Cine este exact Florenta?

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Incontestabil, bijuteria recentelor „Întâlniri Gellu Naum“, a fost spectacolul „Florenta sunt eu“. Puse la cale de directorul teatrului, Mihai Maniutiu, asistat îndeaproape de regizoarea Andreea Iacob si de directoarea artistica Stefana Pop-Curseu, evenimentul s-a dovedit deopotriva „prietenos si excelent organizat“, dupa cum au apreciat toti invitatii la ultima dezbatere din program.
Timp de trei zile dense, „Întâlnirile Internationale…“ au cuprins spectacolele „Zenobia“, în regia Monei Marian, „Insula“ (despre care a fost vorba într-un numar anterior), „Florenta sunt eu“ si proiectia video „Exact în acelasi timp“ (montare de succes de acum câtiva ani a lui Mihai Maniutiu de la teatrul clujean), conferinta despre Gellu Naum sustinuta de Simona Popescu si Ion Pop, dezbateri pe marginea modului de desfasurare a respectivei manifestari în urmatorii ani, o expozitie vernisata de Marina Vanci Perahim si Sebastian Reichmann, lansari de carte si CD-uri prezenate de Sanda Cordos, Ion Bogdan Lefter, Alex Goldis etc.
În loc de vreun început doct sau judecata critica, fie ea oricât de „brilianta“, mult mai important mi s-ar parea sa citez cuvintele doamnei Marina Vanci Perahim, sotia unuia dintre autorii piesei „Florenta sunt eu“: „Daca închideam ochii, îi auzeam pe amândoi (Gellu Naum si Jules Perahim, n.a.) spunându-si replicile si jucând-se în timp ce le scriau“. Profesoara de istoria artei de la Sorbona îsi aduce aminte cum cei doi buni prieteni, Gellu Naum si sotul ei, pictorul si – din timp în timp –, publicistul avangardist Jules Perahim, se distrau copios cu aceasta jucarie dramatica suprarealista, pusa acum în scena de Alexandru Dabija la Teatrul National Cluj. Unde regizorul s-a lasat, cum îl stim, prins de esenta si savoarea jocului pentru a elibera suvoaie de inventivitate. Pe urmele lui si ale celor doi autori, plecând de la replicile laxe din textul gândit împotriva tuturor retetelor de piesa „bine facuta“,  în structura ce da permanent semne ca se desira, cei aflati în spectacol dezvolta o pofta insatiabila de joc. Scânteind în improvizatii, actorii par prinsi, de la cap la coada, într-o delicioasa fierbere dramatica.
În scenografia nastrusnica si deconcertanta a lui Dragos Buhagiar, un vitraliu sta marturie vechilor traditii culturale, cu canoanele lor bine stabilite, cu Adam si Eva tronând golasi dupa cadere, acompaniati de sarpe, ca în sute de picturi renascentiste. O prabusire similara cu cea din valorile înalte ale poeziei, caci în „Florenta sunt eu“ se cade sistematic din paradisul registrului nobil. Vitraliul cu încarcatura spirituala vegheaza falnic-desuet într-o parte, în prelungirea spatiului din fata al scenei, care e ba tribunal, ba cârciuma, ba casa, ba spital, ba… tot ce se mai cere de la caz la caz. De la un moment încolo, în spatele scenei, se casca o sala de spectacol frumos luminata de becuri dodoloate, asa încât fiecare participant la spectacol sa devina si spectator. Când nu au replici, cei prezenti reactioneaza la qui-pro-quo-urile piesei, fac galerie la scenele erotice etc. Exact ca în ziua de azi! Asa ca publicul se poate holba la propria conditie reflectata, cu alterarile de rigoare, de pânza freatica a dramaturgiei si a spatiului de joc, în spectatorii-actori din fata lui. Pentru ca fiecare dintre cei implicati ajunge, pentru o buna bucata de vreme, si privitor la propriul spectacol. Tema alteritatii completeaza astfel marota celor doi suprarealisti, discutia pe marginea identitatii, caci vorbim de un hai de piesa în care apar vreo trei Cezari Bolliaci, un Dante, plus tot felul de personaje cu identitate interschimbabila. Cu gen si sex interschimbabile, în vremuri interschimbabile, despartite doar de o cortina-zid confectionata din camasi barbatesti si luminata savant, care face trecerea între diferitele perioade temporale.
În mijlocul acestora troneaza însasi traditia poeziei nobile. Suit pe un maldar de scaune, în chip de Dante cu o cununa de lauri, oarecum în mizerie, Cristian Grosu declama în cel mai curat stil teatral (regizorul îi speculeaza inteligent emfaza din dotare) stihuri despre Beatrice. Poezia înalta, balacita strasnic prin epoca si perspectivele noastre de receptare, nu poate decât sa stârneasca hohote de râs. Un poncif ca „Lasati orice speranta“, rostit la intrarea lui Ionut Caras cu bandajul însângerat la cap, antreneaza veselia incandescenta a publicului. Cu astfel de potriviri între contraste ilariante se va delecta spectatorul pâna la sfârsit. Salutat cu formula „buna seara, domnule Aligheri“, Dante zaboveste prin preajma Beatricelor pasoptiste care, în camasi barbatesti albe, spala rufe la cazan. Evident, simbolul dantesc si valorile poeziei asociate lui se duc cu mare pompa pe apa sâmbetei si a derizoriului. Ca si discursurile poetic-patriotarde al caror purtator de cuvânt devine, în viziunea celor doi autori ai piesei, Cezar Bolliac. Care, conform unor alte clisee national-eroice, ajunse si ele acum de tot râsul, apare cu straita în spate. Versurile lui Bolliac în gura actorului Ionut Caras (care va coplesi publicul cu umorul, talentul, acuitatea si dozajul interpretarii pe tot parcursul spectacolului), ascultate cu urechea de astazi, scot la iveala munti de ilaritate. În fond, vorbim despre poetul în opera caruia se întâlnesc strofe de genul:
„Batrânul fara suc racneste: …………….
……………………………………………………..
……………………………………………………..
……………………………………………………“
Asa ca cei doi suprarealisti aveau toate motivele sa-l aleaga pe Bolliac (alintat si diminutivizat în toate felurile în spectacol, ba Cezaruica, ba Boli etc.) ca sa smotoceasca cliseele limbajului poetic, smulgându-l din rosturile lui înalte, spre a le monta în alte contexte, imprevizibile si comice. Cu atât mai mult cu cât discursurile sforaitoare si emfaza fac parte din bagajelul mai tuturor pasoptistilor. Iar regizorul Alexandru Dabija, cu geniul lui comic, va calca negresit pe urmele vesele ale autorilor, construind situatii din ce în ce mai nastrusnice si extinzând deriziunea de la limbajul poetic la celelalte tipuri de discurs artistic. Ironia la adresa rimelor pasoptiste facile si dulcege, ca acelea terminate în „duta“, pe care corul de fete le va exploata nemilos, se asorteaza perfect cu bataia pentru femeia iubita, livretul militar si alte felurite motive de importanta egala, dintre poet si cel/cei ce îi fura identitatea. Ca si cu secventele împrumutate din cinematografia de azi, cu împuscaturi, voci si miscari la ralenti, care intra la gramada în marea deriziune. Ca sa nu mai vorbim de finalul apoteotic când toata lumea rosteste în cor si cu aplomb: „Cu totii ne-am gândit ca…“ si uite asa se stinge lumina.
Spectacolul de la Cluj destructureaza pâna la ultima limita (în cazul de fata, implicit, comica) temeiuri conceptuale vechi de când lumea si pamântul ca, de exemplu, unitatea dintre persoana si personaj. Sau ca separatia între viu si mort, câta vreme la tribunal martorul suprem va fi invocat: „Sa vina cadavrul“. Zis si facut, caci în clipa respectiva se prezinta acesta cu fata albastra si ditamai rana mortala la cap. În fond, stim cu totii, avangarda respinge reprezentarile artistice care reproduc „sintaxa“ universului real. Si iata cum baietii se vor disputa în justitie strigând „Ba eu am fost sotia ta“, iar tema identitatii, atât de iubita de Naum, va culmina cu procesul si confuzia generala între persoane (magistratul va marturisi „Cezar Bolliac eram eu în partea întâi la început“), dar si între actori si personajele jucate (Dante/Cristian Grosu se va adresa celorlalti: „Stimati interpreti colegi…“). În maniera aceasta lejera, pendulând printre sute de ani, spectacolul sparge cu rasunet conventia unitatii de timp, subminând comic coerenta între ceea ce se întâmpla si modul de interpretare. Neclaritatile din joaca despre istoria mica, individuala, si cea mare, nationala, se amplifica în avalanse. De aici si toate contrastele comice posibile între voluptatea discursurilor sforaitoare si actele cerute lui „Nea Boli“ (evident, Bolliac) pe care regizorul le speculeaza apoteotic. Contraste doar pentru spectatori, caci pentru suprarealisti de elita, ca Breton, care ambitionau sa gaseasca punctul unde „viata si moartea, realul si imaginarul, trecutul si prezentul, comunicabilul si incomunicabilul, ceea ce e sus si ceea ce e jos înceteaza sa mai fie percepute contradictoriu“, incongruenta intra în ordinea fireasca a poeziei. Atâta doar ca în ochiul lui Dabija, cu aplecare spre zemuri comice, contrastele freamata de ilaritate: în timp ce Bolliac, dus bine cu pluta (în interpretarea savuroasa a lui Radu Largeanu) e înfrigurat de eroismul ostasilor din razboi iar mai târziu un alt patriot, îmbracat în steag, se posteaza în plin vitraliu în chip de Isus, sotia (Ramona Dumitrean cu nerv comic) se îngrijeste de sanatatea lui mintala sau se preocupa prozaic de ciorba.
În lumina nobilei axe Dante-Bolliac, spectacolul se joaca cu toate tipurile de discurs, de la poezie patriotica la clisee verbale speculate comic (ca „Justitia e oarba“), de la discurs erotic, inclusiv cel telenovelistic, pâna la „profunzimea“ manelelor. Toate par sa prolifereze nestingherit, în buna vecinatate, într-o acumulare haotica de straturi culturale, fara ca vreunul sa-l elimine pe celalalt.
Coerenta între referent si modul de a interpreta se sparge vesel, pe urmele mai vechii raceli condescendente a suprarealistilor fata de arta vazuta ca mestesug poetic codificat dupa un sistem de recunoasteri si asteptari. Temele care angreneaza pasiunile, vointa si actele participantilor sunt suta la suta derizorii, ca secretul pastrat cu sfintenie al numarului de la unitatea militara sau ca înfruntarea pe viata si pe moarte pentru livretul militar. Cel din urma se dovedeste un obiect de mare încarcatura erotica, un fel de mar din vitraliul lui Dragos Buhagiar, câta vreme „legile interziceau casatoria între o femeie si un livret militar“. Disputa celor doua surori pentru acelasi livret/barbat e de un comic nebun, construit într-o acumulare de savuroase ravasiri ale discursurilor scenice. În timp ce „în piata se vorbeste despre Dumnezeu, patrie, simetrie“, în budoar, într-o relatie recognoscibila, pastrata  consecvent, ca reper fix, atitudinile, gesturile si contextele se rasucesc peste ax. Declaratia „Vreau sa ma arda flacarile parului tau putin încaruntit“, avansata de Ionut Caras în pozitie de amorez înfocat, se adreseaza unui obiect al pasiunii cu virtuti total schimbate, interpretat delicios-bestial de Patricia Boaru, când erotizata, când ca o furie cu voce groasa de Medee. Erotismul lor se joaca pe cai atât de aprinsi încât determina corul de barbati sa abordeze o melodie care începe cu „Frunzulita musetel…“.  Ilaritatea atinge climaxul, mai ales ca sora (Irina Wintze suava, cu miscari de papusa dereglata si eterica si cu un haz nebun), având ca semn distinctiv nici mai mult nici mai putin decât un sifon, reuseste sa îi fure comoara: mult râvnitul livret militar. Aparitiile feminine se completeaza cu cea a Rominei Merei, cu o prezenta de scena captivanta, cu nuri si verva de nestavilit.
Geniul comic al lui Alexandru Dabija se articuleaza în toate mecanismele posibile. Idealul feminin al lui Dante, pentru care „cuvântul femeie e sublim“, se înconjoara de femeiustile care mesteca în cazanul de ciorba. De altfel, poetul însusi, cu laurii la purtator, se va extazia la cuvântul „tocana“. Mai târziu, soldatii din sala vor sfatui protagonistul unei scene erotice sa-si bata iubita: „Pocneste-o, ca recidiveaza“, iar el o da sârguincios cu capul de mese si de scaune. Versurile cântecelor (ca „Unde-s nasturii cu gauri triste?“) suna hazos foc, iar actorii, într-o foame insatiabila de improvizatie, fac toate poznele posibile, de la accentul semit al lui Ionut Caras pâna la barbatul îmbracat în calugarita (Adrian Cucu). Nebunia se amplifica peste timpuri si straturi culturale, de vreme ce sotia îl trateaza pe bolnavul Bolliac cu „Lazar, ridica-te si umbla“, iar parola de razboi a soldatilor nu e alta decât „Mihai Maniutiu“, directorul teatrului la care se joaca spectacolul. Si toate acestea se desfasoara sub ochii  regizorului, stând calm în sala din fata spectatorilor, pentru ca orice e susceptibil de o pozitie definita sau de statutul de cliseu sa devina pe loc subiect de deriziune. De altfel, întrebat din ce unitate face parte, Bolliac se mira, spulberând la patrat, o data în plus, orice tip de coerenta: „Unitatea? Poate dintre forma si continut!“. Pe fondul acesta, tehnici intertextuale ca în replica „Boli, exact în acelasi timp (subl. ns.), ce ai de gând sa faci?“ sau rasturnarea limbajelor în scena de la tribunal, ca „Dosarul ei e mai curat ca roua diminetii“, nu fac decât sa sporeasca hohotele de râs la dimensiuni cosmice.
Prin forjarea polisemiei, prin amestecul savuros al tuturor genurilor, de unde nu lipseste nici macar corul de opera, spectacolul pare o joaca de bun-gust, de calitate extrem de fina, în care publicul intra imediat în atmosfera iar râsul curge în cascade.

Un comentariu pentru “Cine este exact Florenta?”

  1. noiembrie 21, 2011 la 8:28 pm

    Foarte frumos articolul, am vazut spectacolul si mi-a placut!S-a strecurat o greseala (confuzie) , insa. In scena in care apare replica „vreau sa ma arda flacarile parului tau putin incaruntit…”, ati confundat-o pe actrita Patricia Boaru cu actrita Anca Hanu, cea din urma fiind partenera lui Ionut Caras in acea scena!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper