Nemaipomenita viata a lui R 172.132 povestita de el insusi

Un articol de SERGIU ANDON

Aveam o casa frumoasa pe Calea Giulesti, cu gradina, visini si vreo doi caisi, casa cu semineuri. Am scapat de bombardamente, s-a sfârsit razboiul, tata s-a intors fericit ca de la nunta si spunea: „Daca e pace e nemaipomenit“. Eram prea mic sa ma mir ca dupa vreo 4 ani a disparut din nou. Tata fiind militar de cariera, se mai intâmpla sa lipseasca. Insa o soapta din casa mi s-a lipit de creier: „E la Canal“. De altfel, peste ani, chiar a circulat un banc de acest fel, ala cu scrisoarea unui detinut: „Mama, stai linistita, sunt la Canal, unde e nemaipomenit, mai bine ma dadeai la canal de când m-ai facut“.
In loc de tata s-a intors un schelet deselat si posac. Nu intelegeam de ce mama plângea iar el nu; avea ochii uscati. Dar cum eu implinisem 13 ani, totul imi parea nemaipomenit. Asa invatam si la scoala, ca traim in cea mai nemaipomenita tara si ne faurim cel mai nemaipomenit viitor.
Am fost mirat sa constat ca la inscrierea pentru facultate mi se cere autobiografie. Asa a fost obiceiul cu generatia mea, cei nascuti in ‘38 – ‘39, sa trecem printr-o preselectie de dosare. Cu mentiunea „tata condamnat la munca silnica pentru uneltire contra ordinii sociale si de stat“ n-am avut nicio sansa. Mi-am gasit serviciu la o biblioteca de cartier. Era intr-o cladire nemaipomenit de frumoasa, casa nationalizata a unui poet „reactionar“, condamnat politic si el. Viata ofera compensatii. Dar dupa câtiva ani cartierul s-a facut de blocuri, casa poetului a fost darâmata si a trebuit sa ne restrângem in doua incaperi de la parterul unui bloc nou. A fost nemaipomenit ca din 17 salariati am fost pastrat doar eu. Program lejer, o zi dimineata, o zi dupa-masa.
In ‘65 a murit Dej, iar Ceausescu l-a criticat pentru persecutiile facute si a promis ca n-or sa mai fie nedreptati. Intr-o dimineata, a oprit la poarta un GAZ al Militiei si l-au luat din nou pe tata. A fost nemaipomenit ca i-au dat drumul dupa numai 4 ore. „Haideti, impachetati repede ca pâna diseara trebuie sa plecam! Ne demoleaza.“ Il lamurisera pe tata ca sa fie exemplu pentru vecini. Subtil.
Ne-am obisnuit si la bloc. Dar nemaipomenit ma simteam la serviciu. Era strâmt, dar cititorii erau oameni draguti, sefii de la biblioteca municipala, din Beloianis, ma apreciau. Pâna si ospatarul de la beraria de alaturi imi zicea câteodata: „Vino, bibliotecarule, sa-ti dau si tie un mic.“
La el am apelat si când au inceput sa ma viziteze intrusii. Veneau ca oricare cititor, era biblioteca publica, de stat. Dar erau altfel de oameni. Mai eleganti, mai bine hraniti, mergeau direct la un raft, rasfoiau un volum luat la intâmplare, se vedea ca habar n-aveau ce tin in mâna. Ochii lor erau de jur-imprejur, nu erau pe pagini. Un cititor fidel, doctor evreu, mi-a si spus: „Fii atent! Habar n-ai cine-ti intra in biblioteca. Iti plaseaza ceva compromitator intr-un volum si te pomenesti c-o perchezitie care merge la fix“.
Cui sa ma plâng? I-am spus ospatarului: „A, foarte bine ca mi-ai zis mie, ii cunosc pe astia de la Militie, ca toti vin pe capul meu“. Si dupa câteva zile: „Gata, s-a aranjat“.
Intr-o coincidenta nemaipomenita, peste putin timp m-am pomenit cu un tovaras care s-a prezentat „Colonelul Magheru“. A zis ca e de la Securitate. Ma complimenta, dar cam in doi peri; oricum stia totul despre mine. Ii placea sediul, ca avea doua intrari si programul alternativ. Mi-a cerut sa-i dau un rând de chei ca, din când in când, are treburi prin zona, dar n-o sa vina decât când nu e program si n-o sa deranjeze cu nimic. Simtind ezitarea, mi-a spus ca revine dupa câteva zile pentru raspuns. Bineinteles ca a doua zi m-am dus glont la sediul central, pe Beloianis, la directorul adjunct, ca era si secretar de partid si mai prietenos. N-a parut surprins. Aveam sa aflu ca mai erau precedente: „Stiu eu? Orienteaza-te. La urma urmei sunt autoritati“.
I-am dat individului un rând de chei, dar am pus si semne. N-a luat nimic, n-a stricat nimic, poate nici n-a trecut pe acolo. Pentru mine era totusi ceva apasator.   M-am sfatuit cu tata, ca avea experienta. „De pus cu ei, n-ai cum sa te pui, ca te sfarâma. Dar uite cum procedezi…“.
Am facut un referat catre contabilul sef al bibliotecii municipale si mi-a aprobat sa mai pun un lacat. Ori colonelul a inteles aluzia, ori nici n-a mai trecut pe acolo, dar pâna la Revolutie nu am mai auzit de el.
La Revolutie am racnit si eu cât am putut, convins ca vine cu adevarat viata nemaipomenita. Prin ’95 n-am reusit sa-mi conving fetele sa nu plece din tara pentru totdeauna. Eu am ramas având un scop: sa ajung la dosarul tatii, sa aflu cine si de ce l-a turnat. Va dati seama câta speranta mi-am pus in Legea Ticu. Am fost printre primii care m-am adresat C.N.S.A.S. Dar raspunsurile erau in doi peri. Parca le concepea colonelul Magheru. Nu m-am lasat si am revenit an de an. Acelasi raspuns, pâna prin 2004 când mi-au comunicat ca numele meu si al tatii apar a fi fost „in atentia“ nu stiu carei directii. Cum sa va spun, e ca si când te temi ca ai cancer si dintr-odata iti confirma doctorul ca chiar ai. Puteam presupune ca am fost „in atentia“, dar sa mi se anunte asta oficial mi se parea nemaipomenit. Am staruit sa aflu totul.
S-ar putea sa aflati si dumneavoastra, pentru ca C.N.S.A.S. mi-a intentat actiune in justitie. Sa fiu declarat colaborator al Securitatii. Au gasit ei dosarul 172.132, compus din 11 file, inclusiv copertile, toate scrise de colonelul Magheru. Sunt referate si rapoarte despre cum a constituit el casa conspirativa, in filiala bibliotecii municipale, la care eram bibliotecar, si paznic si femeie de serviciu, eu. Biblioteca nu era a mea, era a statului, dar in hârtoagele lui ma declara „gazda“. Mie nu mi-a atribuit nume de cod, dar „casei conspirative“ – da. Habar n-aveam cât ii zicea de frumos. Ii zicea „Speranta“. Rezulta din dosar ca ar fi avut acolo 3 intâlniri, cu câte o femeie. Femeile aveau nume de cod, dar poate ca erau amante. Pe ele nu le-a deconspirat nimeni.
M-au deconspirat pe mine. Mi se pare nemaipomenit de gretos. Acest C.N.S.A.S. e compus din oameni mai constienti decât mine. Unii au scris carti pe care le aveam la biblioteca. Cum s-ar spune, au facut parte si ei, putin, din casa conspirativa numita „Speranta“ .

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper