Cu moartea-n fata; ca un pumn

Un articol de SERGIU ANDON

Jurnalistii au aflat-o si p-asta.
Ei le afla pe toate, iar daca nu le afla, le mai si inventeaza, ceea ce noua ne place. Jurnalistii sunt atât de ahtiati sa afle si sa colporteze, încât se asmut si unul la altul, daca sângereaza o stire. Daca sângereaza doua stiri, prada nu mai are nicio sansa.

Teleastul – deci tot jurnalist – Huidu Serban a generat prima stire, lovindu-se cu capul de un brad austriac. Se afla la schi în Alpi. Locul a dat stirii parfum cosmopolit. Starea precomatoasa în care a intrat schiorul a asigurat a doua virtute a unei stiri bune, suspansul. (O stire ca lumea nu se da de dusca.) În fine, vizita la patul de spital, tot în Austria, a nu mai putin celebrului sau partener, Gainusa sau Gainuse, a pus pudra omeniei. Era foarte necesara pentru ca, în asteptarea unei posibile morti, presa de scandal si consumatorii ei simt nevoia sa regrete, sa se arate sincer îngrijorati.
Moartea însa pastra distanta… Avea sa se întoarca lânga Huidu altcumva, altundeva. Facându-se bine, vedeta nu s-a lasat si a generat o a doua stire. A izbit nu un copac, ci trei oameni dintr-o amarâta de masina. Nu era pe schiuri, ci în gipanul sau tare ca un tanc si iute ca o racheta. Bradul austriac avusese o sansa, cei trei brasoveni, niciuna.
Au urmat opt zile de relatari, revelatii, dezbateri, reconstituiri virtuale, sfaturi pentru anchetatori, la care a participat toata floarea datatorilor cu presupusul din România. Când subiectul parea molfait suficient, iscoadele adevarului au mai aflat ceva. Cica unul dintre cei striviti era chiar un fan.
Simt aici un sâmbure de film. Actiunea ar porni din cartierul muncitoresc al Brasovului si, simultan, de la cabana Susai. Din vale pornesc cei trei amarâti deranjati din duminica lor pentru un drum în interes de serviciu; din deal pleaca în slalom pe roti vedeta, în interes de spleen si de fitaraie. Bornele kilometrice se succed monoton pentru cei ce urca agale, si vertiginos pentru cel care scârtâie din pneuri pe serpentine. Montajul se va desfata cu materialul filmat. La volanul masinii lenese e chiar fanul. Scenaristul îsi poate imagina orice discutie ca sa se ajunga la: „Ai vazut la televizor chestia aia cu…“. Din sens opus, vedeta se gândeste la adrenalina; l-a prins si pe el gaselnita semidocta ca secretia vasoconstrictoare „pune sângele-n miscare“. Orice teleast viseaza sa puna în miscare sângele fanilor sai.
Cifrele de pe borne se apropie din ambele sensuri de kilometrul 149+1. Discutia din Dacia ajunge chiar la tema ultimei emisiuni a lui Huidu, „Cârcotasii“. Le place. Fanul spera sa se întoarca pâna la patru dupa-amiaza, sa n-o rateze.
Kilometrul 149+1 e în curba. Pe mijlocul soselei, linie continua. Din goana gipanului pare un fir de ata alba.
Fanul se gândeste ce fericit ar fi sa-l vada, macar o data-n viata, pe Huidu.
Si-l vede. Aici intervin regia si operatorul. Printr-un efect specific cinematografului, pe replica „Uite-l pe …“, capul lui Huidu se umfla exploziv, ca o supernova (visul oricarei stele e s-ajunga supernova), umple ecranul si-l transforma într-o gaura neagra. Buf. Apoi liniste, scuzati cuvântul, mormântala. Adie vântul prin crengile de brad.
Fata de ce voi spune în continuare, justitiarii vor protesta – ei vor dreptate; piosii vor protesta si ei – ei vor pietate. Dar nu-mi pot reprima reflectia: metafizic vorbind, accidentul acesta a fost un moment de fericire rar întâlnita. Huidu si-o fi varsat în sânge adrenalina cât sa puna în miscare o hidrocentrala, în timp ce fanul si-a împlinit nesperat visul de a-si vedea idolul aievea, fata-n fata, mai de aproape decât putea spera.
Soarta a reconstituit, simbolic, osmoza dintre vedeta si admiratori. Pare cinic, dar interconditionarea exista la modul absolut. Vedetismul exista pentru ca pe lume sunt consumatori de vedete, si invers. Nu dam vina pe nimeni, asta-i situatia, si vine de departe. Vine din civilizatia mai profunda, mai staruitoare, dar si de mai restrânsa accesibilitate. Profunzimea e anosta. Vedetele civilizatiilor greoaie se numeau idoli. Idoli au fost si Socrate, si cavalerii din turniruri, dupa cum vedete sunt si teleastii si fotbalistii. Trubadurii erau de asemenea idolatrizati, însa mult mai discret decât cântaretii ce racnesc din boxe. Cei de demult erau, ca sa spunem asa, idoli artizanali, pe când vedetele sunt idoli produsi cu mijloace industriale, pe banda rulanta. Sunt idoli de larg consum. Asadar, diferenta dintre idoli si vedete este, mai întâi si mai întâi, o chestiune de piata.
Tendinta asta de a face arta, cultura, sportul cât mai larg accesibile, cuprinzând, daca se poate, toata omenirea, e cea mai nobila. Entropia culturii ar trebui sa-i asigure triumful asupra animalicului. Nu se întâmpla asa pentru ca, prin multiplicare, atât mesajul, cât si fiorul artistic se dilueaza. Cu cât Nefertiti umple mai multe tarabe, cu atât emotia întâiului ei privitor se pierde în zarea timpului. Sigur, e distanta lunga de la Horatius la Huidu, dar amândoi au de-a face cu cultura si cu ethosul comunitatilor nationale. Emisiunea „Cârcotasii“ monitoriza scaparile de exprimare ale altora – dimensiunea culturala – si o facea trancanind la nesfârsit – dimensiunea nationala. Despre Horatius stiu putini oameni, dar e pomenit de 2000 de ani, despre Huidu stie, practic, toata populatia, dar va mai fi pomenit pâna putin dupa proces. Iata asadar o prima diferentiere între idolii culturii antevizuale si vedete: cei vechi ocupa timpul, cei noi ocupa spatiul. Si unii, si altii o fac cu perseverenta, la figurat si la propriu. În cazul lui Huidu, chiar foarte la propriu; reflexul lui de a merge pe contrasens e o ipostaza a labartarii în existenta altora.
Cea mai interesanta mutatie apare însa în sfera sacrificiului. Performanta umana – spirituala sau fizica – s-a nascut în jurul altarelor de jertfa. Au si circulat pâna în timpurile moderne expresii ca „altarul culturii“ sau „arta cere sacrificii“. Creatorii sau luptatorii erau întotdeauna cei care sufereau creând sau luptând, pe când cititorii, ascultatorii sau privitorii erau cei rasfatati cu delectare de un fel sau altul. Poetul murea ofticos, dar scria pâna la ultima sputa, pictorul înnebunea la sevalet, dar picta si cu venele taiate. Îi mistuia focul daruirii. În cazul vedetelor, focul mistuie în sens invers, ele nu transfera, ci absorb daruire. Beneficiarii le daruiesc timpul, rabdarea, banii si chiar… Si chiar si altele.
Asadar, civilizatia vedetelor cere si ea sacrificii, dar nu din partea idolilor, ca odinioara, ci din partea admiratorilor. De la cascatul plictisit al dupa-amiezii pierdute, pâna la busculade sângeroase create pe stadioane, de la pierderea timpurie a auzului din cauza boxelor, pâna la infarctul când se marcheaza un gol, adulatia aduce jertfe. Din frustrarile fanilor creste bunastarea vedetelor, si cu cât vedeta devine mai luxoasa, cu atât fanul pare mai fericit ca a contribuit si el. Luxul poate sa însemne vila pe tarmurile calde, schi pe muntii etern înzapeziti, iaht sau macar un gipan indestructibil.
Adevarat e ca nimeni nu-i sileste pe fani sa fie fanatici. Obsedati de lipsa lor de personalitate, investesc în personalitatea cuiva cu un destin ce pare accesibil. În oameni ai succesului fara efort. Celebri printr-o minune, ei accesibilizeaza speranta în minuni.
Cea mai simpla minune este sa-ti întâlnesti vedeta, sa o vezi de aproape, sa te atingi de ea. Iar daca te atinge chiar ea…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper