Despre magia liedului

Un articol de MARIANA NICOLESCO

Festivalul si Concursul National al Liedului Românesc

Comorile liedului românesc, versiune europeana culta si rafinata a unei modalitati de expresie existând din vechime pe meleagurile carpatine, sub forma cântecului de dor, comori de care ne-am apropiat tot mai mult prin festivalul si concursul nostru din 2003 încoace, ne apar, pe masura ce ni se reveleaza, tot mai fascinante prin misterul si splendorile lor subtile.
Magia liedului tine de alchimia prin care cuvântul îi transcende prin muzica propria sa conditie. Si nu e de mirare ca la noi însasi denumirea dintâi cuprinde cel mai poetic si mai complex cuvânt al limbii noastre, cuvântul dor, îngemanat cu acela de cânt, arta sacra în întelesul sau suprem.
Un miracol, o minune care se consuma atât de rapid si ramâne totusi de neuitat, o strafulgerare revelând, întotdeauna cu tandrete, adâncimi ale sufletului altfel inexprimabile.
Am experimentat împreuna toate aceste valente, am patruns în esenta lor interpretându-le si am cautat sa le definim cât mai bine întelesurile în simpozioanele pe care le-am organizat si în care ne-au luminat cu învataturile lor maestri ai liedului, compozitori din diverse generatii, ca Pascal Bentoiu, Carmen Petra-Basacopol, Cornel Taranu, Felicia Donceanu, Dumitru Capoianu, Valentin Timaru, Adrian Pop, Dan Dediu, Adrian Iorgulescu, muzicologi ca Octavian Lazar Cosma, Mihai Cosma, Stefan Angi sau profesorul Ilie Dumitrascu.
Varietatea si bogatia creatiilor evocate în simpozioanele noastre si cântate fie în cadrul Concursului national, fie în recitaluri, ne-au deschis orizonturi exceptionale, si pot afirma cu mândrie ca ele constituie contributii originale, majore, la cultura europeana.
Integrala liedurilor lui Enescu, în premiera mondiala
Evenimentele s-au succedat într-o dinamica formidabila, mai întâi cu liedul românesc în 2003, apoi muzica româneasca în 2004, în fine, cu liedurile lui George Enescu prezentate de noi integral, aici, în premiera mondiala, si dupa aceea în Japonia, în marile capitale muzicale ale Europei si în America; iar la 50 de ani de la trecerea în eternitate a marelui compozitor, în 2005, am celebrat Anul International George Enescu proclamat de UNESCO.
Am abordat apoi, începând din 2006, liedul românesc în context universal, printr-o serie de manifestari unice în felul lor, care continua si în prezent, punând în valoare cântecul de dor în raport cu liedul de inspiratie germana în 2007, apoi în raport cu liedul de inspiratie franceza (la chanson) în 2008, si cu liedul de inspiratie italiana (la canzone) în 2009, pentru ca în acest an atentia noastra sa fie concentrata asupra cântecului de dor în raport cu liedul maghiar.
Din aceste fabuloase experiente am înteles mai bine ca oricând ce înseamna fondul universal al sufletului uman exprimat prin cuvânt si cânt, dar si specificitatea, originalitatea de expresie ce tin de geniul national.
Format la scoala germana si la scoala franceza a muzicii si a liedului, George Enescu tinea sa precizeze ca muzica sa „nu este frantuzeasca în maniera lui Debussy si nu este propriu-zis germana; ea nu seamana cu nimic foarte cunoscut“.
Béla Bartók include în Rapsodia I pentru vioara si orchestra 18 teme, dintre care 14 sunt românesti, 2 slovace si 2 maghiare, asa cum amintea aici maestrul Cornel Taranu. Într-adevar, însa Bartók face la rândul sau o precizare: „Folosesc folclor românesc, dar eu sunt un compozitor maghiar“.
În acest ocean de trairi, de sunete în armonie, de întelesuri, de originalitate, interpretul trebuie sa stapâneasca desavârsit limba si cuvântul, poezia, si sa ramâna în parametrii stilului, ai liniei melodice prin care liedul se defineste în eleganta sa, stil care în domeniul operei corespunde maiestriei absolute si se numeste belcanto.
De aceea as vrea sa subliniez aici ca valorile dobândite de tinerii artisti în arta lor prin interpretarea liedului transpar în interioritatea lor atunci când abordeaza marele repertoriu al muzicii de opera. Si ca intensitatea dramatica pe care o impune crearea în scena a personajelor din repertoriul liric contribuie, prin însasi substanta sa, la intensitatea cântului în lied, pentru a nu mai vorbi de coordonata amintita, linia belcantista, fundamentala în ambele genuri.
Tocmai de aceea experienta initiata cu un an în urma, aceea a Cursurilor de Maiestrie Artistica, Master classes, dedicate liedului, e cum nu se poate mai stimulatoare, si asta cu atât mai mult cu cât participantii au prilejul sa lucreze nemijlocit cu compozitorii nostri de lieduri, asimilând astfel, odata cu partitura, toate intentiile expresive ale autorilor. Cine va uita vreodata clipele, de altfel înregistrate video, când, anul trecut, maestra Carmen Petra-Basacopol a cântat în aceasta sala unul dintre liedurile sale împreuna cu un tânar bas?
Odata cu Concursul National al Liedului Românesc ne-am concentrat, în recitalurile si în simpozionul din acest an, asupra cântecului de dor si a liedului maghiar, aducându-ne propria contributie la aprofundarea unei realitati culturale de mare vechime si de o mare vitalitate.
Liszt, Bartók
Recitalurile noastre au pus în lumina imensa valoare si semnificatie a muzicii care vine din stravechi surse ce au inspirat compozitorii români si maghiari, aducând în cultura europeana o originalitate admirabila, imediat recognoscibila si de neuitat.
Astfel, am ascultat lieduri de Franz Liszt, care a electrizat cu geniul sau întreaga Europa muzicala a secolului al 19-lea, atât prin compozitiile sale, cât si cu fantastica lui virtuozitate pianistica, ce face ca el sa fie adeseori prezentat, ca si acum, când sarbatorim 200 de ani de la nasterea sa, drept cel mai mare pianist din toate timpurile, urmând exemplul lui Paganini, artistul care i-a inspirat ambitiile de interpret. Liedurile lui Franz Liszt le-am cântat  eu însami, în primul meu recital la Teatrul alla Scala din Milano, generând un entuziasm de nedescris.
La numai 12 ani Liszt avea sa-i întâlneasca la Viena pe Beethoven si pe Schubert, apoi la Paris pe Victor Hugo si Lamartine, în fine pe Heine si pe Wagner, care, peste ani, îi va deveni ginere.
Acea Europa despre care vorbim atât de mult îsi crea prin artisti ca el unitatea în profunzime care este indestructibila ei esenta de azi.
Si, ca interpreti lirici, nu putem sa nu amintim pasiunea lui Liszt pentru Bellini, pentru cantilena belliniana atât de draga si celuilalt geniu pianistic al timpului, Frédéric Chopin. Si asta pentru ca amândoi simteau ca, sub toate formele, muzica trebuie sa cânte.
Liedul, unind cuvântul si poezia cu sunetul si cântul, nu putea sa fie decât o expresie înalta a acestei viziuni, pe care Liszt o resimtea de copil în pornirea sa mistica, ascultându-si tatal interpretând la pian muzica sacra ori cântând pur si simplu muzica tiganeasca.
Am admirat în acelasi timp lieduri de Béla Bartók, nascut la Sânnicolaul Mare sub zodia europeana, dintr-un tata maghiar si o mama saxona originara din Serbia, a carei limba curenta era germana.
La 4 ani el cânta la pian 40 de compozitii, la 12 sustinea primul sau recital pentru ca, un deceniu mai târziu, într-un sat din Transilvania, sa o asculte pe o doica ce cânta muzica populara copiilor pe care-i avea în grija. Timp de trei decenii, din acel moment, el avea sa studieze, sa colecteze si sa analizeze muzica populara maghiara, muzica populara româneasca si cântecul nostru de dor, fiind unul dintre fondatorii etnomuzicologiei, teritoriul cercetarilor sale extinzându-se la sud de Dunare, în Turcia si chiar în Algeria.
Facând echipa cu muzicologii români Constantin Brailoiu si Harry Brauner, el cutreiera Transilvania, Muntenia si Moldova alcatuind culegeri de muzica populara devenite lucrari de referinta. Iar prietenia sa cu George Enescu este fara îndoiala una dintre cele mai frumoase secvente ale camaraderiei fraterne dintre doi mari compozitori. Enescu mergea uneori la Arad, pentru a-l însoti pâna la Bucuresti pe prietenul sau Bartók, care povesteste cum, la Ateneul Român, îi încredinteaza lui Enescu ultima sa creatie, pe care acesta urma s-o dirijeze în premiera mondiala. Fluierând usor pentru el însusi, Enescu parcurge rapid partitura, apoi o asaza în sertarul pupitrului, si nu mai revine asupra ei. Bartok e contrariat si apoi, scrie el, e de-a dreptul uluit vazând ca prietenul sau absorbise fulgerator partitura în toate nuantele ei, si marturiseste ca nici el, care abia o terminase, n-ar fi putut s-o redea cu atâta grandoare si precizie.
Mentorul si prietenul de o viata al lui Bartók, Zoltán Kodály, avea sa strabata împreuna cu el, înca din 1905, îndepartate sate transilvane culegând cântece, mai târziu înregistrându-le, si transmitându-i unele dintre metodele sale de colectare a cântecelor populare.
Nepotul lui Kodaly, Imre Palló, dirijor de mare talent, mi-e un apropiat prieten din epoca în care, ca sa spun asa, am cucerit America împreuna, cu acea Traviata care a facut senzatie, deschizându-mi portile tuturor teatrelor de dincolo de Ocean.
De la cântecul de dor  la Odiseea spatiala
Compozitorii pe care i-am amintit veneau din familii instruite, bunicul lui Liszt de pilda excela la pian, la vioara si la orga, iar mama lui Bartók îi cânta la pian viitorului maestru înca de pe când acesta abia învata sa mearga si sa vorbeasca. Iar Kodály, la o vârsta frageda, cânta deja la vioara înainte de a se forma în domeniul compozitiei, al etnomuzicologiei, al lingvisticii si filosofiei. El a creat o renumita metoda pedagogica, Metoda Kodály, si a devenit un adevarat creator de scoala, mentor al mai multor generatii de muzicieni.
Unul dintre acestia, György Ligeti, nascut la Târnaveni, a studiat timp de un an în Transilvania, la recomandarea lui Kodály, muzica populara româneasca, devenindu-i apoi coleg maestrului sau la Academia de Muzica din Budapesta ca profesor de armonie, contrapunct si analiza muzicala, pentru ca apoi, emigrând, sa devina celebru cu muzica electronica si odata cu filmele lui Stanley Kubrik.
Si uite asa, de la cântecul românesc de dor, de la muzica populara maghiara, iata-ne ajunsi la acordurile si armoniile din Odeseea spatiala!
Dintre compozitorii români ale caror creatii în domeniul liedului ne-au fost propuse de tinerii interpreti, pe lânga George Enescu sau Constantin Brailoiu, la care ne-am referit anterior, suntem mândri sa o avem printre noi pe Carmen Petra-Basacopol, prietena noastra fidela înca de la începutul acestor mari evenimente dedicate liedului, si ale carei creatii le-am ascultat aici an de an. Studiile sale, nu numai muzicale, care i-au deschis orizonturile succesului în muzica de teatru, în muzica simfonica si în cea corala, au fost dublate de studii filosofice, prin urmare de idei, de semnificatie, de valoarea cuvântului, de unde legitimitatea, subtilitatea si rigoarea liedurilor sale.
Muzica aceasta, pe cât de încântatoare, tot pe atât de revelatoare pentru marea traditie populara statornicita de veacuri, ca si pentru creatia culta, moderna, m-a facut sa ma gândesc la Salvador Dali, care spunea ca, în fond, datoram totul trecutului, fie ca vrem sa recunoastem acest lucru sau nu.
Lectia admirabila pe care am retinut-o si de aceasta data este tocmai aceea ca originalitatea muzicii pe care am ascultat-o se întemeiaza în mod explicit si cu mândrie pe stravechi traditii. Si ce altceva ne spune însusi Verdi când ne încredinteaza aceasta reflectie: Torniamo all’antico e sarà un progresso? Nu e vorba, evident, de nicio forma de paseism, nici în cazul lui Dali, nici în cazul lui Verdi, ci de doi artisti care au metamorfozat în mod revolutionar comorile trecutului în creatii de o „modernitate“ inegalabila, afirmând perenitatea relatiei noastre magice cu Creatorul si cu Lumea,
Dintotdeauna am tinut sa afirm, ca si acum, ca în competitiile pe care le-am creat, toti participantii sunt învingatori, pentru ca, într-un fel sau altul, fiecare se va fi depasit pe sine, deschizându-si noi orizonturi, tot mai promitatoare, tot mai înalte. Tocmai de aceea am cautat si în acest an sa acordam cât mai multe premii, pentru a încuraja si în acest fel talentele în formare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper