Incursiuni in universul unui „poet si solitar“

Un articol de CONSTANTIN COROIU

La finalul comentariului de saptamâna trecuta, remarcam faptul ca, evocând el insusi Bacaul din diferite epoci sub toate aspectele, pe baza de documente din arhive si alte felurite marturii, Constantin Calin arunca noi lumini asupra „fenomenului“ Bacovia. Altminteri, am mai afirmat si altadata, exista mari opere literare, artistice, stiintifice etc. ce nu puteau fi create decât intr-un singur loc de pe pamânt. Dostoievski, aflam din jurnalul sotiei scriitorului, Anna Grigorievna, a fost nevoit sa paraseasca fascinanta Elvetie, unde la un moment dat se dusese cu intentia de a sta o perioada mai lunga, din cauza ca acolo nu mai putea sa scrie. Ii lipseau respiratia, perspectiva spatiului imensei sale patrii. Autoexilat in America, Rachmaninov venea pâna la granita Rusiei pentru a respira, la propriu, aerul fara de care simtea ca muzica sa nu mai era ceea ce trebuia sa fie. G. Calinescu a scris inegalabila „Istorie a literaturii române de la origini pâna in prezent“ la Iasi. Peste ani, marele critic lasa sa se inteleaga ca numai in „Florenta României“, cum a numit el Iasul, intr-o casa cu cerdac de pe strada unde copilarise, a fost posibila o asemenea performanta unica. In ce ma priveste, sunt convins ca, scrisa la Bucuresti, „Istoria“ n-ar mai fi fost aceeasi. Dar nu numai ea. Prelegerile de la Universitatea bucuresteana ale lui Calinescu nu au mai atins nivelul „regalului“, isi amintea Alexandru Piru, de la Universitatea din Iasi. In fine, la Bucuresti, dupa razboi, „Jurnalul literar“ avea sa devina o brosura de uz intern, academic si apoi sa esueze lamentabil, desi chiar si in aceste conditii a beneficiat de spiritul si verbul lui Calinescu.
Pentru Bacovia, spatiul cel mai fecund l-a constituit târgul de provincie care era Bacaul de la finele secolului al XIX-lea si din prima jumatate a celui ce i-a urmat. Grigore Tabacaru, citat de Constantin Calin, atragea pe buna dreptate luarea aminte: „Catedrala din poezia lui poate fi orice catedrala; ea este insa catedrala Sf. Neculai din Bacau; gradina este gradina publica a orasului, codrii sunt de la Hemeiusi din zare; abatorul este cel de pe malul Bistritei, pâna si ploaia si toamnele sunt ale Bacaului“. (Mi-as permite sa spun ca mai ales acestea din urma.)
In a doua parte a volumului „In jurul lui Bacovia“, intitulata „Jurnal“, Constantin Calin noteaza ca poetul si-a rasplatit, asa-zicând, in posteritate urbea „exergitând o influenta à retardement, dar persistenta. A influentat, neindoielnic, realitatea bacauana de dupa el mai mult decât orice alt scriitor sau intelectual nascut aci“. Dupa cum, in posteritate, mai mult ca oricând, Bacovia ar fi putut, cred, repeta: „Ca si legenda Bacaului, am si eu legenda mea“. Si ce legenda, când o mare poeta, cea mai mare din literatura româna si nu numai, Ileana Malancioiu, formuleaza memorabil: „Poezia este Bacovia“.
Dar autorul „Stantelor burgheze“ pare a fi si fata cu realitatea, cu societatea româneasca de azi, o prezenta tulburatoare. In aceasta idee, Constantin Calin scrie in „jurnalul“ sau, care e, de fapt, un pseudojurnal: „Neindoielnic, traim vremuri ciudate: cei mai des citati scriitori români sunt (lucru pe care la rigoare l-as putea argumenta statistic) Caragiale si Bacovia. In cazul celui dintâi motivul se intelege usor: falsitatea multora dintre aspectele vietii de azi o aminteste pe cea a epocii sale. In cel al poetului, el e mai putin evident. Si totusi cum spuneam, – Bacovia e citat in discursurile parlamentare, in articole literare si politice. Expresii de-ale sale au devenit titluri de rubrici. El e in «aerul timpului», inevitabil. Recurgem la vorbele lui pentru a caracteriza nebunia lumii contemporane, violenta, saracia, lipsa de perspectiva, mizeria, disperarea. Iar acesta nu mai e un gest de afectatie literara, ci unul firesc, evocator. Oftam cu Bacovia («Ce lume goala de vise»), ne aratam sceptici («O, tara trista, plina de humor») sau ironizam impreuna cu el («Vor fi acum de toate…»). Traim deci si «ca-n Caragiale» si ca-n Bacovia. Lumea româneasca oscileaza permanent intre veselia celui dintâi si paroxismul celui de-al doilea“.
Observatie profunda, exprimata inspirat, memorabil, cum sunt multe altele in jurnalul lui Constantin Calin, din care comentatorul este tentat sa citeze copios: „Pentru a-l intelege (pe Bacovia – n. mea), in 1964 simteam nevoia de bibliografie. Acum traiesc poezia sa. Bacovia mi-i contemporan. «Tranzitia» noastra e asemanatoare, sub mai multe aspecte, cu «tranzitia» evocata de el in «Scântei galbene», «Cu voi…», «Comedii in fond». Au reaparut (le vad, nu trebuie sa mi le imaginez) contrastele de tip burghez («valmasagul milionar» si «milogirile de cimitire“, de pilda) si o intreaga fauna «pozitivista» care sfideaza «idealul» si crede in «evanghelia banului». Marginalizarea scriitorului nu mai e o chestiune teoretica, ci o realitate imediata. Poet, prozator, dramaturg, critic si istoric literar, el a inceput deja sa simta rigorile «cercului barbar si fara sentiment», «humorul» guvernantilor, umilinta de a umbla cu pantahuza. In Bacovia e, insa, si calea de a depasi aceste dureri: respectul vocatiei. «Poet si solitar…»“.
Si in paginile jurnalului, autorul stabileste filiatii, descopera corespondente, analizeaza termeni, cuvinte, identificând originea, frecventa si functia lor expresiva. Curiozitatea sa, cum am mai remarcat, este mereu vie. Ca si pasiunea de a fora cât mai adânc. Descopera, de pilda, ca in poezia lui Bacovia cuvântul vid apare o singura data. El exprima, zice criticul, facând referiri si la alti scriitori, intre care Cioran, oboseala, dezabuzarea, sentimentul inutilitatii. Intr-o alta insemnare, istoricul literar se intreaba: „Cine a introdus cuvântul pantofi in literatura româneasca?“ Nu e, dupa parerea mea, foarte important, dar e cel putin interesant. Ma intreb, la rându-mi, ce s-ar face Constantin Calin daca ar vrea sa afle raspunsul la o astfel de intrebare privind, de exemplu, literatura franceza sau rusa. Pentru a afla raspunsul, istoricul literar purcede la o investigatie pe toata intinderea literaturii noastre, o literatura nu minora, totusi relativ mica. Nu prea mi-a fost clar daca l-a identificat pe „faptas„, dar, ca intr-o simpatica anecdota, marturisesc ca mi-a placut ancheta sa…
Impatimit scotocitor de documente, unele aparent fara nici o legatura cu poezia, Constantin Calin ne surprinde la tot pasul cu cele mai diverse date si marturii. O insemnare din jurnal contine raspunsul la o alta intrebare: „Cu ce se ocupau bacauanii, in 1915, când Bacovia scoate «Orizonturi noi»? Cu vânzari, ipoteci, sechestre, opozitii la sentinte, creante, amanete, contraventii, acte dotale, procuri, ipotecari, divorturi, amenzi, cesiuni, arendari, ordonante de plata, ridicari civile, partaje, procese de calomnie, abuzuri de incredere, autentificari de sentinte civile, partaje, procese de calomnie, abuzuri de incredere, autentificari de chitante, rezilieri de contracte, somatii, sechestre, procese de amenintare (un Hers Pomana), loviri, evacuari, licitatii, popriri, sperjururi etc.“ (Din „Registrul de intrare“, Fond Tribunalul Bacau, sectiunea I, dos.15-18/1915).
Constantin Calin, pentru a-i prelua o marturisire, nu doar il studiaza pe Bacovia, ci il traieste, iar prin Bacovia criticul si finul filolog isi traieste, daca pot zice astfel, si Bacaul, mai ales cel de odinioara. Exemplara daruire si asumare pentru un bucovinean.
Inchei cu o insemnare din jurnal care exprima o foarte bacoviana stare ce tine de existenta noastra eminamente tragica acum si intotdeauna: „Azi m-am gândit la cei care de-a lungul timpului au trait tristetea versului: «Si n-am unde sa ma duc». Cine puteau fi ei? Intelectuali, scriitori, oameni cu un anumit statut social, in vârsta. Versul ii exprima pe toti acestia. Când esti tânar, te duci si te lipesti oriunde. Asa ceva nu mai e posibil când ai peste patruzeci si ani, când esti o persoana cu studii etc. In fine, inca un «amanunt»: dificultatea de a nu avea unde te duce e resimtita si mai dramatic in tarile mici si in orasele mici“.

Un comentariu pentru “Incursiuni in universul unui „poet si solitar“”

  1. noiembrie 13, 2011 la 6:34 pm

    Bacoviana
    In Dejagaskar e o groapa
    Ca o imensa gaura neagra
    Doar maidanezii aici se indoapa
    Si se-nmultesc,ca excitati de Viagra
    Nimeni nu o vede cum strica
    Imagine loc si renume
    Noaptea, daca treci,mori de frica
    Parca-ai fi intr-o antilume.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper