Oglinda absenta

Buzunarul cu licente

Reflectare si ecou

Când am citit prima data afirmatia lui Milan Kundera, potrivit careia „toata viata noastra este o incercare de a pune stapânire pe urechea celuilalt“, mi-au venit in minte jocuri de putere, strategii de influentare, scari ierarhice. Zabovind insa mai atent asupra enuntului, am intuit ca sensul adânc se zamisleste in ideea dorintei noastre ancestrale de a ajunge pâna la altul, de a comunica autentic cu el, de a ne rasfrânge fiinta in ochii lui. Daca, de regula, „celalalt este cel care ma priveste“ – dupa cum ne avertiza Jean Paul Sartre – pentru profesor, celalalt este cel ce il asculta si ii duce gândul mai departe incuviintându-l, contestându-l sau descoperindu-i nebanuite nuante. Fara dialogul cu studentii sai, profesorul ar fi acefal, pentru ca i-ar lipsi putinta de a-si deslusi imaginea in asteptarile sau nedumeririle lor. La rândul lui, profesorul functioneaza precum o oglinda, care ramâne inerta, banal obiect decorativ, in absenta subiectului privitor ce se cauta in apele ei. Relatia dintre eu si tu nu se poate instaura decât in prezenta celor care rostesc aceste vocabule intemeietoare de fiinta; la fel intâlnirea cu propria imagine este mereu mediata de ochiul care o gazduieste. Frumusetea staruie in posibilitatea inversarii rolurilor: partenerii de dialog isi sunt, rând pe rând, unda si chip care isi ghiceste conturul in ea.
Intâlnirea autentica presupune un soi de abolire, de suspendare a distantei, a granitelor formale si interioare care ne separa de ceilalti. In termenii parintelui Andrei Scrima, „constiinta inseamna intentia care il vizeaza pe celalalt, orientata spre prezenta celuilalt. Iau o anumita distanta fata de mine insumi pentru a-i face loc in mine insumi celuilalt“. De aceea, intâlnirea implica reciprocitatea, fara a intelege prin aceasta o sterila egalitate de roluri.
De câtiva ani incoace, am privilegiul de a coordona lucrari de licenta in domeniul istoriei mentalitatilor si antropologiei culturale, la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti. Ma intâlnesc asadar nu numai cu prezente reale si intrebari de tot soiul in salile de curs, ci si cu felul in care isi toarna in scris ideile sau fantasmele studentii mei. Calatoresc in timp si in spatiu pe firul cercetarilor schitate de ei, intrezaresc sensibilitati diverse in coloratura frazelor sau in esafodajul subtil al argumentarilor pe care le aduc in paginile redactate. Iar daca am bucuria de a le servi uneori drept mediu reflectant, mi se pare firesc sa ma transform si-n ecou, invitându-va sa le parcurgeti rândurile, asternute adesea febril sau emotionat, sub presiunea timpului si a termenelor-limita, in mereu reinnoita incercare de a ne convinge, dar mai ales de a se convinge, ca fiinta se naste si din stradania de a numi ceea ce a descoperit, a imaginat sau a gândit.
Am ales sa redeschid „Buzunarul cu licente“ (inaugurat in paginile revistei in toamna trecuta), cu un grupaj de texte construite chiar in jurul binomului oglinda / oglindire, pentru a lasa dialogul sa curga mai departe intre doi studenti, care s-au incumetat sa priveasca inspre o realitate situata la rascrucea dintre inefabil si material. O realitate fluida, despre care s-a scris mult, fara a se aseza insa praful peste intuitia lirica a lui Rainer Maria Rilke: „Oglinzi: pân-acum nimeni n-a spus inca / ce sunteti voi in firea voastra-adânca.“

Cristina Bogdan

 

 

Intrebarea „ce este oglinda?“ poate suscita atât o discutie despre marea familie a dispozitivelor catoptrice (ordinul sensibilului), cât si o dezbatere in marginea ocurentelor filosofice si literare ale termenului (activarea unui plan al imaginarului). In acelasi registru, la fel de legitima ar fi abordarea oglinzii ca notiune teologica, in scrierile dogmatice, dar si in creatiile gândirii mistice2 (domeniul supra-sensibilului). In strânsa corelatie cu stratificarile mentionate s-ar afla multiplele practici care includ obiecte reflectante. Explorarea universurilor create de aceste uzante ne-ar aduce mai aproape de dimensiunea antropologica a oglinzii. Intr-un atare context, perspectiva de lucru se modifica, iar intrebarea determinanta trebuie reformulata. Iata o varianta posibila: care sunt functiile clasei de obiecte avute in vedere? Pentru a incerca un raspuns, un prim pas ar presupune existenta unei anchete istorice, care sa releve diferitele destinatii date oglinzii: obiect de cult, obiect de toaleta, insemn fizic al unui statut social, accesoriu3, instrument optic, element ornamental etc. Putem sugera, asadar, o clasificare tripartita a functiilor oglinzii: ritualice (funerara, oraculara, divinatorie), de reprezentare si utilitare4 .
Intre exactitate si himera
Pentru a trece rapid in revista modul in care se distribuie „substanta“ semantica a oglinzii ne vom referi la câteva  paliere de semnificatie majore. Ele se aseamana in comportament cu polii magnetici care dispun informatia potrivit unor modele predefinite. Ca jaloane calauzitoare, palierele au consistenta in prezenta subiectului cunoscator si se activeaza doar pe durata unui proces de receptare. Cu alte cuvinte, ele nu tin de planul continutului, ci functioneaza strict in raza interpretarii. Avem, pe de-o parte, dimensiunea mitologica atasata semnificantului, care se regaseste in decriptarea unor chipuri mitice si a istoriilor tesute in jurul lor, precum Narcis, Pygmalion, Dionysos, Afrodita/ Venus, dar si in multitudinea motivelor adiacente, prelucrate de literaturile lumii. Pe de alta parte, este important sa luam seama la dimensiunea religioasa a oglinzii, care a modelat, inca de la primele aparitii ale obiectului, intelegerea de sine a omului. O treapta de sens distincta izvoraste odata cu elaborarea marilor doctrine ale antichitatii eline, constituind ceea ce s-ar putea numi dimensiunea filosofica a termenului. Din alt unghi, si dincolo de o eventuala incadrare cronologica, oglinda comporta o vadita dimensiune simbolica. Ar fi gresit sa ne imaginam relatia dintre palierele enumerate si fondul de sens vizat ca un raport intre elemente mobile si sedimentari statice. Intelesurile oglinzii nu sunt de gasit in structuri inchise sau in ansambluri supra-etajate. Din contra, ele apartin unui regim fluid, potentându-se reciproc, intrând intr-o dinamica vie a transferului, a substitutiei, si chiar a redefinirii.
Ilimitarea energiei semantice proprie semnificantului este atestata, in mai multe rânduri, in volumul de gânduri asternute de Petru Cretia in marginea Oglinzilor: „In intinsul timpului, in adâncul sau si in diversitatea sa, spiritul este plin de oglinzi. S-a intâlnit cu ele si le-a interiorizat in toate ipostazele sale, de la optica la epistemologie, trecând prin ce veacurile ridicau in lumina sau in nedumerirea sa: teologie si mistica, Testament vechi si nou, Cabala, Platon si Plotin, stiintele din vremuri vechi pâna in era cosmica, atât cele naturale cât si cele ale propriei sale stiinte de sine, magia si impostura, arhitectura si teatrele catoptrice, inchipuirile poetilor si ale foarte multor prozatori, tehnologiile incendiare sau telescopice, mecanismele ludice, arta picturala de-a lungul mileniilor (in care oglinzile apar in ceasuri mari), totul intre exactitate si himera, intre ce oglinzile sunt si ce nu sunt si nu pot fi decât pentru ca spiritul este ceea ce este.“5
Inainte de a intra in posesia omului, oglinda apartinea ordinii naturalului, si nu oricum, ci sub forma unui fenomen. Petru Cretia sintetizeaza acest aspect vorbind despre „intâlnirea“ spiritului cu oglinda si „interiorizarea“ sa. Cu alte cuvinte, ne apropiem de latura obiectiva a temei, dar o identificam ca proces independent fata de constiinta, ca atribuit constitutiv al universului material.
Natura si Cultura
Principala consecinta a acestor precizari consta in surprinderea structurii bipolare care intemeiaza realitatea investigata. Oglinda, ca element fizic, nu poate fi separata de procesul dinamic al reflectarii,  fapt ce se confirma la nivelul tuturor ocurentelor generate de agenti umani. Indiferent de tipul discursului derulat in marginea temei, vorbim in permanenta de un referent dublu: entitate si fenomen. Binomul oglinda / oglindire ne deschide calea catre o problema mult mai spinoasa: dihotomia dintre Natura si Cultura.
Se intâmpla un lucru curios in privinta oglinzii: ea a devenit, intr-un sens, garantul indenegabil al superioritatii omului fata de natura, iar pe de alta parte ea nu inceteaza sa ne aminteasca de statutul nostru creatural. Tendinta fiintei umane, in contemporaneitate, este de a se percepe ca unic releu de sens la nivel cosmic, de a substitui ambientul inconjurator cu o lume fabricata prin fortele sale, de a inlocui datul, inconfortabil prin misterul sau, cu artificialul, familiar si supus creatiilor constiintei.
Antecedenta incontestabila a lumii naturale fata de plasmuirile si constructiile omului constient (atât cele concrete, cât si cele abstracte) atesta o dimensiune enigmatica a vietii in general, care nu poate fi decriptata integral prin acrobatii mentale. Acel „rest“, ramas in afara articularii de gând, este sursa inepuizabila care potenteaza semnificatiile noastre domesticite. Ca fenomen inscris in matca naturalului, reflectarea se dovedeste la rândul ei inclasabila la nivel teoretic. In aceasta ordine de idei, ne confruntam cu doi versanti: pe de-o parte avem o instanta naturala inaccesibila, pre-tematica, iar de cealalta parte intâlnim o instanta culturala marcata de ubicuitate, al carei evantai de sens pare de necuprins.
O cale de acces: etimologia
Un teritoriu optim pentru combaterea acestei indistinctii este cel al limbilor naturale. Cu alte cuvinte, ne vom interesa de invelisurile lingvistice asumate de cuplul oglinda / reflectare in decursul evolutiei sale. Una dintre cele mai vechi cristalizari semantice presupuse de oglinda este captata de termenul egiptean ankh. In afara obiectelor catoptrice desemnate, cuvântul avea si sensul de „viata eterna“, fapt ce confirma deschiderea dimensiunii speculare catre lumea imemoriala a sacrului6. Pendularea intre semnificatiile simbolice ale lexicului si trimiterile sale la concretetea unor gesturi si realitati curente este o constanta a societatilor arhaice. Limbile moarte contin putine cuvinte care sa nu implice punti de legatura spre vaste constelatii mitice. Creionarea unui traseu etimologic se aseamana cu procesul distilarii: pornind de la ocurente scrise, migram catre sfera vorbirii, cea care gazduieste nuantele, tocmai pentru a ne reintoarce la nivelul scriptic. In fiecare dintre aparitiile sale in interiorul limbii, oglinda se afla intotdeauna in strânsa corelatie cu dimensiunea vizualului. In greaca veche, denumirile obiectelor care produc reflexie apartin unei ample familii lexicale, care graviteaza in jurul radicalului rao („a vedea“): katoptroi („capabil sa vezi in“); enoptos („calitatea unui lucru de a fi vizibil“); enoptrisis („reprezentare ca in oglinda“, „reflexie“); katoptrikos („care tine de sau se afla in oglinda“)7 etc. Sedimentarea sensurilor se realizeaza dinspre formele verbale inspre cele substantivale. In acest fel se nasc principalii termeni care indica oglinzile lumii antice: esoptron; enoptron; katoptron8 . Intrebuintarea acestor semnificanti contribuie la separarea infatisarilor reale de cele iluzorii, ceea ce inseamna ca accentul cade pe siluetele redate prin reflectare, iar nu pe resorturile care determina fenomenul. Exista un alt cuvânt care se apropie de aspectul dinamic al oglindirii: antanaklasis9 . Prin el este numita atât rasfrângerea luminii, cât si cea a sunetului, alaturi de sensul de indoire. Ca intr-o varianta comprimata, vocabula retine intuitia pe care gândirea mitica a zugravit-o in episodul consumat intre Narcis si Echo: inrudirea structurala dintre reflex si ecou. Ilustrarile anterioare nu sunt suficiente pentru a intelege modul in care valorificau elenii imaginile speculare. Fara o vizita prelungita in regiunea limbajului filosofic, semantismul cautat ramâne incomplet.  Cuvinte ca eidolon („imagine“), eidos („infatisare“, „forma“, „tip“, „idee“), eikon („imagine“, „chip“, „reflexie“), phantasia („imaginatie“, „reprezentare“, „impresie“)10 participa in chip substantial la formarea climatului de sens al oglinzii. La toate acestea se adauga termenul mimesis („mimare“, „imitatie“, „arte frumoase“), notiune centrala pentru istoria gândirii in spatiul european.
Cealalta mare artera semantica se constituie pe teritoriul limbii latine. Noua paradigma lingvistica va consemna mutatiile care survin la nivelul atitudinilor fata de procesul reflectarii. Pentru a intrezari mai clar filiatia termenilor, vom parcurge drumul invers spre izvoarele etimologice ale oglinzii, venind dinspre limbile moderne. In franceza, substantivul le miroir ne trimite catre mireor (sec. XII, franceza medievala), iar apoi pâna la forma mirer, care apartine latinei vulgare. Afinitatile oglinzii cu ideea de transcendenta, dar si cu cea de aparitie spectrala, inselatoare, sunt confirmate de evolutia etimonului identificat: atât termenul din latina veche pentru miracol (miraculum), cât si cuvintele din engleza si franceza care numesc fenomenul mirajului (mirage), deriva din radicalul mirare. Corelatia semantismului specular cu un plan  supra-lumesc apare mult mai limpede in limba ebraica11: „…oglinda si viziune sunt desemnate de acelasi cuvânt. Având o vocalizare diferita, RE-i, insemnând oglinda, si RE-Ai – viziune, au de fapt aceeasi grafie consonantica, permitând sa se aleaga intre cei doi termeni.“
O situatie inedita descoperim in cazul semnificantului anglo-saxon. Termenul mirror  rastoarna regula de translatie intre verb si substantiv: el intra in limba ca mirour (in jurul anului 1250), provenind din cuvântul mirouer, care insemna in franceza medievala „sticla reflectanta“. Forma substantivala va da nastere, de data aceasta, verbului (mirouren), atestat la inceputul secolului al XV-lea, iar sensul va fi de „respectare (dublare) a unei conduite morale“. Dupa cum se observa, radacina mirare detine un rol decisiv in dinamica ocurentelor lingvistice asociate oglinzii. Dar majoritatea formelor inregistrate de limbile romanice actuale (specchio in italiana; espejo in spaniola; espelho in portugheza etc.) trimit totusi catre un alt fir etimologic12. Memoria culturala a Europei a asezat la temelia lexicului catoptric latinescul speculum13. Prin inrudirea sa cu speculatio14, cuvântul a devenit treptat un element nodal al teoriilor epistemologice. El insemna, ca substantiv neutru apartinând limbii latine, „oglinda“, dar si „reproducere“, „imagine“, „chip“. Verbul specio, specere („a vedea cu atentie“) este considerat indeobste ca punct de origine al termenului.
Ar mai fi de investigat, in acest moment, felul in care denumim procesul corespunzator oglinzii-obiect. Ne vom limita la exemplul limbii franceze. Aici intâlnim cuvântul refleter (atestat in 1762), derivat din reflet (substantiv masculin, inregistrat inca din 1662). Cele doua vocabule descind fie din limba italiana veche (riflesso), fie din latina (reflexus, -a, -um). In afara de sensurile primare („a reflecta lumina“, „imaginea lucrurilor“; „a oglindi“), avem prilejul sa surprindem laolalta câteva dintre semnificatiile speculare indelung exploatate in cadrul discursului cultural: „a traduce“, „a reproduce“, „a oferi un reflex“.
Expunerea diacronica a formelor pe care le imbraca oglinda se va sfârsi chiar pe teritoriul limbii române. Ne vom concentra asupra acelui cuplu verbal care zugraveste, pentru noi, fenomenul viu al rasfrângerii: a (se) reflecta / a (se) oglindi. Ambele cuvinte au un comportament gramatical sugestiv, fiind simultan verbe tranzitive si reflexive. Chiar daca la prima vedere aceasta trasatura morfologica pare a clarifica ideea de dualitate structurala a oglinzii, ea se va dovedi destul de rigida in raport cu insolitele impletiri de sens pe care ar trebui sa le circumscrie. Revenind la perechea mentionata, observam ca cel dintâi termen a intrat in rostirea româneasca in ipostaza neologismului, iar provenienta sa poate fi determinata in functie de urmatoarele filiere: franceza (refleter), latina (reflectere) sau germana (reflektieren). Acest verb retine o paleta ampla de intelesuri, care admit o impartire in trei clase: cele care tin de registrul fizic, cele care exprima manifestarile constiintei, si cele care numesc modalitati de expresie. Desi formele verbale indicate tind catre echivalenta semantica, in coagularea lexicului nostru specular rolul axial este jucat de cuvântul a (se) oglindi. Avându-si originea in slavonul oglendati, vocabula va sta la temelia celorlalte cristalizari lingvistice care depun marturie pentru o intreaga lume de imagini si iluzii.
Daca substantivul ascunde in permanenta capcanele unor rationamente rigide, iar trasaturile verbului cer o balansare continua, atunci carei specii gramaticale ii va apartine semnificantul central menit sa vertebreze itinerarul nostru? Raspunsul, aflat mai aproape decât ne-am fi asteptat in limba româna, se impune firesc, fiind calea mediana care aseaza in echilibru cei doi poli ai vorbirii15: infinitivul lung.
Fiinta lichida a oglindirii
Oglindirea, spre deosebire de imagine, care tinde sa atinga o ipostaza statica, se opune starilor omogene, freamata, vibreaza, se metamorfozeaza, ramâne mereu dinamica. Ea are o fiinta lichida. Nu-i de mirare, daca ne amintim ca locul propriu al reflectarii este apa. De fapt, acest infinitiv lung ne arata ca izvorul sau nu e in mâinile oamenilor16. Aici se ascunde una dintre caracteristicile indelung ocultate de catoptrica. Oglindirea tine de o categorie a evenimentialului, ea se petrece, survine. Este un fenomen in cel mai riguros sens posibil, adica nu sta in nici cea mai mica masura sub semnul intentionalitatii umane.

Pare scandalos, dar nu privirea instituie reflectarea, ea doar o capteaza, suprapunând-o unor proiectii. Chiar si pentru un interval infinitezimal, insa esential, simtul vazului joaca rolul unui martor „orb“. Acea clipa de aparitie, in care oglindirea se da, are loc, ne scapa pur si simplu, o pierdem intr-un mod iremediabil. Abia dupa ce retina s-a adaptat la forma vizibila care ii iese in cale, dupa ce nervul optic a preluat semnalul din exterior, discursul poate sa inceapa. Instantaneitatea care marcheaza intersectarea noastra cu oglinda ne sugereaza ca adevarata fata a realitatii speculare este prin excelenta absenta. Desi suna paradoxal, inseamna ca noi surprindem doar urma unei veritabile surveniri, o impresie „reziduala“, o „efigie“. Ca aceasta amprenta dobândeste cvasi-consistenta, se organizeaza intr-un contur si, in final, se contopeste cu o aparenta familiara, toate sunt momente secundare specifice perceptiei. In consecinta, suprafetele reflectante ne „pacalesc“ de fiecare data când le consideram spatii ale vacuitatii: noua ne lipseste deschiderea necesara pentru a primi preaplinul fenomenal manifestat „in“ si „prin“ ele. Totusi, o astfel de formulare ridica mai multe semne de intrebare: unde se petrece oglindirea; care este raportul dintre mediul gazda, inteles ca obiect solid, palpabil, si fenomenul gazduit; cum poate fi circumscrisa corelatia reflectarii cu timpul; ce fel de conexiuni leaga „oglinda“ de constiinta de sine etc. Iata ca omul nu poate fi eliminat din schita originaritatii fenomenului specular, fiindca ii este pol constitutiv. Dar folosind acest cuvânt nu ne referim la vreun aspect partial, precum vederea sau gândirea sa, corpul sau sufletul, ci la prezenta sa integrala si misterioasa in lume, la totalitatea sa, la existenta sa ca atare.
Realitatea speculara pare a impartasi cu cerul un destin comun, daca ne referim la acel vers al buddhismului care avertizeaza: „Natura cerului e cât se poate de limpede. Dar privind neincetat spre el sfârsim prin a-l intuneca“17. Iata un gând ale carui rezonante abia mai razbat pâna la urechile noastre launtrice. Trebuie sa incercam sa convertim zarva care ne asurzeste in contemporaneitate intr-o punte de legatura care sa duca atât spre lume, cât si spre noi insine. Aceasta mediere a presupus, in fiecare perioada istorica, obstacole specifice. Insa indiferent de context, suprafetele reflectante au fost prezente, chiar daca nu li s-a deslusit niciodata pe deplin semnificatia tainica.
Oglinda exhiba simultan o supra-abundenta de continut, cât si o retragere a jaloanelor fantasmatice care i-ar releva nucleul propriu. Cu alte cuvinte, drumul inspre orizontul de semnificatii al temei este intesat cu obstacole si increngaturi labirintice de tot soiul.
Sunt câteva repere esentiale pe care le-am identificat desfasurând acest studiu. In primul rând, este obligatoriu sa distingem intre instanta care gazduieste reflectarea, pe  de-o parte, si procesul dinamic gazduit, de cealalta parte. Sursa celor mai multe confuzii cu privire la realitatea oglinzii este tocmai nediferentierea celor doua paliere ireductibile ale sale. Odata cu circumscrierea acestui binom, examinarea subiectului capata o coerenta sporita. De pilda, tensiunea dintre rationalitatea inerenta a mestesugului de slefuire al oglinzilor si stranietatea deplina a prezentei obiectuale se lamureste, la un prim nivel, in acesti termeni. Omul poate interveni, prin intentionalitate, asupra mediului de reflectare, provocând astfel variate ajustari ale modului in care se produce fenomenul (atestarea acestui fapt se vede cel mai usor in cazul aparatelor metamorfice), insa nu poate modifica fenomenul insusi. Implicit, in „spatiul“ peliculei coexista inteligibilitatea omului si sensul imanent al naturii, daca admitem ca acesta din urma este posibil. De aici mai este doar un pas pâna la a surprinde datul originar al manifestarii speculare. Este frapant sa constati ca omul nu poate alege non-reflectarea, el nu poate intrerupe procesul dedublarii sale, decât acoperind sau desfiintând mediile care-l determina. Din acest motiv, oglindirea devine pentru constiinta un fenomen de ordin spiritual, fiindca da prilejul subiectului gânditor de a medita asupra statutului sau existential.

 

NOTE
1 Textul reprezinta un colaj de fragmente din lucrarea de licenta a lui Catalin-Mihai Pecingine, intitulata „De la oglindire la oglinda. Fenomenul specular in pictura secolelor XVI-XVII“, coordonata de lector dr. Cristina Bogdan si sustinuta in sesiunea iunie 2011, in cadrul examenului de licenta al Departamentului de Comunicare si Relatii Publice al Facultatii de Litere, Universitatea din Bucuresti.
2 Jurgis Baltrušaitis, „Oglinda. Eseu privind o legenda stiintifica: revelatii, science-fiction si inselaciuni“, trad. de Marcel Petrisor, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1981, pp. 74-88. Un alt corpus vast de texte care cuprinde figuri speculare, „inrudit“ cu cel de inspiratie mistica, este cel care alcatuieste marele curent esoteric occidental.
3 In afara rolului central pe care-l joaca oglinda in cadrul anumitor indeletniciri (de pilda, astronomia), se poate vorbi si despre un rol auxiliar pe care aceasta il asuma. O ilustrare inedita ar fi utilizarea medicala a oglinzii. Vezi Hope B. Werness, The Symbolism of Mirrors in Art from Acient Times to the Present, New York, Ed. The Edwin Mellen Press, 1999, p. 12, nota 9.
4 Sugestia pentru acest model de catalogare se datoreaza capitolului introductiv din Hope B. Werness, op. cit., pp. 1-11.
5 Petru Cretia, „Oglinzile“, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1993, pp. 124-125.
6 Hope B. Werness, op. cit., pp. 7-8.
7 Henry George Liddell; Robert Scott, „A Greek-English lexicon“, Oxford, Ed. Clarendon Press, 1977, p. 571 si p. 929.
8 Alina-Daniela Marinescu, „Le Miroir et les paradigmes de la reflexion. Temoignages antiques“, in „Synthesis“, nr. XXX/2003, Bucuresti, Ed. Academiei Române, p. 127: „Pentru oglinda metalica a antichitatii, facuta din bronz, mai rar din aur sau din argint, exista trei denumiri mai importante: esoptron, enoptron si katoptron. Cele trei substantive sunt derivate de la verbe având acelasi radical rao (a vedea), iar prefixele lor indica fie directia (eis), fie miscarea de sus in jos (kata); enorao desemneaza chiar perceperea imaginilor pe suprafete lucioase sau in lichide. De la katoptron deriva insusi termenul de catoptrica, stiinta reflectarii oglinzilor.“ (trad. ns.).
9 Henry George Liddell; Robert Scott, op. cit., p. 149.
10 Francis E. Peters, Termenii filosofiei grecesti, trad. de Dragan Stoianovici, Bucuresti, Ed. Humanitas, 2007, pp. 80-87 si pp. 227-228.
11  Jurgis Baltrušaitis, op. cit., p. 75.
12 Chiar si termenul Spiegel, care tine de limbile germanice, se explica, trecând prin forma olandeza veche – spieghel -, tot prin latinescul speculum.
13 O interpretare asupra genezei primare a cuvintelor care numesc oglinda se poate consulta in Chevalier, Jean; Gheerbrant Alain (coord.), „Dictionar de simboluri: mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere“, vol. II, Bucuresti, Ed. Artemis, 1994-1995, p. 369: „Speculum (oglinda) a dat cuvintul speculatie, la origine insemnând a observa cerul si miscarea relativa a stelelor cu ajutorul unei oglinzi. Sidus (stea) a dat de asemenea cuvintul a considera, care inseamna etimologic a privi stelele. Aceste doua cuvinte abstracte, care astazi desemneaza niste operatiuni intelectuale elevate, isi au radacina in studiul astrelor reflectate de oglinzi.“
14 Stefan Afloroaei, „Metafizica noastra de toate zilele“, Bucuresti, Ed. Humanitas, 2008, p. 110, nota 17: „Ca si speculum („oglinda“, dar si „reflectare“ sau „imagine“), termenul speculatio provine, cum stim, din verbul specio: „a vedea cu atentie“, „a inspecta“ sau „a supraveghea“. Aceeasi radacina o are si verbul speculor / speculari, „a privi cu grija in imprejurimi“, „a se uita in toate partile“. Pot fi elocvente si alte intelesuri sub care a fost folosit acest verb: „a considera“ sau „a observa ceea ce se afla la distanta“, „a spiona imprejurimile“, „a astepta sa vezi ce se intâmpla“. O posibila relatie primar-etimologica trimite catre grecescul skeptomai, „a avea in vedere“, „a reflecta“, de unde substantivul skopia, „loc de observatie“ sau, cu sens figurat, „perspectiva“, „punct de vedere“.“
15 Constantin Noica, „Cuvânt impreuna despre rostirea româneasca“, Bucuresti, Ed. Eminescu, 1987, p. 50: „Verbul isi este dat de procesele lumii sau de impulsurile si inrâuririle fiintei proprii; substantivul, in schimb, reprezinta instapânirea ta de om asupra lumii. In timp ce verbul pune totul in disolutie, substantivul hotaraste, pune hotare, ca fiind solidar cu ideea si conceptul. E adevarat ca verbul inseamna viata, dar substantivul este viata imblânzita, modelata pâna la intruchipare. De aceea substantivele cu cea mai bogata substanta launtrica sunt tocmai cele verbale, iar o limba, ca a noastra, ce are usurinta de a face peste tot substantive verbale (…) are sorti de expresivitate sporita.“
16 Constantin Noica, op. cit., pp. 248-249: „… ce este mai originar, mai primitiv in rostirea omului, decât ceva de ordinul infinitivului lung? Undeva, in padurile sale, omul inceputurilor nu stia inca sa dea nume lucrurilor ele insele, dar le prindea starile si procesele; aici e o fosnire, aici e o curgere sau o alergare …“
17 Vezi Andrei Plesu, „Ochiul si lucrurile“, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1986, p. 304: „Pentru a vedea clar, se va evita deci abuzul privirii. La fel, pentru a actiona bine (…) trebuie sa actionezi ca si cum nu ai actiona (…) In acelasi sens, se vorbeste despre „a picta nepictând“, „a cânta pe o lauta fara coarde“, „a gândi negândind“ etc. Sensurile trebuiesc si ele cautate prin necautare. Cultivarea lor ostentativa, atacul lor frontal, sfârsesc, de obicei, in blocajul facultatilor noastre de cunoastere.“

2 comentarii pentru “Oglinda absenta”

  1. noiembrie 23, 2011 la 2:42 pm

    Da… Am aflat lucruri noi si interesante! Felicitari pentru lucrare, Mihai!

  2. noiembrie 26, 2011 la 7:56 pm

    Felicitati pentru lucrare! Continua sa scrii, Mihai!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper