Moftangioaica – o fashionista avant la lettre

Un articol de NICOLETA NEAGOE

Femei privite de barbati. Întoarcere în timp
Cu mult înaintea lui Caragiale, Alecsandri a fost printre primii care au oferit o reprezentare a femeii dornice de emancipare… si cum s-ar putea produce mai repede acest proces daca nu prin vesminte si prin tot ceea ce tine de „cultura aparentelor“? Personajul Chirita surprinde ceva din spiritul vremii, cu toata caricaturizarea excesiva.
Caragiale îndrazneste mai mult si creeaza un personaj generic – moftangioaica. Saraca sau bogata, stiutoare sau nu de limbi straine, urâta sau frumoasa, moftangioaica e ambitioasa. Umple spatiul. Acolo unde barbatul se da batut, ea reuseste. S-ar zice ca îsi petrece viata încercând sa iasa în evidenta, sa fie mereu vizibila.
Dupa cum au aratat critici precum Florin Manolescu, „Momentele si schitele“ au fost la origine articole de ziar; prin urmare, trebuie sa le plasam în context. Multe proze au fost publicate în „Moftul român“ (cel consacrat moftangioaicei fiind unul dintre ele) si putem vedea în ele tot atâtea strategii – ca sa revenim la acelasi Florin Manolescu – de atragere a publicului, a unui anumit tip de public. Oricum, latura pragmatica a unui asemenea demers editorial este incontestabila. Nu trebuie sa eludam acest aspect atunci când vorbim despre femeia de la rascrucea dintre secolul al XIX-lea si secolul XX. Caci ar fi profund nedrept sa confundam perspectiva barbatului (fie el si un mare publicist si scriitor) asupra femeii cu fiinta careia spiritul vremii i-a harazit în cel mai fericit caz rolul secundar.
Într-un subtil eseu consacrat modei (tradus în volumul „Cultura filozofica. Despre aventura, sexe si criza modernului“, Humanitas, 1998), filozoful si sociologul german Georg Simmel,  traitor în la belle époque, face o observatie de mare rafinament: „moda ar trebui privita oarecum ca o supapa prin care izbucneste dorinta femeilor de evidentiere si reliefare personala, daca satisfacerea acestei dorinti le este în mai mare masura refuzata în alte domenii“. Pentru ilustrarea acestui rationament, cercetatorul german da exemplul femeilor din Renastere a caror vestimentatie nu înregistreaza excese si derapaje tocmai gratie unei libertati de miscare si unei educatii aproape egale pentru ambele sexe.
În consecinta, n-am gresi prea mult daca am interpreta extravagantele vestimentare ale burghezei române (i.e. ale moftangioaicei) drept tot atâtea indicii ale captivitatii si prizonieratului. Încremenite într-un rol social dinainte trasat (fata care trebuie sa se casatoreasca, mama si sotie cu obligatiuni clare), femeile de la sfârsitul secolului al XIX-lea nu prea aveau de ales. Singura lor forta o reprezentau copiii – asupra carora îsi proiectau visele neîmplinite – sau propriul trup. Sa le luam pe rând.
Nu este oare semnificativ faptul ca în proza lui Caragiale – de la care am pornit – nu apare nici macar o femeie (ambitioasa, fireste) care sa lupte pentru fiica ei? Elanul, entuziasmul, afectiunea, persuasiunea, toate merg spre fiu. Ca ne referim la domnul Goe, la Ionel, la Horatiu sau Ovidiu, toti au în comun o mama ambitioasa. Poate ca existau si mame care nutreau ambitii pentru fiicele lor, însa nu luptau (sau nu considerau ca merita sa lupte) pentru ele. Destinul acestora era prestabilit si, prin urmare, pus între paranteze. Cu mici exceptii, femeia trebuia sa se supuna unui tipar previzibil si, deci, neinteresant.
Dar principalul atu al femeii de la sfârsit de secol era propriul trup. Mai mult ca oricând în istorie, la belle époque a promovat si impus un anumit model de feminitate: acela al femeii-floare sau, daca e sa privim lucrurile în alta cheie, al femeii-trofeu. Undeva la jumatatea dintre cele doua ipostaze poate fi întrezarita adevarata identitate a femeii din acea vreme. Între imperativele canonului de frumusete si exigentele barbatului – de cele mai multe ori tacite, dar deja interiorizate de sexul frumos – femeia trebuie sa faca fata neajunsurilor propriului trup si cerintelor lumii exterioare.
Puzderie de ziare, dar si un întreg discurs medical încearca sa le convinga pe femei sa renunte la ceea ce pâna deunazi trecuse drept un fel de „a doua piele“ – corsetul – ca si la tot ce reprezenta exces în materie de vestimentatie. Ca nu e tocmai simplu o demonstreaza nu numai desele apeluri ale medicilor la ratiune, ci si articolele din lumea întreaga pe care jurnalele românesti le preiau imediat. Orice încercare de persuasiune era sortita esecului: femeia de la sfârsit de secol îsi însusise asa de bine constrângerile de natura vestimentara, încât a se priva de ele ar fi însemnat cumva a se mutila, a se lipsi de ceva indispensabil.
Numai ca aceasta rezistenta la schimbare, la simplificare nu trebuie neaparat cautata în vanitate sau în lipsa de educatie, ci mai degraba în spiritul unei epoci în care stratificarea sociala si distribuirea stricta a rolurilor celor doua sexe erau la apogeu. Poate ca ar trebui sa aflam si cum gândeau femeile de-atunci, nu numai ce proiectau barbatii asupra lor.
Femei privite de femei
Perioada prospera si stabila pe care o cunoaste România sub regatul lui Carol I are printre alte consecinte si una aparent frivola si nesemnificativa – aparitia jurnalelor de moda si, odata cu ele, a unei meserii inedite: cronicarul de moda, pe care trebuie sa-l delimitam din capul locului de cronicarul monden.
Iar daca acest cronicar este o femeie, perspectivele sunt si mai promitatoare. O femeie obisnuita care sa scrie despre vesminte. Nimic mai banal. Dar valoarea cronicilor este data tocmai de banalitatea lor. De prisos a mai mentiona ca, dincolo de rândurile puse pe hârtie de o cronicara de moda, se aude strigatul – mai tare sau mai încet, strident sau înabusit – al tuturor celor care încercau prin vesminte sa se exprime, sa se individualizeze.
Doua obiecte, trena si palaria – nu neaparat cele mai seducatoare prin potential si asteptari –, ne-ar putea calauzi prin hatisul complicatului cod vestimentar din la belle époque. Nu le-am ales întâmplator: dispunerea spatiala (palariile corespund zonei corporale superioare, iar trena celei inferioare) ne îndreptateste sa le acordam valoarea unor elemente definitorii pentru conditia femeii.
Cititorul actual care deschide un jurnal de moda de acum un secol este frapat înainte de orice de caracterul foarte frust al formularilor. Multa vreme am crezut ca sintagma „sexul urât“, întrebuintata de Caragiale în proza scurta, este un artificiu, o gaselnita menita a crea un anumit efect stilistic. Ei bine, nu era deloc asa. Formula apare în mod constant în cronicile de moda si este folosita cu seriozitate ca incipit pentru descrierea toaletelor barbatesti („Sa ne ocupam putin si de moda sexului urât…“) sau, dimpotriva, ca promisiune pentru cronica urmatoare („M-am luat cu vorba si n-am pomenit nimic de toaletele sexului urât. Voi vorbi saptamâna viitoare…“).
La un alt nivel, aceasta frustete a cuvintelor se manifesta în prezentarea lipsita de poezie, dar cu atât mai veridica, a numeroaselor neajunsuri si prejudicii pe care le aduce trena. Sa lasam textele vremii sa vorbeasca: „Mi se pare (poate ca glasul ratiunei a fost auzit) ca nu mai vad atâtea trene pe strada. Sunt pastrate exclusiv pentru seara si adoptate mai ales de persoanele cari nu mai joaca. Totusi, unele dansatoare le mai poarta si nu le e frica sa încurce picioarele dansatorilor în întorsaturile capricioase ale trenei, din care adesea le e greu sa se desfaca. Trebue dar cand dansam sa avem rochia nu de tot scurta, ci atingând pamântul, ceea ce cu rochiile usoare da aspectul unei libelule care vrea sa se aseze numai pe florile ce nu pot fi mototolite“.
Sau: „Încetul cu încetul asistam la o evolutie a costumului femenin, care nu mai are într’adevar nimic femenist, femeile cele mai cuminti cu toate ca instituesc ligi contra exigentelor costumelor la moda, cu toate acestea – cochetaria celor-l’alte– prea numeroase, – împiedica ori ce curent serios în acest sens. Fiecare doreste lucruri noui si cochete, socotind ca va câstiga ast-fel ca gratie. / Multe prefera de asemenea jupele lungi, suparatoare si putin comode jupelor scurte, atât de practice. Îmi pare ca în Austria s’a interzis formal aceste jupe cari pot fi considerate ca omorâtoare de oameni prin microbii târâti dintr’un loc într’altul, ravasiti peste tot locul cu norii de praf ce trenele las în urma-le. / Eu cred ca daca aceasta interzicere s’ar face la noi, ar fi foarte putine probabilitati sa reuseasca, având în vedere si cochetaria si spiritul de imitatie al femeilor noastre române“.
Regina Maria, pe vremea aceea principesa mostenitoare, relateaza în memoriile sale un episod savuros care arata ca din aceasta ecuatie a modei barbatul nu poate lipsi, ba chiar are partea lui de vina. Chiar daca spatiul se schimba, iar exteriorul si praful care le transformau pe femei în adevarate maturatoare este înlocuit cu un interior placut si primitor, necazurile nu se sfârsesc: „Eu aveam o rochie alba ca zapada, dintr-o matase ce curgea în falduri grele, sfârsindu-se printr-o trena bogata, iar pe cap aveam o coroana de diamant. Rochia mea a fost pricina de dezastru pentru mine si pentru altii. Poftita sa dansez, am primit, cu toate ca toaleta pe care o purtam nu era potrivita pentru dans, caci fiind din stofa moale si mladioasa se încolacea în jurul picioarelor dansatorilor, facându-i sa cada pe multi dintre ei. / Dupa aceasta întâmplare neplacuta, ma trasei la o parte, îngrozita de ce pricinuisem“.
Asadar, pe strada sau înauntru, trena, inutila trena e prilej de accidente si purtatoare de microbi. Foarte departe de imaginile din basme în care nimic nu strica happy-end-ul povestii.
Realitatea e întotdeauna cruda, iar o biata pata se poate transforma într-o adevarata tragedie, dupa cum marturiseste aceeasi regina Maria. Nu fara autoironie, ea consemneaza cum, în drum spre România, s-a oprit împreuna cu Ferdinand la curtea împaratului Franz Joseph, dar i-a fost cu neputinta sa se bucure de moment sau sa-i cunoasca mai bine pe cei prezenti din pricina… unei pete de pacura: „Nu stiu cum era sala banchetului, dar îmi aduc aminte cu durere de o mare pata de pacura pe delicata mea rochie trandafirie. De fapt, ma preocupa mai mult aceasta pata decât tot ce se întâmpla în acea seara si decât însusi împaratul“.
Depoetizarea trenei prin plasarea în realul atât de prozaic si de neplacut imprevizibil al Bucurestiului este accentuata de numeroasele resemantizari ale palariei. Dintr-o piesa vestimentara aparent anodina, functia ei primara fiind aceea de a proteja de diferitele intemperii, palaria ajunge sa constituie o adevarata grila de lectura a socialului. Si nu e vorba atât de palarie în sine, cât de „accesoriile“ cu care este împodobita. Palaria ofera o cale dintre cele mai nimerite de a întelege ceva din dinamica sociala.
O femeie bogata avea în garderoba palarii cu pene. Cu cât statutul social era mai ridicat, cu atât mai multe pene erau arborate. Apoi, existau pene si pene… cele mai pretuite si mai invidiate fiind cele de strut si de pasarea-paradisului.
O femeie mai putin bogata se multumea cu o singura pana sau recurgea la flori sau legume. Imaginatia burghezei o facea sa-si construiasca adevarate esafodaje de pus pe cap, încât pâna si universul floral sau legumicol se dovedea a fi insuficient pentru dorinta aproape viscerala de individualizare. Georg Simmel avea dreptate: lipsa de libertate le împingea pe femei sa caute forme dintre cele mai neobisnuite si mai ridicole de a se demarca si de a-si folosi imaginatia.
Sa lasam din nou textele, cu parfumul lor indescriptibil, sa vorbeasca. Iata ce se consemneaza într-o cronica de moda: „Palariile sunt adevarate gradini numai de flori sau garnisite cu flori; se vad clematite, glicine, salcâm, dar mai cu seama roze si violete. / Un manunchi de ovaz cazând la spate în forma de «cache-peigne» o împodobeste si mai mult“.
Sau: „Trebuie sa va arat o exageratie de care e imposibil a nu fi surprinse, daca nu contrariate. Sunt colosalele garnituri de flori sau fructe cari nu seamana cu natura; dupa ortensiile cari aveau deja proportiuni fenomenale, iata-ne fortate a suferi pe frezurile noastre floarea soarelui si trandafiri, cari sunt atât de mari, încât natura care a facut din aceasta placuta floare regina celorlalte nu a visat a o face asa de displacuta ca acelea cu cari în acest moment încarcam capul“.
Acel „Iata-ne fortate…“ culmineaza cu o interogatie plina de exasperare, care arata ca pâna si o cronicara de moda simte nevoia de a se delimita de suparatoarea tendinta de a urma moda au pied de la lettre: „Ce vom zice toamna asta când în loc de flori vom pune piersici, prune, întrecând în marime natura, si struguri ai caror craci vor face pe flamânzi sa râmneasca?“
La vizita lui Franz Ferdinand în România, iata ce consemneaza principesa Maria: „La gara din Sinaia i se facu perechii imperiale o primire plina de zgomot si de îmbulzeala, cu obisnuita garda de onoare, cu urale si buchete în numar mare. Acea zi mi-a ramas tiparita în memorie printr-un amanunt banal si nevrednic de luare-aminte; era pe timpul palariilor de marime exagerata, coplesite de flori si de pene si tinute în echilibru pe cap cu oarecare greutate, prin mijlocirea unor tufe de par fals si a unor ace de palarie de o lungime nemaipomenita. (…) Era o îmbulzeala ametitoare, lumea se împingea, se strivea, se calca pe picioare si-mi aduc foarte bine aminte cât de suparatoare a fost palaria mea prea mare în acea împrejurare însufletita, însa nicidecum tihnita. Ma stingherea în chip îngrozitor si în fiece clipa ma temeam de un naufragiu. Palaria printesei Hohenberg o întrecea chiar si pe a mea în marime si era mereu în primejdie de a fi smucita din loc de apriga înfrigurare a celor care se înghesuiau ca sa ajunga la punctul central si plin de interes. / Costumul asa zis de picnic purtat de noi în acea zi a trecut la nemurire în fotografia cât se poate de ridicola a grupului nostru: palarii mari, voaluri voluminoase si câte altele, între care sapca de automobil a lui Aunty si hainele rustice ale lui Franz Ferdinand. Iubitoare de frumos cum sunt din fire, nu ma pot hotarî sa public acea îngrozitoare fotografie, cu toate ca, fara îndoiala i-ar face pe multi sa petreaca“.
Concluzia reginei Maria se întâlneste cu aceea a cronicarei de moda si arata, daca mai era nevoie, ca aceasta dictatura a modei îsi gaseste cauzele în structura societatii si ca femeile nu trebuie neaparat învinovatite pentru ca încearca sa se distinga, fie si în felul acesta rizibil. Poate de aceea, când ne gândim la fashionista din la belle époque si la extravagantele ei vestimentare, trebuie sa fim mai întelegatori.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper