Cristian Popescu: inventar de obsesii

Un articol de MIHAI IOVANEL

Literatura lui Cristian Popescu este mitul fondator al asa-numitei generatii ’90, formate in majoritatea-i reprezentativa in cenaclul Universitas al lui Mircea Martin si considerate de o parte a criticii drept un val optzecist intârziat. Moartea lui, la treizeci si sase de ani neimpliniti, biografia nebulos-boema, macinata de schizofrenie, faptul ca a debutat inaintea majoritatii colegilor sai semnificativi de promotie (Daniel Banulescu, Ioan Es. Pop),  originalitatea frapanta, care a atras multi imitatori – toate acestea au contribuit la consistenta mitului. Dintre trasaturile care ii particularizeaza literatura trebuie amintite in primul rând mitologia familiala pe care si-o creeaza; desfiintarea granitei formale sau de gen intre proza si poezie (desi este descris curent drept poet, poate trece la fel de bine si drept autor de proze); insinuarea poeziei in suporturi ce par sa nu o tolereze: necrologuri, Mica Publicitate, Cartea Recordurilor, texte publicitare; prezenta unui umor negru, uneori foarte negru, care uneste influenta lui Caragiale, autor rascitat, cu o pulsiune thanatica omniprezenta, dar nu in sensul romantismului, ci in acela naiv si chiar trivial al cimitirului din Sapânta; inscenarea kitschului, urmata de sublimarea lui; fetisizarea unor obiecte precum tramvaiul 26, manechinele din vitrine, pachetul cu vata, spatiul familial sau a unor evenimente si obiecte asociate mortii: pomeni, morminte, cruci, lumânari; identificarea autorului empiric cu autorul abstract, sinonimizarea biograficului ca obiect al fictiunii cu fictiunea ca „reflectare“ a biograficului, asimilarea functiei estetice cu functia existentei. Dintre sursele invocate de critica sub raportul precedentei pot fi retinuti Urmuz (pentru absurd si pentru perfectionismul nesfârsitelor rescrieri), Bacovia (tematica mortuara, includerea in fluxul poeziei a sabloanelor de limbaj cotidian) ori de Minulescu (gustul pentru kitsch – desi la poetul romantelor calitatea acesta era mai mult involuntara). Totusi, mai relevant in termeni de poetica este Marin Sorescu din ciclul „La Lilieci“: aceeasi dependenta a vocabularului poetic de un nivel „umil“, aparent nepoetic, al limbajului, oralitate cu falsa aparenta de neprelucrare, narativitate, candoare, debuseu in metafizic.
Originalitatea era insa izbitoare de la „Familia Popescu“ (1987) si „Cuvânt inainte“ (1988), fals tratat de mitologie familiala care forteaza adesea textul la un fir de par de prostul gust. Un text precum „La comemorarea bunicii“ contine lucruri care sub mâna unui poet oarecare s-ar transforma cu usurinta in rizibil: „Bunicul s-a ingrijit din timp de prânzul ce trebuia servit oaspetilor. A lipit de sticlele cu vin, drept etichete, pozele de la nunta cu el si bunica. A scos miezul din pâini si a picurat cu grija inauntru ceara de lumânare pâna le-a umplut la loc. Si la sfârsit, la cafea, vor fi aduse cesti mici in care o sa pâlpâie câte o lumina de candela. Mama a avut ideea sa insamântam din vreme pe mormântul bunicii ceapa verde, ardei gras si ridichi. Sa servim lumea cu salate facute din ele“. Evenimente de felul acestei pomeni de mahala – jumatate petrecere, jumatate pioasa „comemorare“ – sunt specific caragialiene prin amestecul impenetrabil de registre opuse. Cititorul descinde in plin kitsch morbid si feeric, intr-o atmosfera de intimitate colocviala si de doliu, in care alimentele sunt fie anexate doliului (pozele lipite pe sticla), fie substituite prin obiecte funerare necomestibile (lumânarile din cestile de cafea), fie intra in zona unui tabu (ceapa verde plantata pe un mormânt). Motivul pentru care un poem precum „Dana Popescu“ a fost cenzurat tine tot de violarea unui tabu, de data aceasta sexual, textul fiind considerat „incestuos“: „Inmoi buzele in frisca, ma frig cu ciorba, salivez ducând la gura muratura, trag din tigara, sorb din sampanie ca sa-mi inchipui si eu ce-or simti baietii când dau de gustul buzelor tale, sora a mea, sora sefa a unui spital de boli mintale. Stiu eu ca-ti umpli in fiecare noapte cada cu scrum si mucuri de tigara si-amesteci cu frisca si te scalzi; ca sa slabesti. Vrei sa ai din nou picior usor si botina de-aia fina ca la doi ani, când te iubea doar tata“. Si obsesia pentru vata are o componenta erotica pe cât de inavuabila pe atât de evidenta. Obiectul se gasea in anii ’80 pe lista obiectelor cel mai greu de procurat: „Ce lene in pachetul cu vata. Ce moliciune, ce voluptate, ce liniste, mama. Acolo, sub pansament, strâns bine, unde zvâcneste pulsul, unde pulseaza perna sub cap, zvâcneste ca o inima alba, moale si alba; si-o strângi in brate“. Un alt element esential sta in simularea perspectivei infantile, precum in poemul urmator: „In tara noastra cresc codri si paduri intregi de arbori genealogici ai familiei Popescu. In aceste paduri venea Cristi de mic sa asculte susurul si ciripitul. Sa asculte cum creste iarba verde. Dar, tolanit la radacina arborilor genealogici, tinând strâns la piept capul iubitei, auzea cum ii creste acesteia parul. Fiecare arbore genealogic creste deja lacuit si incrustat cu motive populare, asa ca poti rupe orice crenguta drept suvenir. Acesti arbori imbratiseaza cu crengile lor turistii si le intind in semn de ramas bun ramul care ne-a fost la vremuri de restriste numai noua prieten. Si in acelasi timp râul le racoreste picioarele ostenite“. Este o operatie tipica de subminare a stilului inalt-poetic prin inglobarea sa in structuri kitsch care functioneaza antifrastic Textele sursa ii apartin acelui M. Eminescu din „Fiind baiat paduri cutreieram“, „Scrisoarea III“ etc. vulgarizat didactic si transformat intr-o recuzita iconografica si imnografic-patriotica. Tipul de deformare a poeziilor eminesciene, prin autoproiectia naiva in decorul lor mutilat scolareste, poate fi astfel aproximat printr-un stadiu psihologic timpuriu.  Traducerea – incorecta – in concret a unei abstractiuni (arborele genealogic fiind vazut drept un arbore real) este de asemenea un procedeu infantil tipic, prin care copilul se raporteaza la nenumaratii false friends prin care ia cunostinta de realitate. Starea de conventionalitate previzibila in care functioneaza adultul si matricea de locuri comune in care el se misca sunt inversate sau distorsionate.
Literatura lui Cristian Popescu vine dintr-o constiinta autoprogramata sa regreseze la o perspectiva infantila in sesizarea realului, sa coboare in acea stare ingenua a limbajului in care logica se frânge si se recompune in zonele oniricului ori ale naivului. Se dovedeste util sa fie distinse cele doua nivele, al „naratorului“ si al „autorului“. Naratorii sunt intotdeauna naivi, genuini, infantili, chiar saraci cu duhul. Dar nu este o arta naiva: „naivitatea“ e produsa de o mare subtilitate in intelegerea conventiei care o face posibila, iar discursul diferitelor voci poarta intotdeauna amprenta unui discurs de control, apartinând „autorului“, care isi semnaleaza prezenta in text si presiunea tandra-ironica asupra primului nivel. Impactul acestei literaturi vine si din controlul perfect asupra relatiei intre aceste doua niveluri textuale. Este de aceea impropriu sa se vorbeasca de autenticitate si de biografism. Desi propria-i viata e prima materie a poeziei, Cristian Popescu o supune unei deformari nu mai putin artificiale decât in cazul „Domnisoarelor din Avignon“.
In „Arta Popescu“ (1994), poetica minimalista cu bataie maximalista continua sa isi gaseasca o ilustrare remarcabila. Titlul este cât se poate de semnificativ. Dincolo de posibila filiatie ironica – trimiterea la numele sopranei Arta Florescu -, explicitata de altfel in câteva rânduri, sintagma formuleaza o antiteza detensionata: pe de o parte Arta, cu majuscula, cu toate rafturile ei de conventii si de ierarhii; de cealalta parte, Popescu, un nume dintre cele mai banale, care prin frecventa se goleste de atributul desemnarii unei individualitati – numele unei fiinte stas, anonime, un sablon. Titlul trimite in fond la acceptiunea primara a artei: aceea de meserie sau chiar, intr-un mod mai accentuat-metafizic, de meserie de a trai. In acest sens poate fi citata o afirmatie a lui Cristian Popescu din 1991: „Impotriva categoriei esteticului. Mai bine spus o incercare de altoire, de dovedire a ne-diferentierii intre estetic, pe de-o parte, si celelalte domenii, pe de alta, o re-improspatare a unora prin celelalte. (…) Visez o scoala in care elevii ar invata arta ca pe o modalitate de a trai“. Un rol mai important decât in scrierile anterioare il joaca intertextualitatea. Sursele care o alimenteaza sunt texte sablonizate prin circuit didactic („Trebuiau sa poarte un nume“ de Marin Sorescu), citate ultracunoscute din clasici (principalii autori-sursa fiind Eminescu si Caragiale), ziarele, cântece de lume, limbajul strazii bucurestene in comunism, pasaje din misticii rusi sau din „Pateric“. Apar numerosi „psalmi“, adresarea catre Dumnezeu facându-se cu „Matale“. Se fac trimiteri la Gica Petrescu, simbol al petrecerii populare si al longevitatii, ambele contrapunctate in poezia autorului prin pomeni si obsesia mortii .
„Caiet de citire si de caligrafie“ (2003), volum postum, santier al unui proiect care ar fi urmat sa incorporeze doua volume de câte 333 de fragmente, recupereaza si remonteaza o parte a publicisticii risipite in revistele „Adevarul literar si artistic“ si „Luceafarul“. Culegerea este tot un jurnal, in masura in care toata literatura lui Cristian Popescu nu e altceva decât un „un jurnal cotidian si liturgic, in acelasi timp sacru si profan, banal si esential pe aceeasi pagina“ (C. Stanescu). Fiind o culegere unitara in sensul ca spiritul autorului poate fi intâlnit in fiecare pagina, „Caiet de citire si de caligrafie“ are, altfel, o alcatuire destul de eterogena: poeme, fragmente de jurnal propriu-zis, ciorne, reflectii despre arta, eseuri religioase, amintiri, schite dupa realitate, fise de lectura etc. Se completeaza in nuante si detalii ceea ce fusese mobilat in scrierile anterioare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper