Istoria politica a criticii postcomuniste

Un articol de ALEX GOLDIS

Medeea Iancu, Divina tragedie, Editura Brumar, Timisoara, 2011, 92 p.
Rollercoaster to heaven
Greu de explicat cum unul dintre cele mai frumoase volume de poezie de anul acesta a fost cu totul ocolit de comentariile criticilor. Cu atât mai mult cu cât cartea Medeei Iancu, „Divina tragedie“, beneficia, macar in punctul de pornire, de atentia unor experti in domeniu: juriul concursului de poezie „ProVERS“ (organizat anual de Luigi Bambulea la Nicula) era alcatuit din personalitati precum Ion Muresan, Ioan Es. Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov sau Daniel Cristea-Enache, iar pe coperta a patra o recomanda entuziast chiar vârfurile criticii noastre de poezie, Ion Pop si Al. Cistelecan… Slaba difuzare a editurii Brumar, precum si atentia exclusiva a recenzentilor pentru cartile publicate la case de productie mai mari aproape ca au scos remarcabila placheta dintr-un circuit normal.
Izbitor e, din primele pagini, imaginarul extrem de dens al Medeei Iancu, in absolut contrast cu volumele diluate ale debutantilor recenti. Austeritatea generala a limbajului parea ca face ravagii in ultima vreme, daca e sa ne gândim numai la rasfatatii premiilor literare de anul trecut, Sorin Despot sau M. Dutescu. In spatele saraciei de expresie mai mult sau mai putin intentionate iti venea sa banuiesti o vocatie mai degraba circumstantiala, ca si cum autorii ar fi pus de-un ciclu de poeme si s-ar fi hotarât brusc sa le expandeze intre copertele unui volum… La Medeea Iancu, dimpotriva, senzatia e de preaplin, de inventivitate debordanta, amenintând oricând sa dea pe dinafara. Tânara autoare ar avea mai multe de exprimat, insa decide sa se opreasca deocamdata asupra „Divinei tragedii“.
Infantilizarea discursului
E drept ca in prima instanta aproape ca nici nu stii unde sa te opresti sau ce sa admiri. Poeta e o „miliardara de imagini“ (Ion Pop trimite pe buna dreptate la mai vechi deprinderi suprarealiste) si mergând pe firul uneia risti mereu sa le pierzi din vedere pe celelalte. Insa nu despre gratuitate e vorba aici, nici despre lipsa viziunii de ansamblu. Caci discursul aparent aleator, plin de divagatii si alunecari de imaginar, se incheaga intr-o epopee compacta despre singuratate, boala si moarte. Toate, resimtite si exprimate paroxistic. O lunga confesiune pe mai multe voci si in registre diferite, organizate insa intr-un crescendo semnificativ (evident si in dispunerea ciclurilor: „Allegro“, „Allegro con molto“, „Largo“), da unitate volumului. Ceea ce parea la inceput o marturisire la limita de pe un pat de spital sau chiar de moarte („aici sunt inchisa ca intr-un cosciug“) catre un iubit indepartat ia proportii intr-un discurs febril despre parasire in general. Totul pare scris „intr-un moment de frica“, asa cum se exprima la un moment dat poeta, sau intr-un atac de panica. Tonalitatea violent expresionista – de la „Anul cârtitei galbene“ a lui Dan Coman n-avem ceva mai puternic in aceasta directie aparent clasata in poezia tinerilor – se hraneste din senzatia, insuportabila, ca „cineva ciuguleste din mine“.
Ceea ce n-ar fi fost numaidecât o garantie a originalitatii. Multi exasperati si hartuiti se plimba bine-merci, la lumina zilei, in poezia româneasca a ultimilor ani. In schimb, Medeea Iancu identifica o modalitate eficienta de recuperare a autenticitatii prin infantilizarea voita a discursului. Atrocitati de tot soiul iau aici proportii nebanuite tocmai pentru ca sunt privite prin ochii larg deschisi ai unui copil. De aici, amestecul paradoxal de ingenuitate, spaima, dar si de cruzime sau sadism – un fel de curaj inconstient, cu totul specific, de a urmari nenorocirea pâna la ultimele ei consecinte. Astfel expus, episodul mortii tatalui e de un dramatism iesit din comun: „tata a murit sub pamânt./ tinându-ma in brate tata respira cu plamânii mei// tatal meu avea ca sotie pe mama mea/ in fiecare luni dimineata tata ii aducea flori mamei// tata ne-a rugat intr-o zi sa plecam pentru ca el are cancer// iar cancerul se poate lua prin mângâiere// tata a cascat o gura mare/ gura tatei inghitise toate jucariile mele/ gura tatei se târa precum un gândac burtos/ gura era o mireasa gravida s…t tata a murit./ tata e mort fara ca eu sa stiu./ nu stiu ce inseamna cuvântul tata./ tata tatoi tataioi tatioi./ lumea s-a ascuns intr-un colt“.
Epopeea orfanului
Cele mai reusite poeme ale Medeei Iancu imprumuta, de altfel, logica schitelor infantile sau a desenelor in acuarela ce reproduc aievea recuzita unei familii fericite. Numai ca aceasta armonie nu tine niciodata mai mult de o clipa. Insinuarea mortii pateaza intotdeauna desenele copilului, ingrosând culorile si facând sa dispara aproape ritualic câte unul dintre protagonisti. De fiecare data când crede ca tabloul familial se incheie cu happy end si sta in sfârsit in picioare, „moartea pâs pâs pâs pe lânga usa“ transforma totul intr-un cosmar. Ceva din viziunea lui Ioan Es. Pop care isi imagina intr-un poem familia ca pe un lant al mortilor (nou-nascutul nu face decât sa-si ucida simbolic stramosul), e de regasit si aici.
Cu figurile parintilor mai mereu sterse din desen, poemele Medeei Iancu compun o epopee sui generis a orfanului. A nu se intelege totusi ca „divina tragedie“ (titlul e nefericit prin emfaza si intertext exhibitionist) ataca toate tesuturile acestui imaginar, transformându-l intr-o colectie de orori sau intr-o utopie EMO. Caci, mai ales in ultima parte a volumului, poeta creioneaza discret, dar cu note realiste mai accentuate, universul compensativ patronat de „mamoiu si tatoiu“. Niste parinti mai blajini, mai grijulii, dar si mult mai fragili, bunicii devin, sub aceeasi privire ingenua, sursa unui lirism de substanta: „tataia munceste rosiile, le uda, ni le arata, le fotografiaza si/ ele au murit. tataia a ramas pe pragul varuit al bucatariei/ si a plâns. Razele soarelui ii faceau inima lui tataia sa/ straluceasca./ mamaia ne-a dus la leagane, ne-a dat in ele pâna sus, sus/ de tot, acolo norii aveau alta forma, acolo norii il tineau pe/ iisus./ mamaia ne-a facut pentru prima data pizza, aflat reteta,/ a pastrat-o in buzunarul capotului si s-a chinuit apoi,/ dar tataia se uita la televizor despre bolile de rinichi, despre/ cancerul la prostata/ in ochii lui ne vedem noi/ eu si sora mea mici, tinându-ne de mâna/ eu si sora mea la scoala/ eu si sora mea in recreatie/ eu si sora mea la tabla/ eu si sora mea in vacanta/ eu si sora mea la mormântul tatalui nostru/ Bunicul meu nu e foarte inalt, are saizeci de ani, parul/ lui e negru, el are un calculator mare cu care ne invata/ matematica iar duminica in jur de ora 2 ne cheama sa/ facem o ora de aritmetica apoi incepe dallas./ Acum la noi o sa vina anotimpul Toamna“. Sentimentul cel mai pregnant al volumului nu e tragedia sau cosmarul, ci tocmai aceasta armonie tihnita si trista, in care fiecare gest, oricât de normal sau de intens, trimite la o absenta.
Poate ca imaginarul Medeei Iancu n-ar fi fost insa complet daca n-ar fi reusit sa sugereze si o metafizica. Piesa finala, absolut remarcabila, imagineaza o apocalipsa (o geneza?) in care toate datele imediate ce compun universul orfanului, de la ursuleti de plus sau trenulete de jucarie pâna la crema de zahar ars sau biscuitii aromati intra intr-un vertij cosmic menit sa puna in miscare un rollercoaster spre paradis: „viata aceasta: jucarii peste jucarii/ colectii de ursuleti/ si un dumnezeu cu masca de pantalone, scofâlcit cu gâtu-i/ lungit peste ceruri caruia i s-a stricat cheita.// va faceti gari/ va faceti trenulete/ va plimbati cu telecomenzile uriase in spate/ cine pe cine/ rastigneste/dincolo prin tuneluri, dumnezeii râd cu gurile pâna la/ urechi// din gara in gara,/ se urca tot mai sus/ unora le curge sânge din nas, altii tipa ingroziti un tipat/ hârâit cu cheita blocata./ se urca tot mai sus, ceruri peste ceruri,/ ceruri din bete de chibrituri, ceruri din vata pe bat ceruri spumoase,/ ceruri aromate din biscuiti si crema de zahar ars/ tot mai sus, pâna la capatul cerurilor cerului“. Unde, desigur, ca pe cei napastuiti de toate relele starii de orfan ii intâmpina, in semn de mântuire totala, o grupa de fapturi supranaturale facute dupa chipul si asemanarea lor: „dumnezei cu chip de clovn speriind copii dumnezeilor“, „dumnezei cu teama de intuneric“, „dumnezei cu coroane de staniol pe cap“, „dumnezei cu iepurasi sub mâneca“, „dumnezeii nostri plini de alti dumnezei, mai mici“.
Las la o parte forta vizionara a scrisului Medeei Iancu, evidenta, cred, in fragmentele de mai sus. Ma rezum, in schimb, mult mai terestru, la a spune ca excelenta gestiune a focalizarilor, identificarea drumului celui mai scurt de la concret la abstract, precum si capacitatea de a articula un imaginar in toate detaliile lui sunt marcile unui debutant complet, cum putini am avut in ultimii ani. Ma intreb doar cu interes ce va alege de acum sa scoata spre publicare din sertarele ei pline aceasta poeta profunda si autentica.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper