De unde vine „sirul“? Dar „siretul“? Dar „sârma“?

Un articol de ANDREI IONESCU

Motto: „Cui îi plac doine de jale/ ceteasca sirile mele“
(T. Papahagi)

La „sir“ si la „sirag“ ne-am referit în treacat într-un articol anterior despre „chin“, „ghimpe“ si „sârma ghimpata“. În sintagma „sârma ghimpata“ accentul a cazut atunci, fireste, pe adjectivul „ghimpat“, provenit din quin potius =  ba mai degraba.  Acum ne vom opri la celalalt element al sintagmei, si anume la „sârma“, pe care îl derivam din latinescul sermo = vorbire, cuvântare, legamânt.
Cuvintele însirate alcatuiesc o cuvântare, si la fel stateau lucrurile în latina: însirând (din sero, sere) mai multe cuvinte legate prin înteles, obtinem un discurs = sermo. Nu e nevoie sa insistam, lucrurile (si expresia lor) vorbind de la sine. Antecedente latinesti ale evolutiei care a avut loc de la latina la româna gasim în orice dictionar. Recurg, ca de obicei, la Gutu: Collocvia sere cum hostibus LIV, a angaja convorbiri cu dusmanii. Din perfectul simplu al verbului: serui deriva, fara dificultati, verbul românesc „a (în)sirui“.  Neatestatul *sira, presupus de autorii D.A., e inutil. Ca sa nu mai vorbim despre incongruenta derivarii din maghiara a cuvântului atât de strâns înrudit, care este „sirag“, în care sufixul -ag poate proveni pur si simplu din ago,ere.
Iata si câteva acceptii românesti care ne trimit la aceeasi vorbire sau scriere din „însiruirea“ latina:
– „Iarta-mi, Doamne, gândurile / sa-mi pot scrie sirurile“ (Bârlea)
– „I s-a parut ca nu prea tinea sir la vorba“ (I. Ghica), unde expresia „a tine sir“ sau „a-si tine sirul“ exprima continuitatea si coerenta discursului.
O exprimare lipsita de coerenta logica e fara sir, iar exprimarea coerenta e, dimpotriva, cu sir: „Ea fara sir vorbeste“ (Eminescu). Sau: „Spunea vorbe fara sir care ma înspaimântau“ (Vlahuta). Sau: „Unde sa-i scoti vorba cu sir din gura?“ (Macedonski).
Aceeasi cursivitate logica e presupusa de „sirag“, cuvânt pe care-l aflam si în domeniul atât de specific românesc al vietii pastorale, ca denumire a unui cântec ciobanesc: „Sunt gata sa-ti aduca fluierul si sa-ti cânte siragul oilor, pe care nu-l poate cânta decât cine a fost la stâna“ (Stoian).
Tot astfel, substantivul „siret“, cuvânt din aceeasi familie, în acceptia de sfoara rasucita, firet, snur: „Tot fealul de siret cu fir sau cu peteala, sau cu sârma, sa fie oprit atât la straie, cât si la cap.“ (Furnica) Neorânduiala din câmpul etimologic al limbii române îi face pe autorii D.A. sa presupuna ca substantivul „siret“ deriva din cuvântul turcesc „serit“, cum tot din turca e derivat adjectivul omonim cu sensul de viclean, pentru care se propune ca etimon cuvântul „sirret“.  Din câteva exemple, însa, luate tot din D.A., se poate vedea ca nu s-a pierdut legatura cu vorbirea (sero si sermo), chiar daca departarea în timp face ca aceasta legatura sa se pastreze doar ca o reminiscenta: „Moviloaia e sireata, va trimite daruri la sultan si va fagadui haraci sporit“ (Sadoveanu). Putem lesne presupune aici ca siretenia Moviloaiei consta în capacitatea de a obtine ce-si doreste prin iscusinta ei la vorba si fagaduintele ei persuasive, pe latineste sermones.
Siretenia nu e însa numai prefacatorie, ci si succesiune sau sir de întâmplari, ori relatarea lor: „Sa vezi, cucoane, cum merge siritenia“ (Filimon). Sau: „Începu sa le povesteasca siretenia celor ce i se întâmplase“ (Ispirescu), unde sensul e cât se poate de clar, trimitându-ne explicitla originea lui.
Sa trecem acum de la „sir“ si de la „siret“ la „sârma“. Un exemplu anterior a si facut trecerea, asociind foarte strâns aceste trei cuvinte: „Tot fealul de siret, cu fir sau cu peteala, sau cu sârma“ etc.
Pentru derivarea cuvântului „sârma“ din sermo gasim sprijin în urmasii cuvântului latin din limbile neolatine apusene, care fac sa ne apara discutabil etimonul propus de autorii D.A., si anume tc. „sirma“. Cuvântul latin sermo a dat în spaniola „sermón“ si în franceza „sermon“, care este sinonim cu „prêche“= predica. În perioada crestina cuvântul „predica“ a ajuns sa însemne vestirea Evangheliei. Specializarea aceasta a contribuit, probabil, la evolutia în româna a sinonimului sau sermo în alta directie, ajungând la întelesul de legatura strânsa, greu de desfacut. Ceva ce trebuie pazit bine se leaga cu sârma, ba chiar cu sârma împletita. Iar un loc interzis, cum am vazut într-un articol anterior, se îngradeste cu sârma ghimpata.
Învechit si popular, cuvântul „sârma“ are sensul de fir de aur sau de argint, fir de pret, asadar, trimitând la un rang înalt sau la importanta legaturii.
„Sârma“ exprima, la fel ca latinescul sermo, ideea de legamânt, juramânt, fagaduinta, ca în exemplul: „Si nadejdea de la mine e ca sârma de subtire“ (Jarnik-Bârseanu). Sau, cu o reminiscenta parca mai puternica, într-o poezie populara culeasa de Alecsandri: „La masa de piatra/ în patru crapata,/ cu sârma legata,/ cu slove sapata“ (Alecsandri).
Importanta pentru evolutia care ne intereseaza este si expresia sârma de om, folosita în cazul unui om de neam bun si de cuvânt, ca bunaoara: „Tânarul, domol, cu multa judecata, sârma de om, cum îl tineau toti, a luat-o pe departe“ (Lungianu). Omul de cuvânt si cu judecata e, prin urmare, o sârma de om, un om pe al carui cuvânt te poti bizui.
Alte acceptii pastreaza si ele ideea de expresie, ca bunaoara sârma viorii, desemnând coardele care suna.
În sfârsit, expresia: a juca pe sârma, care este tot un ecou al latinescului sermo, mai precis, acomodarea discursului la împrejurarile variabile ale vietii, descurcarea în orice situatie prin vorbe potrivite, fiindca, se stie, vorba dulce mult aduce.
În latina, sermo e consemnat si cu sensul de dezbatere, ca de exemplu la Horatiu: sermo socraticus = dialog socratic, cu pledoarii în favoarea sau împotriva unei idei sau persoane, cu întrebari si raspunsuri, ca, mai târziu, în „Cartea lui Iov“.
Pentru evolutia sensului de la sermo la sârma ne stau la dispozitie numeroase pasaje biblice, în care toate echivalentele lui sermo ne duc la ideea de „sârma“, adica la o strânsa legatura de ascultare fata de porunca lui Dumnezeu. Sa vedem câteva exemple. Mai intâi, un pasaj din „Judecatorii“, cap.11, intitulat „Ieftae si fagaduinta lui“. Sa ne amintim momentul. Când batrânii Galaadului îl cheama pe Ieftae sa le fie capetenie, acesta îi întreaba: „Daca ma luati înapoi, ca sa ma lupt cu Amonitii, si daca Domnul îmi da mie izbânda, voi mai ramâne eu mâine capetenie la voi? Atunci au raspuns batrânii Galaadului catre Ieftae: Domnul sa fie martor între noi ca vom face cum vei zice tu! Si  s-a dus Ieftae cu batrânii, si poporul a pus capetenie si a rostit Ieftae toate cuvintele sale (omnes sermones suos) înaintea fetei Domnului“.
Ei bine, în acest context (si în multe altele asemenea) cuvântul latin sermo a putut ajunge în straromâna la sensul de legamânt, juruinta, legatura strânsa si trainica, fagaduinta (cum suna chiar titlul capitolului) prezidata de instanta suprema, de însusi Domnul care, cum stim, asigura biruinta pe câmpul de lupta si este aici martor al legamântului dintre batrânii Galaadului si Ieftae.
Sa vedem echivalentele lui sermo din alte pasaje: „Si a împlinit Domnul cuvântul Sau pe care l-a grait“ – Confirmavit Dominus sermonem Suum quem locutus est (III.Regi, 8,20). Dumnezeu însa nu vorbeste numai lui Moise, caruia îi graieste direct porunca sa, ci alteori graieste prin prooroci sau oameni ai Sai: „Cuvântul Domnului rostit prin robul sau Ilie Tresviteanul“ – Sermo Domini est, quem locutus est per servum Suum Eliam. Pe vremea când peste tara domnea Atalia, Iehoaid face legamânt cu sutasii din garda luând de la ei juramânt în templul Domnului si le da ordin zicând: „Iata ce sa faceti“ (IV. Regi, 11,5) – Iste est sermo quem facere debetis, unde ideea de sârma pluteste în aer, fiindca leaga vorba de fapta, porunca de ascultarea ei. Aceasta legatura strânsa, cu alte cuvinte, strictetea îndeplinirii ei, este confirmata si de echivalenta dintre expresiile Iste est sermo si factus est sermo Dei, cu acelasi corespondent  în româna: si a fost cuvântul Domnului. Se ajunge astfel ca, data fiind ascultarea stricta de poruncile lui Dumnezeu, sermo sa aiba drept echivalent faptele savârsite de cineva. Aceste sermones (fapte) sunt povestite în cartea faptelor sale (libro sermonum), care nu sunt altceva decât împlinirea acestor porunci (impleretur sau compleretur sermo eius – II.Paralipomenon, 10,15).
Cuvântul Domnului se împlineste prin faptele celui care îi asculta porunca: „Caci asa fusese rânduit de la Dumnezeu, ca sa-si împlineasca Domnul cuvântul sau“ (II, Paralipomenon, 1,9) – Erat enim voluntatis Dei ut compleretur sermo eius. Pentru echivalarea lui sermo cu faptele omului mai avem un exemplu concludent  în III.Regi, 10, 6 (Regina din Saba vine la Solomon): „Adevarat este ce am auzit eu în tara mea de lucrurile tale si de întelepciunea ta“ – Verus est sermo quem audivi in terra mea super sermonibus tuis et super sapientia tua.

Un comentariu pentru “De unde vine „sirul“? Dar „siretul“? Dar „sârma“?”

  1. mai 29, 2012 la 10:57 am

    I am one of the 75% Sermo members that does not cienodsr the AMA as representing me or my beliefs/interests. Logical as it may seem, I do not believe that practicing physicians will ever have a voice under the current socio-political system we have. The AMA has done the profession a great deal of disservice by binding us to this automatic acceptance that this is the only way to practice. Unless and until a new generation of physicians emerges, that will completely turn the practice of medicine upside down, nobody will care. Politicians have created laws that forbid collective bargaining or any other form of collective measures for physicians. Physicians by nature are not team players, which is the biggest hurdle. Besides, for every doc that is hurting, there is another that’s profiting. So collective action is very difficult. Also, docs are so deeply buried into their work on a daily basis that there is not enough time/energy for another fight at the end of the day. Obama is a lawyer – we need to learn from him.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper