Într-o lume supusa unei continue degradari, Raselica, demna urmasa a biblicei Iudita, are doza ei de maretie; dintre atâtea femei fatale ce populeaza universul matein, e indiscutabil cea mai proeminenta. Autorul e fascinat de marginali; sa nu uitam atractia lui Pantazi pentru tigani ori simpatia pentru homosexuali, exprimata oblic (vezi analiza lui Mateiu Calinescu din „Mateiu I. Caragiale: recitiri“).
În ciuda miilor de pagini remarcabile despre Mateiu, nu toate conexiunile intertextuale au fost examinate amanuntit. Stim ca romancierul „Crailor“ l-a citit pe Jean Lorrain, la care face aluzie într-o scrisoare catre N. A. Boicescu, iar în „Sub pecetea tainei“ îl numeste „tata de Jean Lorrain“. Un studiu aplicat poate demonstra ca autorul român are mai multe în comun cu acest decadentist dintr-o generatie mai târzie decât cu numele mai prestigioase invocate de exegeti – Poe, Barbey d’Aurevilly, Villiers de L’Isle-Adam. Prolificul Lorrain e rareori capabil de concentrarea, hipersemiotizarea mateina, dar universurile celor doi comunica în nenumarate puncte: misoginism, femei fatale, femei suferinde (printre ele, vaduve care-si pierd mintile), fantasme sadice, dandy bizari, cu inele de pret (Lorrain îsi asuma homosexualitatea), fascinatia marginii. Nu în ultimul rând, frumoase evreice. Autorul francez, antidreyfusard, a fost acuzat de antisemitism; aceasta nu-l împiedica s-o admire pe Sarah Bernhardt si sa fie bun prieten cu Marcel Schwob. Pentru a nuanta chestiunea antisemitismului lui Lorrain, mentionam un pasaj din „Monsieur de Phocas“, cel mai ambitios si probabil si cel mai rezistent roman al sau: „moi-même, qui ai la répugnance et l’horreur de tous les bas instincts, ne suis-je pas instinctivement violent et ordurier, meurtrier et sensuel comme cette foule sensuelle et meurtrière, la foule des émeutes qui jette les sergents de la ville à la Seine et criait, il y a cent ans: «Les aristos à la lanterne!» comme elle vocifère aujourd’hui: «À bas l’armée!» ou: «À mort les Juifs!»“.
Raselica aminteste frapant de Rébecca din „La Maison Philibert“ („Casa Philibert“), romanul din 1904 al lui Lorrain, nu cel mai reusit titlu al minorului francez. Citam extensiv din acest roman alimentar, scris pentru a plati o amenda substantiala: „Rébecca était née à Alger, mais froide comme beaucoup de Juives d’Orient, elle ne s’animait qu’au contact des mâles de sa race et professait pour le giaour un mépris atavique qui la conservait impassible au milieu des plus violentes caresses, la préservait aussi de la fatigue nerveuse et des rides et des tares. Elle devait à ce sang de glace l’étonnante pureté de son profil et cette face immobile d’idole dont s’affolaient les lettrés de province, les hellénistes de sous-préfectures et les bureaucrates, grands liseurs de Pierre Loti et d’Anatole France, qui croyaient retrouver dans cette Juive figée les Azyadés de l’un et les Thaïs de l’autre, tout le stock adorable et flou des héroïnes lointaines“.
Locatara a unui bordel (aceasta e, fireste, casa Philibert), Rébecca înseamna o trimitere evidenta, un clin d’œil la un personaj dintr-o nuvela a lui Maupassant, „La Maison Tellier“ („Casa Tellier“). Cei doi prozatori francezi întretineau o relatie personala destul de complicata. Din punct de vedere literar, în romanul sau din 1904 Lorrain se raporteaza dintr-o perspectiva decadentista la opera realista a înaintasului (doar cu câtiva ani mai în vârsta). O frumoasa si durdulie evreica, indiferenta, impasibila, cu o fata de ceara, Rébecca sta bine în compania Raselicai, iar amândoua amintesc de Salomeea vazuta de nevroticul des Eseintes, în „À rebours“ („În raspar“) al lui Huysmans, roman din 1884 – „indifférente, irresponsable, insensible“, cu un „charme de grande fleur vénérienne“. – Nu trebuie omisa alta nuvela celebra a lui Maupassant, „Mademoiselle Fifi“ („Domnisoara Fifi“, 1882), ce a putut fi vazuta ca o confruntare a barbatului cu femeia, sub semnul relatiei dintre iubire si moarte; în 1870, în Franta învinsa si umilita, o prostituata evreica asasineaza un brutal ofiter german; scenariul aminteste de „Cartea Iuditei“. – Observam ca Lorrain atrage atentia asupra literaturizarii; mitul frumoasei evreice e în mare masura un mit nascut din literatura: Rébecca le aminteste barbatilor de personaje ale lui Pierre Loti si Anatole France, „tout le stock adorable et flou des héroïnes lointaines“. – Frumusete impura moral, dar si fizic: cu defectul sau la un ochi, Rébecca e comparabila, la scara redusa, cu tulburea printesa de Eboli, frumoasa infirma, figura istorica din Spania secolului al XVI-lea, evocata de Lorrain în „Monsieur de Phocas“. Lorrain face din printesa spaniola o evreica; felul cum scriitorul imagineaza pierderea ochiului acesteia arata predilectia sa pentru oribil si straniu.
Hugues Rebell, amic al lui Lorrain, a schitat un personaj asemanator cu Rébecca în „La Brocanteuse d’amours“ („Negustoarea de iubiri“), roman din 1900: „C’est un de ces types de juives d’Orient: des yeux fendus en amande, des dents éblouissantes, et très fine, et pas de graisse encore!“ (apare prejudecata ca evreicele au parte de un declin fizic rapid). Desi nelipsit de calitati, în primul rând o autentica vis comica, romanul e unul alimentar, scris în graba, de un autor suferind, care avea sa sfârseasca prematur; Rebell abandoneaza pista evreitatii eroinei, care e si ea o femeie periculoasa, aici din specia escrocilor.
Matei Calinescu, cel care a venit cu o formula inspirata, „infernul sexual din lumea «Crailor»“, a analizat minutios înclinatia lui Pasadia spre autodistrugere, afinitatile personajului cu fantasmele lui Sacher-Masoch (Sa amintim ca „Venus im Pelz“ are un motto extras din „Cartea Iuditei“: „Dominus autem omnipotens nocuit eum, et tradidit sum in manus feminae“, „Vulgata“, „Judit“, XVI, 7; în româna: „Domnul cel atotputernic prin mâna unei femei i-a nimicit“, conform traducerii românesti din 1968 a Bibliei). E uimitor însa ca niciun critic nu a pomenit în legatura cu Raselica de Michel Leiris si „complexul Iuditei“, descris în cea mai celebra carte a sa, „L’âge d’homme“ („Vârsta barbatiei“), aparuta în 1939. Textul lui Leiris, socant document autobiografic ce a urmat unei cure psihanalitice, este cartografia unor fantasme. Pornind de la opera lui Lucas Cranach, autorul francez fixeaza cei doi poli ai sensibilitatii sale erotice: de o parte Lucretia, femeia victima, de cealalta Iudita, femeia calau. Leiris deformeaza povestea biblica: la el, vaduva ucigasa îl asasineaza pe Holofern dupa actual sexual si ispaseste astfel rusinea de a se fi prostituat. Leiris se identifica, masochist, cu victima Iuditei; putem vorbi de o voluptate holofernica: „Tel Holopherne au chef tranché, je m’imaginais couché au pied de cette idole“. Ultimul cuvânt al cartii este „Holopherne“. Exista diferente importante între Mateiu si Leiris; ultimul crede în posibilitatea salvarii prin dragoste si evoca figura Olandezului zburator. – Desi „L’âge d’homme“ e cu totul straina de antisemitism, nu putem sa nu remarcam corespondentele dintre viziunea asupra Iuditei si diabolizarea acestei figuri veterotestamentare în discursul unor antisemiti de la finele secolului al XIX-lea.
Pentru legatura dintre Leiris si Jean Lorrain, sa notam ca primul a fost impresionat în copilarie de un balet inspirat de o povestire a celui din urma, „Narkiss“, (vezi „Narcisse“, în „L’âge d’homme“).
În plin secol XX, Mateiu si Leiris îsi trag seva din imaginarul decadentist. Explorarea acestuia releva importanta femeii aducatoare de moarte; la majoritatea autorilor, pe un fond misogin, conflictul dintre sexe pare ireconciliabil. Sfârsitul barbatului poate fi eliberator sau scandalos, infamant. Se distinge dualitatea femeie ucigasa – femeie victima, în cazul celui din urma tip intrând în psihologia artistului voluptatea contemplarii suferintei feminine.
În secolul al XIX-lea, mai ales în ultimele sale decenii, se produce o resemantizare a figurii Iuditei; frecvent are loc contaminarea cu alta eroina biblica, Salomeea, mult mai prezenta în imaginarul epocii – femeia fatala prin excelenta. Fascinatia pentru femeia orientala se întâlneste uneori cu antisemitismul. De la mijlocul secolului al XIX-lea pâna târziu  în cel urmator, la scriitori foarte diferiti ca ideologie si însemnatate, nenumarate personaje feminine de origine evreiasca sunt aducatoare de moarte, distrugere ori surpare launtrica. Uneori antisemitismul autorilor e indiscutabil (fratii Goncourt, Drieu La Rochelle), alteori e un subiect controversat (Maupassant); nu o data un asemenea diagnostic nu poate fi pus de niciun cititor de buna-credinta.
Începând cu secolul XIX, dupa emanciparea evreilor si nu în ultimul rând dupa uriasa influenta a lui Walter Scott cu „Ivanhoe“, literatura e plina de evreice angelice, languroase, agresive, distrugatoare s.a.m.d.; este legitim sa se vorbeasca de constituirea unui mit literar. Sintagma „frumoasa evreica“ e în masura sa declanseze un scenariu fantasmatic. Comparatistul francez Daniel-Henri Pageaux a teoretizat cuvintele-fantasme, „stereotipuri dotate cu un bagaj intelectual si afectiv virtual, care poate fi dezvoltat în istorii“ („Literatura generala si comparata“), apropiindu-se de mit.
Sephora din nuvela eponima a Hortensiei Papadat-Bengescu (în volumul „Ape adânci“, 1919; publicata în „Viata româneasca“ în 1914) reprezinta o stearsa variatiune pe tema Salomeei. Myriam îi povesteste naratoarei (întreaga nuvela este un monolog al lui Myriam, în fata naratoarei, despre Sephora): „Sephora e o fata, o picatura închegata în forme frumoase din sângele nostru ebraic, neamestecat“. „Gtura care râde mereu are ceva din enigma zâmbetelor celebre, zâmbetelor care poate nu ascund nimic, decât intentia de a însela – sute de ani – eterna prostie omeneasca.“ Cu siguranta e vorba aici de surâsul giocondeic, analizat de Mario Praz în lucrarea citata.
„(…) Sephora în tumultul destinelor e o forta a raului, învesmântata cu amagitoarea forma a frumosului, si îi trebuie un mijloc de a-si desavârsi menirea./ Salomeea danseaza, Dalila dezmiarda, Esthera se roaga – Sephora cânta“.
Sephora e o frumusete maculata, o ingenua perversa. La nouasprezece ani, „Sephora e virgina, fiindca nu a venit ceasul; dar casta nu e, nici nu a fost vreodata“; „nu poti fi cast când porti, chiar nestiuta, în tine, samânta pacatelor ce vei face“. – „Sephora e virgina, dar când va fi o curtezana, ea va parea înca o fecioara, cu ochii ei limpezi, cu gura frageda, cu fruntea lina“.
Idiotul Moisil o acuza la marele rabin ca are de-a face cu crestini. Marele rabin replica: „(…) ea, Sephora ebreea, face pentru neam mai mult decât camatarii ce storc bunurile celor nevrednici, decât cel ce masura strâmb nemernicilor ce nu privesc cântarul (…); Sephora va suge chiar sângele si va roade carnea smintitilor, ea va slabi si obosi vlaga însasi a celor netrebnici. Ea e aleasa cum a fost ssic!t Salomeea, Dalila si Estera“. Lubricitate, vampirism sexual; frumoasa evreica, agent al disolutiei, contribuie mai mult la revansa unei rase oprimate decât negustorii fara scrupule si camatarii rapaci. Sunt pagini penibile, ce dovedesc pe deasupra incultura biblica; Salomeea si Dalila n-au fost niciodata eroine ale poporului evreu. Cuvintele marelui rabin sunt reproduse de Myriam: „celor fugariti sevreiit, carora toiagul le-a deschis marile ca sa duca departe rusinea ratacirii, le trebuiesc legile tari ale urii“. „Legile lor sunt ale cruzimii“. – „(…) natiile care s-au rostogolit prin vaile lumii au trebuit sa îmbrace luciul înselatoriei si lunecusul minciunii ca sa traiasca“. De-a lungul generatiilor, „din arme de aparare s-au facut taisuri de primejdie, din rabdarile supunerii, germenii dominatiunii“. E vorba de reversibilitatea rolurilor dominat – dominator./ Ca într-un soi de palinodie, Myriam are viziunea profetica a înfratirii: „Poate ca mai târziu, pe toate tarinile lumii, se vor netezi muntii, si se vor închega râurile, si vom fi cu totii frati ca de demult…“
Hortensia reia portretul Sephorei, fara sa aduca practic nimic nou. S-o ascultam din nou pe Myriam: „e o copila nevinovata si arunca fara sfiala latul“; „împrastie perversele ispite de poama cruda cu neobrazarea inocentei…“. „Sephora, copila nestiutoare, cheama din fundul abiselor unde dorm în om instinctele – josnicia gusturilor, si cu mâinile ei mici ce se joaca, cu glasul ei dulceag si taraganit, ce se alinta, raspândeste împrejuru-i parfum de luxura…“ – Impresioneaza iarasi neplacut cultura aproximativa a scriitoarei: „Sephora ca si Judith ssic!t, Dalila, Esther, Salomeea, e fala unui neam, purtând eternul stigmat al Evei, pentru gloria rasei“. – În perioada comunista era greu de închipuit un comentariu relaxat al nuvelei.
În lumea populata de monstri a Hortensiei Papadat-Bengescu, o evreica suprasexuala este oribila Salema, sotia bancherului Efraim: doctorul Walter din „Drumul ascuns“ (1932) îi datoreaza averea. Obeza, Salema este „uriasa voluptuoasa“. „Salema Efraim avea despre iubire o conceptie potrivita cu originile ei levantine si cu faptura ei; lenea ei orientala avea nevoie de placere drept orice activitate, iar vitiul la dânsa, vechi cu mult dinainte de Efraim, se întindea acum pe suprafete mari. Cei douazeci de ani de fidelitate erau iluzia lui Efraim, desi Salema pâna atunci nu avusese decât aventuri obscure, al caror josnic pomelnic ea singura îl cunostea“. Tânarul medic Walter, cu „figura lui impasibila de martir frumos“, avea sa fie „suprema patima a lacomei Salema“. Curând, Walter e numit din nou „martir“. Peste ani, „nu mai avea fata de Crist, cum nu mai avea de la moartea Salemei nici cununa de spini“. Personajul e sterilizat sufleteste; legatura cu Salema echivaleaza cu o castrare. „(…) Walter nu mai era capabil sa simta farmecul feminin; (…) femeia era (…) un sex desfiintat de o experienta necrutatoare. Continua astfel sa-i fie credincios Salemei dupa moarte (…)“.
Salema nu e singura faptura voluptuoasa din universul prozatoarei; s-o amintim pe Lenora; diferentele sunt însa importante. Cât despre oroarea de metisaj, ea a fost remarcata de Calinescu în „Istorie…“. Se impune prudenta judecatilor; nu vom face din doamna Bengescu o campioana a xenofobiei.
O reprezentanta a feminitatii castratoare e Manette Salomon, care da titlul romanului din 1867 al fratilor Goncourt, misogini si autentici antisemiti, acestia. „Manette Salomon“ e un roman al unui grup de artisti, roman al picturii, al imposibilitatii coabitarii artistului cu muza, dar si al consemnarii trecerii într-o alta epoca, pe care o numim modernitate. Coriolis, pictor promitator, dar caracter moale, îsi vede secatuite energiile creatoare din cauza legaturii cu frumoasa Manette, femeie si, mai presus de toate, evreica, interesata doar de latura materiala a vietii – înca un agent al destramarii. Barbatul devine dependent, dominat de Manette. „Elle avait touché à ses sentiments, à ses instincts, à ses pensées“; „ces deux forces lentes et dissolvantes: le temps et la femme, avaient longuement usé les résistances de son caractère, ses instincts de soulèvement, ses efforts de rébellion“. Odata cu vârsta se accentueaza trasaturile iudaice ale lui Manette. Coriolis: „Ah! ce qui vient dans une figure de juive avec l’âge… la Parque qui se lève dans la femme… ce nez qui devient crochu… et ses yeux aigus, ses yeux!…“. Pentru nefericitul artist, „ce fut comme une longue dépossession de lui-même, à la fin de laquelle il ne s’appartient même plus“.
Un pasaj-cheie: „(…) il semblait se dégager de Manette contre Coriolis une espèce d’hostilité originelle. L’éloignement de la femme paraissait se compliquer et s’aggraver de la séparation de la juive. Sans qu’elle en eût conscience, sans qu’elle se rendît compte, la juive, en revenant aux préjugés des siens, revenait peu à peu aux antipathies obscures et confuses de ses instincts. Une sorte de sentiment nouveau et naissant, impersonnel, irraisonné, lui faisait vaguement apercevoir dans la personne de Coriolis le chrétien contre lequel toujours, dans le creux de toute âme juive, persiste la tradition des haines, l’amertume de siècles d’humiliation, tout ce qu’une race éclaboussée du sang d’un Dieu peut avoir de fiel recuit. (…)/ La juive jouissait, comme d’une revanche, de la servitude de cet homme d’une autre foi, d’un autre baptême, d’un autre Dieu; en sorte qu’on aurait pu voir – ironie des choses qui finissent! – la bizarre survie des vieilles vendettas humaines, des conflits de religion, des rancunes de dix-huit siècles, mettre comme le reste des entre-mangeries de races, de la race indo-germanique et de la race sémitique, là en plein Paris (…)“. Asadar, ostilitate viscerala; resentimente aproape bimilenare, incontrolabile; razbunarea unei semintii umilite.
Catre sfârsitul romanului, Coriolis îi povesteste unui prieten „l’enfer de sa vie“. Concubina îi pare acum „un joli instrument pour faire souffrir un homme, cette poupée-là!….“ Fiul, frumos în primii ani, mosteneste caracteristicile evreiesti; e un caz de atavism. „Tu sais, mon enfant? mon fils, qui était si beau?… Eh bien, il est affreux… il est devenu affreux! (…) C’est maintenant un vrai mérinos noir… (…) Mon fils, ça! mais il n’a rien de moi, rien des miens… rien! Tiens, il y a des moments où je crois que c’est l’âme de quelque grand-père qui vendait de la ferraille dans un faubourg de Varsovie…“. Probabil, în literatura franceza de secol XIX, adjectivele care însotesc cel mai des substantivele „Juif“, „Juive“ sunt „belle“, „affreux“, „affreuse“. (La Baudelaire, în sonetul „Une nuit que j’étais près d’une affreuse Juive“, aproape toti comentatorii sunt de acord ca nu regasim nicio urma de antisemitism).
În final, Coriolis, zdrobit, se însoara cu zgripturoaica, frumosul model de altadata. Prietenul Anatole îl priveste cum se îndeparteaza, însotit de Manette. „Rasé! – dit Anatole en faisant le geste énergique du gamin qui peint, avec le coupant de la main, une vie d’homme décapitée“.
Un caz aparte e Pierre Drieu La Rochelle, ajuns treptat la un antisemitism vehement, chiar în opere ce contin pagini de o indiscutabila calitate (jurnal si fictiune). Un agent al distrugerii e hidoasa, lubrica Rébecca din „Gilles“ (1939), atrasa de psihanaliza (stiinta pretins evreiasca) si comunista pe deasupra. Victima e dezechilibratul Paul Morel, fiul sefului statului, pe care tânara îl împinge la sinucidere. La Patrick Modiano, personajul-narator din „La Place de l’étoile“ (1968), analizând într-o carte fantasma evreicei la Drieu, stabileste o genealogie: Walter Scott e cel care legitimeaza reprezentarea literara a evreicei ca obiect sexual („On peut aussi expliquer son attirance sa lui Drieut pour les juives de la façon suivante: depuis Walter Scott, il est bien entendu que les juives sont de gentilles courtisanes qui se plient à tous les caprices de leurs seigneurs et maîtres aryens“).
Moartea în bratele unei evreice o întâlnim si la un scriitor cu adevarat mare, Thomas Mann, în povestirea timpurie „Der Wille zum Glück“ („Vointa de fericire“, 1895). Viata unui artist, tânarul pictor Paolo Hofmann, e povestita de un prieten, situatie similara cu cea din „Doktor Faustus“. Grav bolnav de inima, Paolo se îndragosteste de frumoasa evreica Ada von Stein, cu care se casatoreste dupa ce are de înfruntat câtiva ani opozitia tatalui acesteia, ce si-ar dori un ginere sanatos, normal. Paolo moare chiar în noaptea nuntii. Afinitatile dintre el si Ada nu sunt sugerate de autor, nu sunt explicate de îndragostiti – ar fi fost o lipsa de tact, o lipsa de inteligenta artistica, iar rezultatul ar fi fost distrugerea emotiei, mai prezenta aici decât în majoritatea scrierilor autorului. Aceasta nuvela e unul dintre cele mai putin ironice texte de fictiune ale lui Mann. În conditiile tacerilor singuraticului Paolo (repliere narcisiaca, refuz de a se explica), informatia naratorului e fatalmente lacunara; e un caz de marturie incompleta. Putin locvacele Paolo îi relateaza naratorului esentialul vietii sale chinuite, fara a încerca sa-si motiveze decât vag marea iubire pentru Ada (ceea ce îl face sa supravietuiasca este „vointa de fericire“, dorinta egoista a bolnavului). Cititorului îi revine sarcina umplerii golurilor; elipsa e importanta în constructia textului. Ada si Paolo se aseamana ca doi frati; unul e imaginea în oglinda a celuilalt. Sunt doua fiinte exceptionale, aparitii exotice, abateri de la norma. Marguerite Yourcenar observa, în „Sous bénéfice d’inventaire“, ca pentru doamna von Tümmler, eroina din „Die Betrogene“ („Cea înselata“), „le fantôme de l’amour est un fantôme anglo-saxon; pour Hans Castorp et pour Gustav von Aschenbach, les fantômes de l’amour sont des fantômes slaves“. Adaugam, pentru Hofmann fantoma fericirii este o evreica. Vom aminti o aparitie episodica din „Felix Krull“, unguroaica Rozsa. Spre deosebire de Aschenbach, Friedemann sau doamna von Tümmler, „înselata“ de natura, la care dragostea declanseaza resorturile autodistrugerii, Paolo va cunoaste o moarte fericita. „A murit; a murit în dimineata de dupa moartea nuntii – aproape în noaptea nuntii./ (…) Oare nu vointa, vointa de fericire a fost aceea cu care a învins atâta vreme moartea? Trebuia sa moara, fara lupta si fara rezistenta, atunci când vointa lui de fericire a fost satisfacuta; nu mai avea niciun pretext sa traiasca“ (traducerea româneasca i se datoreaza lui Ion Roman).
Existenta chinuita a lui Paolo Hofmann, calatorind ani de zile fara posibilitate de fixare, între viata si moarte – o existenta fantomatica –, aminteste izbitor legenda Olandezului zburator, una dintre cele mai faimoase încarnari ale melancoliei. Ratacire, asteptare, credinta mântuirii prin dragoste: întâlnim toate acestea în nuvela manniana.
Desigur, în opera lui Mann sunt multi barbati fragili carora femeia le aduce moartea: Ada, Gerda von Rinnlingen, Amra din „Luischen“, Rozsa, cu toate diferentele dintre ele, sunt femei fatale, femei ale destinului. Barbatul poate cunoaste o moarte eliberatoare, ca Paolo, sau una lamentabila (exemplele sunt mai numeroase).
Moartea barbatului în noaptea nuntii e pusa de regula pe seama puterilor distrugatoare ale femeii. Gasim destule exemple, atât în folclor cât si în literatura culta; spaima de vagina dentata e universala. Plecând de la o piesa minora a lui Corneille, „Attila“, criticul Serge Doubrovsky descopera la dramaturgul francez o fantasma a casatoriei ucigase („marriage homicide“), asezata, pe urmele lui Leiris, sub semnul Iuditei („Corneille et la dialectique du héros“).
Satira mitului frumoasei evreice, mit hranit din literatura, o întâlnim înca de la sfârsitul secolului XIX la unul dintre cei mai importanti romancieri ai epocii, portughezul José Maria Eça de Queiroz, în capodopera sa, „Familia Maia. Episoade din viata romantica“ (1888). Un personaj, scriitorul João da Ega, în mare masura un dublu al autorului, nutreste o pasiune mistuitoare pentru o frumoasa si destul de coapta evreica, „divina“ Raquel Cohen, sotia adulterina a unui bancher. Ega redacteaza un fragment, „Evreica“, din proiectata lui opera, „Atomul“; ironia lui Queiroz e teribila. Iata deznodamântul sumbrei povesti medievale: „În sfârsit, urma neagra drama a persecutiei: fuga familiei ebraice prin paduri de vrajitoare si salbatice sate feudale; ivirea, la o rascruce de drumuri, a principelui Franck ce venea s-o ocroteasca pe Ester cu lancea ridicata, pe strasnicul sau armasar; turma gloatei fanatice care alerga sa-l arda pe rug pe rabin cu cartile sale eretice cu tot; în sfârsit lupta, si principele, strapuns de tapusul unui calaret, ducându-se sa moara pe pieptul Esterei, care-si dadea sufletul odata cu el, într-o sarutare“ (am citat dupa traducerea Micaelei Ghitescu).
În materie de Eros Thanatos, realitatea are darul sa imite fictiunea. Sa amintim felul cum un presedinte al Frantei, altminteri nu foarte interesantul Félix Faure, îsi gaseste sfârsitul în bratele unei aventuriere, Marguerite Steinheil, în 1899. Desi aceasta doamna nu a fost evreica, numele ei a putut induce în eroare, ieri ca si azi.
Imagologul american Sander L. Gilman propune („Inscribing the Other – Texts in Context“) o distinctie inacceptabila: motivul/mitul femeii fatale si cel al frumoasei evreice ar tine de registre cu totul diferite – primul, de mentalitatile misogine, al doilea, de cele antisemite. Distinctia operata de autorul american nu rezista unei analize pertinente. Intersectii între frumoasa evreica si femeia fatala sunt posibile, în literatura româna Mateiu Caragiale fiind un caz interesant. Pe de alta parte, eroinele unor Walter Scott sau Balzac sunt departe de a demonstra aderenta autorilor la mentalitatile antisemite.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper