De la „sârmã de om“ la crestinii „sãrãimani“

Un articol de ANDREI IONESCU

Motto: „Pentru tinerea crestinilor saraimani se orânduieste de la ocârmuire câte douazeci de parale pe zi.“

Cuvântul „sarman“ are aceeasi obârsie ca „sârma“, despre care am vorbit data trecuta; amândoua provin din cuvântul latinesc sermo, sermonis. Contextele în care apar cele doua cuvinte românesti ne vor ajuta sa urmarim evolutiile lor semantice atât de diferite si sa aflam motivele bifurcarii de sensuri.
Daca exemplele de data trecuta pentru cuvântul „sârma“ proveneau din Vechiul Testament, astazi vom vedea cum s-a configurat întelesul din româna cu mai multa precizie sprijinindu-ne pe câteva pasaje din Noul Testament.
Reamintesc, mai întâi, expresia „sârma de om“, pe care am invocat-o pentru a dovedi pastrarea unui sens vechi („om de cuvânt si de isprava“) ca exemplu de pretuire a crestinului care asculta de cuvântul lui Dumnezeu (sermo Dei). Aceasta nu e însa singura evolutie semantica si, de aceea, tot data trecuta, am amintit o alta expresie: „a juca pe sârma“, care indica, dimpotriva, adaptarea la vremurile vitrege din epoca migratiilor pagâne cotropitoare, când pentru a supravietui, omul care nu avea taria de a ramâne  „sârma de om“ sau „cruce de voinic“ facea concesiile la care-l silea nevoia de supravietuire în conditii de cumplita adversitate.
Modelul pentru tipul uman desemnat cu expresia „sârma de om“ a fost chiar Iisus Hristos. Iata un pasaj graitor din Luca, 24,14, în care ucenicii spun despre Mântuitorul revenit printre ei dupa rastignire, fara a fi însa recunoscut, ca este „un barbat prooroc, puternic în fapta si în cuvânt înaintea lui Dumnezeu si a întregului popor“ = Vir propheta, potens in opere et sermone coram Deo et omni populo.
Evul Mediu a însemnat, cum stim, pentru Europa, credinta crestina si urmarea lui Hristos (Imitatio Christi). Cine îl urmeaza pe Mântuitor dobândeste viata vesnica, cum ni se spune în Ioan, 8, 51: „Daca cineva va pazi cuvântul Meu, nu va vedea moartea niciodata“ = Si quis sermonem meum servaverit, mortem non videbit in aeternum, iar în 10, 35, trebuind sa se apere de acuzatia ca huleste când afirma ca este fiul lui Dumnezeu, invoca legea veche în care sta scris – „si scriptura nu poate fi desfiintata“ – ca sunt dumnezei „cei catre care a fost cuvântul lui Dumnezeu“= illos dicunt deos ad quod sermo Dei factus est.
Ideea este reluata în 14, 23: „Daca ma iubeste cineva, va pazi cuvântul meu (sermonem meum servabit), si Tatal Meu îl va iubi“, insistându-se asupra virtutii si curateniei celui care asculta de cuvântul Domnului. Acesta este, ca sa folosim expresia româneasca de mai târziu, „o sârma de om“: „Acuma voi sunteti curati, pentru cuvântul pe care vi l-am spus= Iam vos mundi estis propter sermonem quem locutus sum vobis.
Ideea de tarie (ce ne trimite la sârma ca legatura trainica, la sârma de otel) ne întâmpina într-un pasaj din II. Tesaloniceni, 2, 16-17: „Însusi Domnul nostru Iisus Hristos si Dumnezeu Tatal nostru Care ne-a iubit pe noi si ne-a dat, prin harul Sau, mângâiere si buna nadejde, sa mângâie inimile voastre si sa va întareasca la tot lucrul si cuvântul bun.“ = et confirmet in omni opere et sermone bono. Iar în Ioan, 17, 17 Iisus se roaga Tatalui Sau sa le dea tarie, sa-i pazeasca de cel viclean si sa-i întareasca în adevar: „Sfinteste-i în adevarul Tau; cuvântul Tau este adevarul“ = sermo tuus veritas est.
Nu orice cuvânt are însa taria adevarului, ci numai cuvântul Domnului, cum ni se spune în I. Timotei, 3,1 unde pentru fidelis sermo echivalentul în româna este „cuvânt prea adevarat“, spre deosebire de învatatura celor care nu asculta de cuvintele lui Dumnezeu (non adquiescit sanis sermonis Domini) socotiti niste îngâmfati (în 3,6) care nu stiu nimic. Bunii si dârjii crestini din expresia „sârma de om“ sunt cei care asculta cuvântul Domnului (sermo Dei) cu juramânt de credinta tare ca sârma. Putem consemna aici sintagma sermo iuris iurandi, în Epistola catre evrei, 7,28, când mare preot e pus însusi Mântuitorul: „Legea pune ca arhierei oameni care au slabiciuni, pe când cuvântul juramântului (sermo iuris iurandi) venit în urma legii, pune pe Fiul, desavârsit, în veacul veacului“, iar în I.Petru, 4,11 ni se spune ca, daca vrem sa dam tarie afirmatiilor noastre, atunci cuvintele trebuie sa fie ca ale lui Dumnezeu = si quis  loquitur, cuasi sermones Dei.
Am staruit asupra acestor lucruri (taria, curatenia, adevarul si însotirea cuvântului de juramânt) tinând seama îndeosebi de ziua de astazi, când sentimentul onoarei s-a alterat si cuvântul dat se întâmpla sa nu fie tinut întotdeauna. În vremea veche, însa, cum ne spun cronicile si proverbele, cuvântul dat era „sârma“, adica avea tarie de juramânt: „Vorba unui om cinstit face mai mult decât un zapis“, sau: „Cuvântul adevarat, acela sa-ti fie cel mai mare juramânt“(Zanne). Tot la Zanne gasim proverbul: „Fagaduiala data e datorie curata“, conduita pe care ne-o confirma Dimitrie Cantemir: „Decât cuvântul dat alte mai tari si mai vârtoase legaturi a fi nu poate, însa la cei a cinsti cuvântului cunoscatori.“
Sa atragem atentia, în continuare, asupra ideii de „crestini saraimani“, care e prefigurata limpede în rugaciunea Mântuitorului adresata Tatalui sau, în Ioan, 17,14: „Eu le-am dat cuvântul Tau (egp dedi eis sermonem tuum) si lumea i-a urât pentru ca nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume“ . Pentru ca, urmându-l pe Iisus, care nu este din lumea aceasta, si ucenicii sai îsi vor atrage neîntelegerea si ura acestei lumi. Fata de ei, comportamentul oamenilor va fi de doua feluri: fie de atasament, fie de respingere. „Aduceti-va aminte (Ioan, 15,20) de cuvântul pe care vi l-am spus (sermonis mei): nu este sluga mai mare decât stapânul sau. Daca m-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni; daca au pazit cuvântul meu (sermonem meum) si pe al vostru îl vor pazi“.
În mod inevitabil, prin urmare, atunci când vor avea parte de pretuirea unor semeni care pazesc si ei cuvântul Domnului, bunii crestini vor putea sa se bucure de statutul de „sârme de oameni“, iar atunci când, dimpotriva, vor fi prigoniti de cei care l-au prigonit si pe Iisus, aceiasi buni crestini ajung sa fie numiti „sarmani“, „crestini saraimani“, chiar de catre aceia care-i ucid sau consimt la uciderea lor. Fata de mucenicii neamului, însa, supravietuitorii adaptabili vor pastra totusi o unda de compasiune. Diversificarea rolurilor într-o comunitate aflata sub amenintarea anihilarii este un fenomen general, iar împrejurarile istorice pe care le-au avut de înfruntat românii crestini în epoca migratiilor pagâne ofera cadrul  în care evolutiile semantice pe care încercam sa le explicam dobândesc o perfecta plauzibilitate. De la sermo s-a putut, asadar, trece, pe de o parte la „sârma“ din expresia „sârma de om“, iar pe de alta parte la „sarman“, cu întelesul de om vrednic de „compatimire si întelegere plina de omenie“ (acceptia nr.8 din D.A.), la „crestinii saraimani“ din exemplul folosit de noi ca motto pentru articolul de fata.
Înainte de a ne ocupa de cuvântul „sarman“, cu multiplele sale acceptii, sa ne mai oprim putin la „sârma“, cu întelesul material din expresia „a lega cu sârma“, pentru care tot contextul biblic ne ofera o buna explicatie. Sa ne oprim la pasajul în care Iisus e ademenit si încoltit de carturarii si arhiereii  care vor sa-l prinda cu un raspuns gresit la întrebarea daca se cade sau nu sa se dea dajdie Cezarului. Cum stim, Mântuitorul are iscusinta de a se eschiva la timp si le dejoaca planurile. Iata versetul 20 din Luca, 20: „Si, pândindu-L, au trimis iscoade, care se prefaceau ca sunt drepti, ca sa-L prinda în cuvânt“ (ut caperet eum in sermone) si sa-l dea stapânirii si puterii dregatorului.“ A-L prinde în cuvânt ar fi însemnat, în evolutia ulterioara a limbii, exact a-L prinde si a-L lega cu sârma.
Sa trecem acum, dupa incursiunea în latina Noului Testament, la domeniul limbii române, pentru a examina (cu ajutorul exemplelor din D.A. câteva acceptii ale cuvântului „sarman“ ce ne amintesc, indubitabil, de latinescul sermo, sermonis. Sensul cel mai frecvent este acela de „om lipsit de avere, sau de bunurile materiale necesare vietii, sarac, nevoias, nenorocit, neputernic“  pentru care gasim un exemplu din 1605: „Nu înfrunta pe sirimani când suna la usa ta, ci frânge pâinea flamânzilor“.  Trebuie sa spunem, dat fiind ca în exemplul de mai sus e folosita varianta „sirimani“, ca acest cuvânt vechi îsi probeaza vechimea printr-o mare varietate de forme: saraiman, saraman, sariman, seriman, sirman, siruman, siroman, sârman, sâroman, surman, saruman, suruman, suriman, siriman.
Sau: „La doua sau trei tinuturi era boieri mai alesi, ceilalti de calitura, saraimani si nevoiesi“ (Beldiman). Oricum, însa, tot boieri erau, desi scapatati. Dintr-un alt exemplu (a. 1845) s-ar parea ca sarmanii nu erau lasati cu totul de izbeliste, ci îsi pastrau un oarecare statut social (probabil de locuitori pamânteni scapatati), pe baza caruia îsi permiteau sa formuleze revendicari fata de autoritati: „O multime de lacuitori saraimani au venit la cârmuire cu plângere“.
Exemplul care pastreaza cel mai fidel marturia conditiei de vechi si buni crestini a celor care au fost cândva „sârme de oameni“, iar acum au decazut la conditia de oameni vrednici de compasiune si de „întelegere plina de omenie“ este urmatorul: „Pentru tinerea crestinilor saraimani se orânduieste de la ocârmuire câte douazeci parale pe zi.“ Exemplul de mai sus ne îndreptateste sa credem ca subventia acordata „crestinilor saraimani“ era o rasplata pentru meritele strabunilor dintr-un trecut glorios ce nu fusese înca uitat si fata de care reprezentantii noilor cârmuiri se simteau întrucâtva obligati printr-o datorie de onoare. Aceeasi idee de scapatare, de decadere si degradare dintr-un rang mai înalt sau dintr-o conditie mai buna aflam într-un exemplu din Aristia: „Vezi casa mea sarmana de-a ramas/de-nalta-i stralucire“.
Un sens învechit din vestul Transilvaniei: „om fara capatâi, pe care n-are cine  sa-l îngrijeasca“ ne trimite cu gândul la dreptul si sarmanul Iov, care este sarmanul prin excelenta, si care, în pofida grelelor încercari la care a fost supus, si-a pastrat nestramutata credinta, ceea ce inspira o calda si profunda compatimire. Un ecou puternic al suferintelor dreptului Iov aflam si la Anghel: „Uitat si parasit, nespalat si murdar, asa traia sarmanul.“
Pentru  un statut social vrednic de cinste al bunilor crestini sirimani de altadata pledeaza si urmatorul exemplu: „El, sermanul, tine diploma nobilitatii stramosilor sai în unghiul cel mai ferit al casei.“ (F.M.1838)
Ideea de om care nu mai poate vorbi, care nu mai are posibilitatea sau poate chiar dreptul sa vorbeasca, dreptul la marturia adevarului, ne întâmpina în urmatorul exemplu, foarte graitor în sensul care ne intereseaza aici: „Statua ecvestra a voievodului românesc Mihai Viteazul, care – daca ar putea vorbi, sarmanul – ar spune desigur tuturor cât se simte de rusinat“ (Odobescu).
În sfârsit, sa ne oprim la un alt sens care ne intereseaza în mod deodebit, acela de om smerit, evlavios, cucernic, din Predica de pe munte (Sermo in monte): „Fericiti surumanii sufletesti, ca a celora e împaratia cerurilor“ (Noul Testament, 1648),  la care vom reveni în articolul viitor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper