Cu ce rămânem după ce pierdem totul

Un articol de george apostoiu

Titlul ar putea fi tradus mai pe sleau cu o intrebare pe care europenii si-o pun din ce in ce mai dramatic: cu ce platim criza? Cu falimentul statului? Nu prea este posibil, oricât de globalizati am fi fost constrânsi sa devenim. Cu inglodarea in datorii si mai mari? Ar fi o cale tot paguboasa pentru ca ar aduce câstiguri acelorasi „ingineri financiari“ constituiti intr-o profesie noua si oculta. Acestia sunt noii stapâni din umbra, adica din birourile bancilor, care au impins lumea in haul crizei. Este drept cu complicitatea politicienilor excitati de virtutile neoliberalismului. S-ar mai putea recurge la streang, dar de mare folos nu ar fi nici aceasta terapie pentru ca, fiind una care tine de individ, nu de colectivitati, ca sa nu mai vorbesc de popoare, este posibila in serii mici. Ramân, ca formula intermediara, planurile de austeritate. Acestea au devenit moneda pe care cetateanul european de rând trebuie sa o plateasca unor evolutii planetare din care nu lipsesc cinismul si crima sociala.
In ultima vreme am tot auzit o amenintare pe care mândrii si furiosii greci nu o accepta: Grecia intra in faliment. Nu-ti trebuie cunostinte apasate de economie sa intelegi ca a intra in faliment, mai ales ca stat, inseamna sa nu mai existi, sa dispari. Poate disparea un stat? Desigur, asa cum poate si aparea. Conditia este sa fie creatii artificiale pe care istoria le penalizeaza pâna la urma. Sa dam un caz mai aparte, ramânând in Europa, si sa readucem in memorie existenta efemera a Reichsland Elsass-Lotringen dupa razboiul franco-german din 1870-71. Adica statul Alsacia si Lorena, o creatie a lui Bismarck, care a sucombat firesc prin Pacea de la Versailles din 1919. Acest stat a deschis o rana ireparabila intre cele doua state vecine antrenând in Franta obsesia „revansei“ si exaltarea nationalismului. Anexarea Alsaciei-Lorena a apasat greu, decenii bune, asupra pacii in Europa. (Il amintesc in treacat pe scriitorul si omul politic Maurice Barrès cu, intre altele, al sau Appel du Rhin, 1919). Disparitia unui stat ca Grecia, care sta ca temelie la civilizatia Europei, este greu de imaginat, necum de acceptat. Proiectul politic al crearii Uniunii Europene nu poate fi disociat de constiinta identitatii europene data de fundamente mult mai solide decât banii si afacerile. Acestea sunt valorile spirituale si culturale la care grecii au contribuit in antichitate mai mult decât orice popor european mândru si puternic de astazi.
Salvarea Greciei sau salvarea perspectivelor Uniunii Europene pornind de la salvarea imediata a zonei euro? Amândoua sunt la fel de importante pentru continent. Aflate mai nou intr-un echilibru instabil de influenta si putere, Germania si Franta au inteles acest imperativ si si-au invins reticentele la ultimul summit al Uniunii Europene pentru a se putea ajunge la un acord. Dupa mai multe vizite, dupa mai multe intâlniri, dupa amânarea unei anuntate conferinte la vârf si dupa multe ore de negocieri, cancelarul Angela Merkel si presedintele Nicolas Sarkozy abia au mai putut zâmbi la conferinta de presa când au anuntat convenirea acordului pentru planul de ajutor financiar de care va beneficia Grecia. Parisul si Berlinul au reusit sa se inteleaga si de data asta iar efortul cel mai mare l-a facut Parisul. Criza a fost suportata diferit in Germania si Franta, doamna Merkel având o economie puternica pe care se bazeaza si neavând grija imediata a alegerilor, a putut juca ceva mai tare decât presedintele Sarkozy. Ea a rezistat pâna a putut sa impuna o viziune germana a planurilor de salvare a statelor intrate in „faliment“. Un politician de talia lui Dominique de Villepin constata cu amaraciune: „Astazi, decalajul intre Franta si Germania face ca Germania sa fie intr-o pozitie de forta (…)

Este o realitate economica si financiara ca Europa este „germana“, „traieste la ora germana“ spune acest viitor candidat al dreptei la prezidentiale si conchide – trebuie inteles – „ca isi doreste ca Franta sa-si regaseasca credibilitatea“. Ce inseamna sa traim, ca europeni, la ora germana? Ordine si austeritate. Franta insasi ar trebui sa adopte un plan de austeritate, afirma Dominique de Villepin, care „sa-i permita sa-si recâstige o pozitie de egalitate cu Germania“. Iata ca batalia pentru salvarea Greciei se duce pe mai multe planuri in care se intersecteaza interese mari. Este bine ca, deocamdata, Parisul si Berlinul au reusit sa determine bancile creditoare sa reduca la jumatate datoria Atenei. Cu toate acestea, premierul Papandreu nu a avut motive sa plece de la Bruxelles linistit. El va trebui sa impuna grecilor un nou plan draconic de austeritate si sa reziste criticilor opozitiei si contestatarilor din strada pentru proasta guvernare. Mai trebuie sa inghita si insulta presedintelui Sarkozy care nu l-a menajat când a spus ca primirea Greciei in zona euro a fost o greseala. Nu este deloc confortabil sa primesti un astfel de afront, când stii ca revoltatii de la Atena, Salonic si din alte orase de luni de zile cer revenirea la drahma lor nationala ca sa scape de indatorarea la banci si la FMI. Solutia unui politician german: Grecia are ce sa vânda, are destule insule, sa o luam ca pe o gluma.
Grecia este, ca atâtea alte state, victima speculatiilor financiare de care nu a stiut sa se fereasca, ba chiar a trait cu iluzia ca le poate intoarce in beneficiul ei. Speculatiile financiare inseamna bani. FMI tot bani inseamna. Bani si influenta, lobby si putere. Acumularea banilor a devenit o masinarie infernala care, mai ales in vreme de globalizare, a modificat totul: identitate, putere, ierarhii, valori, iluzii, siguranta, suflete. Banii corup, banii condamna. Sunt putine sanse ca bunaoara cineva, un stat mai ales, sa se poata feri din calea acestei masinarii. Realizând târziu ce li s-a intâmplat, grecii ies revoltati in strada dar acum sansele de a fi ascultati sunt minime. Revolta lor, din ce in ce mai violenta, ca si cea a italienilor, are un ecou surd. Ei nu pot sa aiba, fie si temporar, succesul manasturenilor de lânga Cluj care, in 1946, au iesit la marginea satului si au oprit „binele“ care li se promitea spunând: pâna aici democratie, de aici e Manastur! Ei nu mai pot cere: pâna aici FM!.
Mi s-a parut ambigua, ca sa nu zic cinica, remarca presedintelui Sarkozy care a spus ca intrarea Greciei in zona euro a fost o greseala. A cui a fost eroarea, a grecilor sau a europenilor? Când a aderat Grecia, Uniunea Europeana avea un viitor la care toti râvneau, si cei care doreau sa-si extinda pietele de desfacere si cei care asteptau avantajele unei piete comune. Cine a avut interesul cel mai mare in procesul extinderii Uniunii Europene? Traseul aderarii statelor europene a fost: mai intâi in NATO si aproape automat in Uniunea Europeana. Avantajele erau reciproce, poate greutatea lor sa nu fi fost aceeasi. Dezavantajele de asemenea, dupa cum se vede acum, când Europa, in intregime, a intrat in curba severa a planurilor de austeritate. Este usor sa constatam ca au fost fortate lucrurile. A trebuit sa vina criza financiara pentru a se constata ca institutiile comunitare nu sunt concepute pe masura scopului istoric al integrarii europene. „Observam in aceste momente, declara Jean-Claude Trichet, pâna mai ieri presedinte cu doua mandate al Bancii Centrale Europene, ca apar mesaje multiple si complexe care subliniaza o reala neintelegere in fata fragilitatii sistemului economic si financiar mondial“. Se intelege si cel comunitar european. Târziu, dar a pus degetul pe rana: de vina este proasta guvernanta care a condus la furtuna prin care trece euro, moneda unica in care au fost puse atâtea sperante pentru parcurgerea procesului de integrare europeana; vor fi necesare reforme substantiale dar pâna când vor aparea efectele acestora trebuie sa recurgem la aplicarea de masuri drastice. Aceasta este noua viziune. In aceasta situatie, cu sufletul la gura si cu mâinile in buzunarele tuturor, sunt impuse planuri de austeritate. Atena este obligata la privatizari care sa aduca in patru ani 50 de miliarde de euro. Aceasta a fost conditia pusa de FMI si de partenerii europeni pentru a debloca un nou ajutor in valoare de 28,4 miliarde de euro. Cine ii va plati? Generatiile viitoare care nu vor intelege ce a insemnat proasta guvernare a dinastiei Papandreu si nici proasta guvernanta a Bancii Centrale Europene in materie de finante condusa opt ani de domnul Trichet.
Planurile de austeritate au devenit obligatorii in Europa comunitara. Statele membre trebuie sa aduca deficitul public la mai putin de 3% din PIB pâna in 2013. Italia a fost obligata de instantele de la Bruxelles sa recupereze prin masuri de austeritate 45,5 miliarde de euro pentru care nu are alta cale decât sa recurga la cresterea impozitelor, ceea ce afecteaza pe toata lumea. Desigur, unii se vor racori când vor asista la suprimarea sediilor de lux ale bancilor. Dar numai atât pentru ca prea mult folos nu ei vor avea de aici. Spania se afla si ea in bataia pustii pentru ca inca mai este considerata o veriga slaba desi in 2010 adoptase un plan de austeritate prin care isi propunea sa economiseasca 65 de miliarde de euro in trei ani. Acum i se cere un plan suplimentar pentru alte 4,9 miliarde de euro. Exista si europeni ceva mai „fericiti“. Portugalia este somata sa evite orice derapaje in folosirea finantelor publice, sa impoziteze cu 50% veniturile pentru… cea de a 14 luna platita si sa ridice TVA de la 6% la 23%. Sa raportam România la necazurile peste care vor da portughezii? Ar fi ridicol.
Cât de perversa poate fi tehnica distrugerii economiilor unor state, membre sau nemembre ale Uniunii Europene, ne spun abia acum expertii. Germenii crizei financiare, au constatat acestia, se afla in sistemul de credite ipotecare la care au recurs americanii prin 2007. Sistemul s-a raspândit – nu se putea altfel pentru ca, nu-i asa, suntem globalizati – si in Europa. Mecanismul este simplu: bancherii au dat credite imobiliare familiilor cu venituri mici mizând nu pe solvabilitatea acestora ci pe valoarea imobilelor cumparate. Atâta timp cât preturile cresteau, sistemul a functionat bine. El s-a blocat când datornicii nu au mai putut face noi imprumuturi iar acestea ar fi trebuit sa fie sursa de plata a datoriilor. Cerc vicios. Din imprumut in imprumut, din datorie in datorie criza s-a extins in tot sistemul financiar.
Cum vor iesi europenii din criza vom vedea. Deocamdata sunt puse unele sperante in China. Dar chinezii le aduc aminte europenilor un proverb de-al lor care ar spune ca „o criza este intotdeauna aducatoare de ocazii“. De o vreme, Europa ii cere Chinei sa investeasca mai mult pe continent. Pekinul poate sa o faca, are bani destui si interes mare. Pune, insa, unele conditii: Europa sa liberalizeze comertul si sa ridice embargoul pe care i l-a impus cu decenii in urma la comertului cu arme. O astfel de deschidere, nu se indoieste nimeni, va conduce la o concurenta din care chinezii nu vor pierde in nici un caz. Sa vedem ce se va discuta – nu este vorba de decizii, acestea nu sunt posibile – la nivelul Grupului-20 ce se va reuni la Nisa, in 3-4 noiembrie 2011.
Se schimba lumea? Cu siguranta. Lectia oportunitatilor pe care le aduce orice criza nu este un tezaur de intelepciune chinez ci o experienta prin care au trecut de câteva ori americanii si europenii. Multi s-au imbogatit in timp de criza. Doar saracii au ramas ce au fost. Cu ce se aleg ei dupa ce li se ia totul in numele salvarii de la criza? Cu planuri de austeritate. Cât despre falimentul Greciei sau despre insulele ei bune de vânzare sa vorbim mai putin. De fapt, deloc. Iar daca vorbim, sa vorbim mai (contemporan) europeneste.

P.S. Recursul la exemplul statului creat de Bismarck, Reichsland-Elsass-Lotringen, este pur intâmplator. Sper sa fiu crezut.

2 comentarii pentru “Cu ce rămânem după ce pierdem totul”

  1. decembrie 3, 2011 la 4:38 am

    Mi-a placut comparatia cu Manasturul, dragule autor, si cu siguranta ca articolul acesta si majoritatea celorlalte sunt de o valoare exceptionala. M-as oferi voluntara sa le traduc si sa le promovez, sincer! Mult succes!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper