Începuturile unei dinastii în Romania

Un articol de Dan Berindei

 

Timp de veacuri, cele doua state romanesti au avut la conducere domni. Ei exercitau în interior o autoritate absoluta, dar în exercitarea functiilor erau supusi presiunii  marIi boierimi si se  aflau  sub impactul suzeranului lor, sultanul.  Principatele se aflau într-o situatie singulara, în comparatie cu teritoriile sud-dunarene, beneficiind  de  autonomie si de propria administratie, dar în nu putine randuri Poarta a trecut la înlaturarea  unor domni si chiar la executia unora dintre ei.

În regimul introdus în urma tratatului de la Adrianopol din 1829 si a adoptarii Regulamentului Organic, functiile domnului au fost reglementate într-un sens modern si partial limitate. Miscarea de eliberare a natiunii romane a tins însa spre instaurarea unei monarhii constitutionale, iar elementele radicale se pronuntau chiar pentru instaurarea unei republici. Totodata, a aparut si formula printului strain, aplicata pentru prima oara în zona prin chemarea unui principe german la conducera Greciei. În Adunarile ad-hoc din 1857 a fost adoptat, la Bucuresti si Iasi, printre dezideratele majore, si cel al printului strain, preconizat a fi conducatorul ambelor principate unificate.  Marile puteri garante, instituite prin tratatul de la Paris din 1856, n-au putut sa cada însa de acord în acesta privinta, lipsindu-le si înclinatia, chiar a celor mai binevoitoare dintre ele, de a realiza atunci aceasta dorinta a romanilor.
Prin acest proiect se avusese în vedere sa se înlature competitia destabilizatoare dintre marile familii autohtone, conservatorii dorind si o mana forte, în timp ce pentru liberalii de stanga printul strain trebuia sa contribuie la o grabire a ritmului de modernizare si în acelasi timp, sa asigure prin legaturile sale de familie o cat mai grabnica integrare a tarii în randul statelor suverane si independente ale Europei, obiectivul lor fundamental.
În fata refuzului  puterilor – chiar si al  Frantei, sustinatoare constanta în epoca a romanilor – s-a  renuntat pentru o vreme la proiect si s-a ajuns  la solutia neasteptata a dublei alegeri, care a fost  rezultatul unui compromis al fortelor politice, dar si al vointei nationale si al presiunii strazii  exercitate asupra conservatorilor. Sub ferma conducere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost realizat un amplu si multiform proces de reforma si totodata existenta Romaniei sub forma Principatelor Unite a fost legitimata în fata opiniei publice europene. Constrans de stipulatiile electorale ale Conventiei, care nu îngaduiau formarea unei Adunari novatoare, Alexandru Ioan Cuza a trecut la o  lovitura de stat si la alegerea unei formule dictatoriale. Era însa o cale primejdioasa care avea sa-l duca spre pierderea domniei. Cu toate realizarile si indiscutabilele sale merite, el avea sa fie rasturnat de coalitia fortelor politice de stanga si de  dreapta si drept consecinta, în conditia tronului vacant,  formula printului strain  a trecut din nou pe primul plan de atentie.
În primavara anului 1866, acest proiect a fost realizat, dupa cateva luni de grea încercare, cauzata mai ales de refuzul contelui de Flandra, frate al regelui Belgiei, de a accepta tronul care i se oferise. Concursul Frantei a fost atunci pretios, împaratul Napoleon III împiedicand înfaptuirea planurilor celor trei imperii limitrofe statului roman de a pune capat Unirii si de a duce din nou pe romani  în situatia dinainte de 1859. Prin staruinta lui I.C.Bratianu, cu concursul lui Bismarck, care voia sa dea o lovitura Austriei cu care Prusia tocmai se pregatea  sa se înfrunte, prin aducerea unui print de Hohenzollern în flancul imperiului Habsburgilor si prin bunavointa împaratului francezilor cel de a-l doilea fiu al printului Anton de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit domnitor al tinerei Romanii.
Desi grabita de împrejurari, alegerea a fost fericita. Tanarul principe Carol apartinea ramurii catolice a familiei de Hohenzollern. Aceasta îsi pastra o unitate cu ramura luterana. Sub conducerea ei, Prusia devenise o mare putere, în secolul al XVIII-lea, afirmand-o mai ales puternica personalitate a regelui Frederic II. Ca urmare a spiritului de familie, mentinut între cele doua ramuri, printul Anton de Hohenzollern-Sigmaringen fusese ales de îndepartata sa ruda berlineza sa conduca guvernul Prusiei, timp de multi ani si facuse acest lucru cu mult tact si mai ales într-un spirit democratic. Fusese o lectie de comportament si pentru fii sai.
În ceea ce îl privea pe principele Carol, el nu fusese destinat sa conduca principatul de Sigmaringen, ci Leopold, fratele sau mai mare. Pe Carol îl astepta doar o cariera militara în Germania  aflata în curs de unificare. Dar între motivele alegerii sale ca domnitor de catre fruntasii regimului provizoriu din Romania, la propunerea si staruinta lui Bratianu, a figurat si  faptul ca tanarul principe se înrudea prin mama si tatal sau cu Napoleon III si cu familia Murat. El oferea perspectiva unui sprijin german, dar si al unuia francez.
Acceptarea domniei – pe care viitorul sau cumnat contele de Flandra, care se va casatori cu  sora sa Maria, o refuzase dupa rasturnarea lui Cuza – de catre principe, a pus capat unei grave crize si a înlaturat primejdia destramarii statului national dorita de imperiile limitrofe Romaniei. Cel ales s-a dovedit întru totul corespunzator necesitatilor din acel moment ale tarii. În timp ce Bismarck credea ca avea sa fie vorba doar de o aventura temporara, utila însa obiectivelor sale,  principele Carol a dorit cu fermitate  ca proiectul în care se angajase sa fie realizat. Fusese crescut – si asa îi era si firea – ca ceea ce întreprindea sa fie facut cu seriozitate si simt de raspundere. În timp ce în Grecia si Bulgaria printii  straini nu vor putea întemeia dinastii statornice, nu acesta a fost cazul Romaniei, lucru demonstrat de cele peste opt decenii care au urmat zilei de 10 mai 1866 si de faptul ca sfarsitul domniei dinastiei n-a fost rezultatul unui proces intern, ea nefiind înlaturata decat printr-o brutala interventie din afara.
Tanarul principe a trecut la o temeinica cunoastere si descoperire a natiunii si tarii ale carui destine urma sa le conduca. Dar totodata a facut acest lucru respectand niste principii fundamentale. La începutul domniei sanctionase si promulgase cea dintai Constitutie a Romaniei. Aceasta lege fundamentala el  n-a încalcat-o. Este însa drept ca a gasit cai indirecte prin care a îndrumat si controlat evolutiile politice interne. A facut acest lucru în perfecta cunostinta de cauza si cu o constanta pasiune. Corespondenta cu tatal sau, cu fratele sau Leopold si cu sora sa Maria ne dezvaluie masura în care domnitorul si apoi – din 1881 – regele Carol a patruns  în complicata tesatura a jocurilor politice si cum stia sa le descifreze. Totodata, reiese si interesul si masura în care se angaja, întemeiata pe cunoasterea problemelor, dar si a  oamenilor, a capacitatii, a calitatilor, dar si a defectelor lor. A mai avut si calitatea, indispensabila pentru un sef de stat, a unei  neangajari personale într-o directie sau alta, el exercitand la perfectie functia de arbitru si nelasandu-se castigat de vreuna din fortele politice ale epocii sale.
De la începutul domniei, principele Carol s-a straduit  sa construiasca o dificila relatie cu natiunea romana. Fara îndoiala, se nascuse german si n-a putut sa renunte vreodata la acest dat, dar în acelasi timp si-a asumat din ziua prestarii juramantului noua sa calitate de roman. O jumatate de deceniu relatia sa cu cei pe care urma sa-i carmuiasca n-a fost usoara, ajugandu-se apoi la un modus vivendi, iar în timpul razboiului de independenta a avut loc sudura definitiva. Spre sfarsitul lungii sale domnii, batranul monarh a trait însa o nemeritata amaraciune. Fara îndoiala ca a dorit izbanda patriei sale de origine în conflagratia mondiala care se declansase, dar, în acelasi timp, urmand pe linia morala pe care se angajase cu o jumatate de veac mai înainte, s-a înclinat în fata dorintei nationale exprimata în Consiliul de Coroana de la Sinaia. Mai trebuie înteles ca pozitia sa nu se motiva printr-un atasament firesc fata de tara sa de origine, ci era rezulatul convingerii sale ca Germania era imbatabila si ca ea avea sa repurteze victoria în marele razboi care avea loc. El a considerat de datoria sa sa aseze Romania de partea celui care, dupa convingerea sa,  urma sa fie învingatorul !
Carol I a contribuit la o asanare a moravurilor si comportamentului romanilor. I-a înteles si din pricina aceasta a refuzat sa dea curs sfaturilor presante ale lui Bismarck de a recurge la masuri de mana forte, el considerand ca agitatiile lor erau  trecatoare si ca era în fapt un „foc de paie“, ceea ce s-a adeverit. A refuzat sa instituie o cenzura care sa-l apere de atacurile de presa. Daruia oamenilor politici cate un ceas, instrument, dar si simbol al exactitatii. Unora dintre adversari le-a acordat încredere, i-a numit în functii apropiate persoanei sale – cazul lui Alexandru Candiano-Popescu, numit aghiotant, dupa ce fusese conducatorul „republicii“ de la Ploiesti din  1870, dar si unul din eroii de la Grivita ! Îsi arata gradul de pretuire a interlocutorilor sai întinzandu-le gradat, de la doua degete la mana întreaga !
Tara a facut sub domnia sa uriase progrese, granele si petrolul au reprezentat sursele principale ale veniturilor, dar totodata a început sa se dezvolte si industria moderna.  A fost creata Banca Nationala a Romaniei. Au fost construite caile ferate, podul de la Cernavoda, au fost amenajate porturile dunarene si portul Constanta, a fost progresiv introdusa si extinsa electricitatea, a fost introdus telefonul. În vremea domniei sale, progresele Bucurestilor au facut sa  se dea capitalei Romaniei   titulatura de Micul Paris.
Regele a acordat o atentie evidenta si culturii. Între altele, a sprijinit pe plan material proiectele de însemnatate nationala ale Academiei Romane si a întemeiat Biblioteca Fundatiei Carol I, astazi Biblioteca Universitatii. Ea însasi scriitoare si artista, regina Elisabeta – Carmen Sylva – a fost o însufletitoare si o protectoare a vietii culturale si artistice. Expozitia din 1906, care n-a reprezentat doar un moment de bilant pentru lunga si fructuoasa domnie, ci si unul în care s-a afirmat unitatea tuturor romanilor, a celor din Vechiul Regat, dar si a celor înca aserviti dominatiei straine.
Într-o singura privinta, regele Carol I nu s-a aratat capabil sa faca fata, neîntelegand în suficienta masura gravitatea situatiei                                                                                                                                                                       în care se gasea taranul roman. El n-a impus lumii politice sa adopte din vreme masurile asiguratoare  si asa s-a ajuns  la teribila drama a anului 1907.
Dar, în ansamblu, Romania moderna i-a datorat si-i datoreaza regelui Carol I foarte mult. Castelul Peles nu i-a împlinit doar niste visuri de tinerete si nu doar îi amintea locurile natale de la Sigmaringen,  ci era  dovada vie a succesului sau si a prestigiului dinastiei pe care a întemeiat-o, dar si a locului pe care Romania îl dobandise  în Europa de la sfarsitul secolului al XIX-lea. În vremea sa, postul de la Bucuresti era considerat de diplomatii straini ca un post de marcanta importanta, o placa turnanta, o trambulina spre functii mai înalte. Nu întamplator, la Bucuresti au functionat ca ministri plenipotentiari un Bülow, viitor cancelar al Germaniei, un Goluchowski,  ori un Czernin, viitori ministri de externe ai Austro-Ungariei. Carol I si-a împlinit datoria fata de tara sa de adoptie, ramanand unul din ctitorii modernizarii ei si a afirmarii ei europene.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper