Libertatea de a spune prostii nu trebuie tolerata

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Scriitorul si intelectualul spaniol isi asuma in fiecare clipa hispanitatea. Cu mândrie, dar si cu luciditate. In confesiunile, evocarile, reflectiile din dialogurile realizate de Dana Diaconu, reunite in volumul la care m-am referit si saptamâna trecuta, tema majora este, desi nu intotdeauna explicit, tema spaniolitatii. Frapanta la scriitorul spaniol este constiinta unei mari culturi si a maretiei unui destin istoric. O cultura si o spiritualitate care au fecundat un imens continent, au intemeiat o lume noua, crestina. De altfel, descoperirea Americii – Márquez o numeste acoperirea Americii -, conquista sunt percepute cvasiunanim ca aventuri si intemeieri literalmente magice, neintrecute nici chiar de fascinanta campanie cosmica din ultimii 50-60 de ani. „Secolul de aur al literaturii“, „Uriasa aventura a limbii spaniole“, „Spania si spatiul hispano-american“ sunt tratate ca niste subiecte mereu fierbinti, parca din actualitatea imediata. Ce departe ne aflam in compania lor fata de ceea ce se intâmpla la noi, unde se strâmba din nas când vine vorba de Budai-Deleanu, de Creanga sau chiar de Eminescu, unde nu putini se comporta ca niste procurori de Caracal cu Arghezi, Sadoveanu, Calinescu sau Nichita Stanescu. Cu câta nostalgie constati ca scriitorul spaniol isi pastreaza intacta memoria asa-zicând pozitiva. Trecut printr-un razboi civil devastator si printr-o dictatura fara fisura, intr-o tara in care focul se poate aprinde de la o simpla scânteie – chestiune si de temperament! -, dar unde a fost totusi posibil pactul de la Moncloa, act fundamental al Spaniei libere si democrate de azi, scriitorul din patria lui Cervantes si a lui Ortega y Gasset are o perceptie clara, profunda si responsabila a Libertatii ca valoare suprema: „Libertatea de expresie pentru a spune prostii nu trebuie tolerata“ – afirma raspicat Alonso Zamora Vicente, filolog, romancier, critic, istoric literar si ziarist, la data interviului aproape nonagenar, de la inaltimea operei si experientei sale. El deplânge „locurile comune propagate de prostia universala“ si ignorarea a ceea ce este cu adevarat important si da un exemplu edificator: „Trebuia neaparat sa se spuna ca Felipe II nu pricepea si nu gusta pictura pentru ca nu a vrut sa puna pe Sfântul Mauriciu al lui El Greco in locul pentru care fusese comandat. In schimb, nu se spune niciodata ca Filip II, prin decizia personala, a adus tablourile lui Bosch pe care le avem. Asta nu se spune, dar chiar si astazi picturile lui ne lasa muti de uimire“.
Daca Zamora Vicente ar fi cunoscut mai ales istoria recenta a României si a culturii noastre ar fi fost uimit de performantele ce s-au inregistrat aici privind propagarea locurilor comune, a miturilor false, o data cu ocultarea sau demolarea marilor valori. Cu o fervoare si o voluptate autodevoratoare de-a dreptul patologice. Dar spaniolul nu are de unde sa stie ca abordând aceasta problema in convorbirea cu un intelectual si hispanist român, vorbeste de funie in casa spânzuratului. El este preocupat, cum e si firesc, de semnalarea pericolelor din casa sa: „Am o mare incredere in limba spaniola. E drept ca, recunosc, marele dusman al limbii spaniole este lenea, lipsa unui avânt pentru munca, lipsa de autorespect a insusi vorbitorului de spaniola. Dar eu cred ca spaniola are viata ei, stie sa se apere si pe deasupra are tot mai multi vorbitori. Sunt insa convins – desi nu pot sa spun asta, pentru ca vor sari cu totii pe mine – ca directia spaniolei in acest secol nu va fi data de Spania, ci de America hispanica. Din Mexic, Buenos Aires, ceva intermediar intre Lima si Bogota vor fi normele pentru spaniola. Daca ati sti ce demnitate are spaniola vorbita de un lustragiu din Mexic. E o adevarata placere sa stai si sa-l asculti cum vorbeste: lexicul bogat, constructia, pe deasupra imbogatita de tonul dulce cu care rosteste cuvintele. Toate acestea i le-am spus intr-un raport domnului ministru al Culturii“. Iata cu ce lucruri „neimportante“ se ocupa un reprezentant al elitei intelectuale din Spania. Ca romancier, Alonso Zamora Vicente este provocat de Dana Diaconu sa se refere la perspective narative, la omniscienta naratorului si conditia personajului. Reperele sunt, si in aceasta chestiune, inainte de toate, spaniole: „Romancierul nu poate fi omniscient. Este o pedanterie stângace. In literatura noastra nu pot exista personaje. Dupa Lazarillo sau Don Quijote, nu pot exista personaje. Sunt persoane. Cu totul altceva si diferit. Când exista un personaj, vrei nu vrei, el se supune unei retorici, unor norme, unei impuneri din afara. De la personaj aflam cum se termina totul, cât de bun este de la prima pagina. Dar viata nu e asa. Viata este un hazard neintrerupt, uneori cu noroc, alteori cu nefericire. Capodopera fiecaruia dintre noi este propria viata“.
Altminteri, cât priveste viata literara, unele asemanari intre cea din Spania si cea de la noi nu lipsesc. „Nu mai gasesti localitate cu mai mult de doi locuitori care sa nu aiba premiul ei literar“, zice usor ironic Zamora Vicente, iar de la Jose Hierro aflam ca „se publica pâna la trei mii de titluri de poezie pe an“. E mult? Depinde de calitatea cartilor de poezie si de prestigiul premiilor. Oricum, sunt pus intr-o mare incurcatura. Dupa ce l-am combatut odata pe Liviu Antonesei care, el insusi poet, denunta abundenta genului liric de la noi (unii o numesc „inflatie de poezie“), ca simptom al primitivismului cultural, tocmai eram dispus sa-i dau dreptate. Dar, daca si in Spania se scrie poezie pe ruptelea, mai pot oare impartasi ideea lui Antonesei? În ceea ce priveste premiile, fie ele chiar Nobel si Cervantes, subscriu fara nici o retinere la opinia lui José Hierro, si anume ca mai important si mai definitoriu este sa nu te uite lumea, mai ales atunci când, pe perioade lungi, nici nu mai publici poezie.
Intrebat de Dana Diaconu daca a scris despre mari poeti ca Antonio Machado, Garcia Lorca, José Marti, Gérard de Nerval (monografii, eseuri etc.) datorita unor afinitati elective, Andres Sorel raspunde: „Sunt poetii revolutionari. Chiar si romanul despre Iisus Hristos l-am scris pentru ca imi place romanul marilor infrânti, care au mari idei si mari sentimente. M-au interesat Lorca, Machado, Marti, chiar figurile istorice precum Che Guevara si Iisus Hristos, pentru ca am descoperit ca in fiecare dintre ei exista, in amestec, un mistic si un revolutionar. Niciodata n-as preamari pe un invingator al timpului sau… Adevarul despre Che Guevara a murit o data cu el. Cred ca era un scriitor frustrat, un mistic care credea in ceea ce realiza si nu a putut sa se adapteze la proliferarea birocra-tismului si stagnarea spiritului revolutionar in regimul lui Fidel Castro“.
Un dialog extrem de interesant este cel cu Luzmaría Jiménez Faro, poeta si editoare, intemeietoarea si directoarea primei edituri spaniole specializate in publicarea literaturii, indeosebi poezie, scrise de femei. Luzmaria (luz inseamna lumina) este dintre cei ce considera actul editarii ca „o alta forma de creatie“. La data convorbirii publicase 152 de titluri si 400 de autoare. In palmaresul editurii sale figureaza „Antologia Generala a Poetelor Spaniole“, lucrare in patru volume care ofera o panorama a poeziei spaniole scrise de femei de la origini pâna in 2001. „Desigur – precizeaza editoarea –, este imposibil ca in lucrari de acest fel sa fie cuprinse toate femeile care scriu astazi in Spania, dar daca nu sunt prezente toate câte sunt poete, cel putin sunt poete toate câte sunt prezente“. Chestionata de Dana Diaconu: „Va simtiti feminista?“, ea declara: „Spiritul Editurii Torremozas nu este feminist, ci pur si simplu literar. Dar fara indoiala ca, in calitate de femeie, sunt de acord cu unele dintre tezele feministe…“ Exista multe dificultati, dar ele nu pot fi invinse decât prin valoare, incât „in fiecare zi se câstiga noi «batalii» si, intreprinzând o selectie minutioasa si oferind carti de foarte buna calitate, Editura Torremozas a cucerit deja un mare prestigiu si un mare respect in toate tarile de limba spaniola“.
Are dreptate marele dramaturg Francisco Nieva, care, in dialogul cu Dana Diaconu, afirma: „Forta creatoare a femeii, pusa in anumite circumstante, devine extraordinara“ si, remarcând faptul ca „in literatura spaniola se vadeste adesea o cunoastere profunda a femeii“, da ca exemple personaje feminine celebre din opera unor Lope de Vega sau Garcia Lorca. Ideea este ca o „Spanie recuperata“ nu e de conceput fara recuperarea creatiei literare feminine, ca sa nu mai vorbim de acea literatura in care, de-a lungul veacurilor, Femeia este figura centrala.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper