Epistola lui Müller catre Stelian

Un articol de LAURENTIU MALOMFALEAN

Stelian Müller, „Scrisori“, Tracus Arte, Bucuresti, 2011, 76 p.

Stelian Müller a debutat si recidivat intr-un interval de timp relativ inexistent. „Aerostat“-ul sau, aparut in urma cu o jumatate de an la fantomatica editura Galaxia Gutenberg, a fost urmat in scurta vreme de niste „Scrisori“, in care pactul autobiografic initiat anterior sub forma unui jurnal acoperind sapte ani este reluat epistolic. Insa, desi publicate mai târziu, scrisorile sunt premergatoare, având caracter de premisa pentru debutul aerostatic: „volumul e alcatuit din texte mai vechi la care Stelian Müller adauga doua texte scrise intr-una dintre taberele de la Savârsin (vezi antologia „Minimal“, Ed. Mirador, 2009)“. Motiv pentru care voi scrie mai intâi despre al doilea volum semnat Stelian Müller. Mai mult, asa cum „Scrisorile“ par a fi scrise pentru doar un  cititor, voi lasa vocea din capul autorului sa vorbeasca de la sine, fara prea multe interventii cronicaresti.
Inca din start, avem configurat un intreg modus vivendi: „Nu te mai chem la cafea, nu mai sunt in stare. Mergem pe trotuar, brusc m-am gândit la mine, nu era nimic in afara de mersul asta ssic!t“. Amestecul de abulie si dedublare, simptome tipice pentru sindromul melancoliei, vin la pachet cu deloc homeopaticele doze de ironie si absurd, ambele autocentrate, prin urmare având un efect opus celui scontat, vindecarii de singuratate cu alte cuvinte. Si daca tot am pomenit asa netam-nesam dedublarea, de recunoscut in „mergem“-ul de mai sus, am observat ca fenomenul i se manifesta lui Stelian Müller inclusiv in comentariul de raspuns al fiecarei cronici, pozitive sau nu, la cele deja doua carti ale sale; formula respectiva nu putea fi decât „multumim…“.
Astfel, intâia parte a volumului contine scrisori de dragoste cam schioape, in sensul ca par adresate celui ce le trimite, nu iubitei: „P.S. Inainte de scrisoare i-am zis capului «Ajuta-ma caci vreau sa scriu Oanei.» si el a zis «Asteapta sa vad ce fac» si am asteptat si am zis «Ei?» si el a zis «Imi pare rau, nu stiu cine-i Oana» si eu am zis «Stiu dar n-are importanta» ssict si el a zis «Poate, dar nu ma ssict bag» si eu am zis «Atunci ma bag singur»“. Departe de-a fi doar un joc, artificiul e repet, simptomatic. Rândurile sunt rescrise, fapt ce implica pre-lectura, deci un auto/schizo-cititor: „Admit, am citit dupa un timp «esti atragatoare» si mi-am muscat limba «Cum am putut sa-l las sa treaca?». Apoi am citit ce ti-am mai scris si intr-adevar aspectul a iesit mult in fata. Incerc sa remediez ok? In rest nu vreau sa te pierd desi n-am fost niciodata impreuna, habar n-am, ia-o cum vrei, dar fii ingaduitoare“.
Autorul marseaza dinspre un tragicomic al nonsedentarismului („P.S.: Umblu iar pe strada speriat, mi-e teama sa nu ma intâlnesc cu matusa mea, am avea amândoi un soc.“) inspre complacerea in pasivitate („Stau toata ziua si ma uit in podea, imi ascut simturile ca un câine, sper sa simt cum se scurge timpul.“). Si textul ajunge sa stea la propriu pe loc: „Apoi am stat, capul uitându-se pe geam, eu nefacând nimic. Si am stat asa in timpul acela ca intr-o apa tulbure. Si cred ca nici unul din noi nu era mai consistent ca apa. Si camera se intuneca treptat de parca intreagul ssict apartament cobora pe fundul oceanului“. Fireste, starea nu poate fi decât propice pentru – nu orice fel de – literatura: sa notam clasicul pariu Tolstoi vs. Dostoevski ssict sau lectura lui Doctor Jivago, soldata cu inghetul cititorului concomitent cu personajul lui Pasternak.
Apoi Stelian Müller se sau isi marturiseste: „Nu sunt trist, in public vreau sa spun, mi se pare indecent. In public, recunosc ca prefer sa tac desi limba româna e cea mai rascolitoare fata ce am cunoscut“. Si fapt e ca prozatorul – in foarte putina masura in care un atare apelativ i s-ar potrivi – ajunge sa taifasuiasca de minune cu propriul cap, uneori subit metamorfozat in creier, in trup sau, ceva mai spre final, in diavol. Deocamdata, prima parte se termina cu monologul devenit un bizar dialog intre un „eu“ si o „ea“, bornat mai exact intre „am zis“ ori „zic“ si „a zis“ ori „zice“. Iar tonul biblic, nepotrivit, face din acest pasaj un adevarat epistolar catre o femeie nu atât reala, cât invelita bine in craniul autorului, acelasi care in „Aerostat“ ajungea sa se indragosteasca in vis. Dar cel mai bun fragment al primelor douazeci de pagini este altul, in care Stelian Müller isi defineste cel mai bine conditia: „Nu fac nimic, astept ceva, i-am zis unei fete ca am impresia ca nu reusesc decât sa pun un umar imaginar la o povara imaginara.“ Involuntar, ma gândesc la Nichita Stanescu: „Tristetea mea-i atât de mare, incât aude si nenascutii câini pe nenascutii oameni cum ii latra“.
Pactul invers
Sectiunea secunda, „KidOfWar“, evolueaza de la rationamentul sec „Eu pe aici fac si nu fac“ la o sinceritate la fel de insipida („Ce sa va mai zic?“) pentru a concluziona fad: „Nu stiu daca va mai scriu“. In plus, avem lecturi din Turgheniev si Soljenitân, un refuz de publicare a volumului pâna la urma scos totusi inaintea „Scrisorilor“, mentiunea cafenelei-afumatoare „Insomnia“ sau dialogul cu statuia lui Matei Corvin din acelasi Cluj. Urmeaza o „Scrisoare catre M.“, in care survine imaginea unei unguroaice focoase: „M-am intâlnit iar cu Zsuzsa si iar trupul ei serpuia ca flacara si iar ne-am tinut amândoi de marginea mesei sa nu lunecam ssict in pat ca in abis“. Apoi, dupa ce ne asigura ca „suntem in 2005, in România“, Stelian Müller se poate linistit finaliza vorbind cu propria periuta de dinti, cazuta peste o pereche de ciorapi murdari in chiuveta.
Mai departe, „Scrisoare catre Partidul Comunist Român“ e doar un titlu atasat gratuit peste trei pagini, adecvat mai bine fragmentelor ce urmeaza, intitulate „Scrisoare catre Zsuzsa“, la rândul sau potrivita ca titulatura pasajului anterior. Avem aici un soi de (fost) ofiter al securitatii dialogând cu personajul auctorial, discutii pe durata carora individul nou aparut „strânge tare din pleoape cât sa sparga o nuca“, iar celalalt se gândeste la „o batrâna de saptezeci de ani care a zis, luna asta mor si si-a comandat sicriu, acum batrâna are noua s-opt si sicriul e in pod, mâncat de carii si plin cu fasole… ma, ma trezeste ofiterul… ai crezut in comunism?, crezut ma dezmeticesc desi eram cam mic… da de mâncat ai avut? Am avut imi pare mie rau…. pai vezi zice… ce? Zic, comunismul era mai bun decât capitalismul chit ca era o utopie…cum poate sa fie mai bun ceva ce nu exista decât ceva ce exista? zic, pai nu poate zice dar ca idee, ma uit unde are creierul sa vad ce inseamna ca idee dar nu vad decât un sicriu, plin cu fasole… ii spun… batrâna era comunista? Era zic, pâna s-o impuste“.
Apoi, alter-ego-ul autorului ajunge sa dialogheze cu afisele sau, pentru a câta oara, numai cu propriul creier, interogat cu „ma muie“ sau „ma unde esti?“. Acesta, dupa ce-i raspunde ca, desi nu se afla in infern, se hlizeste la câte-o Zsuzsa cu ochelari de soare in bus, dar ca pe Zsuzsa cea mereu asemuita cu tulburatorul peste rapitor poate astepta si sfârsitul lumii ca n-o s-o mai gaseasca, dupa toate astea, zic si eu, cine putea sa-si faca brusc aparitia, de niciunde, cu zâmbetul intins, daca ne gândim la scenariul dedublarii folosit cu brio de la un capat la celalalt al cartii, daca nu diavolul. Evident, un pact se pune la cale, numai ca unul pe dos: daca renunta la sex, epistolierul va câstiga (mai multe) „femei categoria suflet“. Insa târgul nu mai are loc datorita prea multor calcule si proastei negocieri. Incât sectiunea se finalizeaza ridicol intr-o dorinta gen lasa-ma-sa-te-las: „ma gândesc la Ungaria, o tipa blonda ssict cu buze rasfrânte, sânii mici ce respira in bluza ca un animal in mare… cum stai cu viata sexuala ma intreaba de pe perete…(…) sub satisfacator, zic… (…) la cafea ai timp sa vii?… nu pot… cine ar sta pe harta in locul meu?… zice.. roaga Rusia sa te inlocuiasca o jumate de ora… Doamne fereste zice… (…) da un compliment nu vrei? zic… fa-mi unul daca vrei… ok, zic… (…) a…. chestia ta de sub fusta e pentru mine pe acelasi plan cu meciul de duminica, zic (…) wow… zice…“. Zero comentarii.
The god of Unfulfilment
Apoi, dupa ce vorbise cu PJ Harvey, cu Lenin sau chiar cu turnul Eiffel, in „Scrisoare catre R.“ alter-egoul umbla cu „God prin piata cum umbla oamenii, pe sub cer si cu capul in pamânt“. L-am putea vedea in acest God cu liniuta de sprijin pe Dumnezeul minor al autorului insusi. Un „clan-leader“ al neimplinirii. Pus in final, episodul nu poate fi decât in beneficul cartii, dându-i cât de cât un contur, un schelet, o structura poate involuntara, de fapt exhibând masochismul unei ratari asumate plenar: „nu vreau sa dau peste lumea lui Dumnezeu din simplu motiv ca-mi lipseste“. Pe de alta parte, daca e ceva care sa nu-i lipseasca prozatorului, acesta e nervul poetic: „Ana… ma uit cum sta in adâncul gândului din capul meu ca un fluture in adâncul unei paduri din adâncul marii“.
N-am insistat asupra comparatiilor, multe si bune, ce-i confera lui Stelian Müller o marca distinctiva, poate prea generos inregistrata de-a lungul si de-a latul volumului. Dupa cum nu insist asupra numeroaselor greseli de exprimare si/sau redactare, semnalabile cam pe fiecare pagina si repede retezatoare de tot cheful, ceva ca un dus poate cald in care fiecare molecula de apa strânge la mijloc o boaba de sfânt nisip rece. Oricum, lovit uneori de-un suprarealism desuet – insa, trebuie mentionat, foarte personal – câteodata cam pretios, câteodata mascat pudic, Stelian Müller da impresia c-ar fi de cele mai multe ori sincer. Adica el insusi. Dar uneori sinceritatea nu e suficienta, pentru ca nu duce prea departe. De fapt, aproape nicaieri.

Un comentariu pentru “Epistola lui Müller catre Stelian”

  1. noiembrie 26, 2011 la 10:56 am

    multumim…totdeauna cand zaresc in biblioteca volumul cu Scrisorile imi vine sa-l arunc pe geam si motivele sunt intemeiate…

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper