„Liceenii, în 53 de ore si ceva“, de Adrian Popovici

Un articol de CATALIN OLARU

Asteptat înca din 2009, acest autointitulat sequel al unui blockbuster antedecembrist nu a reusit sa strânga, în a treia zi de la lansare, într-o duminica dupa-amiaza si într-o sala destul de frecventata a unui cinematograf bucurestean din centru, mai mult de zece spectatori. Pâna la sfârsitul filmului, numarul stoicilor se diminuase simtitor, reactiile acestora variind de la stupefactie totala la o saturatie usor amuzata.
Fanii fenomenului kitsch al lui Nicolae Corjos ar face mai bine sa astepte o redifuzare a originalului (judecând din experienta, n-ar trebui sa astepte prea mult). Aceasta noua realizare a temerarului Adrian Popovici, autor al memorabilelor „Vlad Nemuritorul“ sau „Eva – Povestea unui secol“, e atât de incoerenta, încât singura sa performanta e ca reuseste sa valorizeze originalul: n-o fi fost cine stie ce film „Liceenii“ din 1987, dar macar întelegeai ce hram poarta fiecare personaj în parte. În noul „Liceenii“, îndeplinirea acestei cerinte minime a oricarei naratiuni e îngreunata de o intriga absolut imposibila, de o imagine atât de proasta, încât nici ceea ce ar trebui sa se vada nu se vede, si de un sunet în care nici macar replicile în limba româna nu sunt 100% inteligibile. Camera încadreaza la un moment dat monitorul unui calculator. Pe el, prima pagina a unui viitor roman. Ce scrie acolo, nu se stie, fapt e ca ne chiorâm la ea degeaba secunde bune. Tot degeaba ciulim urechile si atunci când intra în scena Gonzales, care vorbeste în dialectul Berceni al limbii spaniole, sau prietenii sai, care aleg engleza pentru a dialoga cu partenerii români. Ce spun ei, numai Dumnezeu si Popovici stiu.
Legendar Prometeu
„Liceenii mileniului trei sunt tinerii din ziua de astazi: elevi, studenti, cu problemele, iubirile si bucuriile lor“, declara în 2009 Cornelia Palos, producatoarea filmului si proprietara, alaturi de regizorul Adrian Popovici, a Casei de productie Artis Films („Azucena, îngerul de abanos“). Doamna Palos, liceenii astia ai dumneavoastra nu prea au cum sa fie tinerii din ziua de astazi, în primul rând pentru ca arata ca si cum ar fi depasit vârsta liceului cu ani buni, în al doilea rând pentru ca nu au viata în ei, sunt niste recipiente goale pentru niste idei la fel de goale (si destul de dubioase) pe care co-scenaristii Sovu si Popovici le au despre tineri în particular si despre viata în general.
Ditamai oamenii fac toate eforturile sa para credibili în timp ce stau în banca si asculta povetele dirigintei (Lavinia Sandru, la fel de teatrala în film precum e pe platourile televiziunilor). Oricât de talentati ar fi, când acei oameni sunt nascuti în 1974 (Andi Vasluianu), e destul de greu. De aceasta reteta s-a folosit pe vremuri patriarhul Sergiu Nicolaescu: cu cât mai multi actori în voga pe acelasi afis, cu atât mai bine. Daca Mircea Albulescu ar avea acum aceeasi cota de piata ca în anii ’70, ar sta el în banca în locul lui Vasluianu, într-un film care oricum nu ne spune absolut nimic despre tinerii de acum sau de altadata.
În schimb, cele 53 de ore si ceva ne ofera suficiente momente-soc, fara prea mare sens analizate independent, cu atât mai de neînteles daca le judecam în context. Avem parte de crime, de mai multe povesti de dragoste, cu reprizele de sex aferente, de dependenta de alcool, trafic de droguri si supradoze, arme, rapiri si împuscaturi. Din motive care ramân neexplicate, Alex (Cristian Popa) îsi urmareste o colega de clasa. Când aceasta intra într-un hotel, Alex o urmeaza. Ascuns dupa un perete, trage cu urechea si afla ca personajul Crinei Semciuc practica prostitutia într-o camera de la etaj. Nu e foarte clar de ce, dar se simte nevoit sa o gaseasca si sa îi altoiasca clientul. Drept multumire, colega proaspat somera i se ofera. A doua zi, Alex îsi salveaza de la bataie o a doua colega, pe Iulia (Ioana Blaj). La rândul ei, si aceasta i se ofera. O a treia colega îl apara în fata dirigintei, drept care e pedepsita de agresorul Iuliei (Vasluianu) cu un viol într-un lift. În sfârsit, pentru a-i aplica o corectie lui Alex, Radu (Alexandru Potocean) decide sa o rapeasca pe Iulia. În universul lui Popovici, e perfect verosimil ca acelasi personaj (al lui Vasluianu) sa plateasca un viol cu doua doze de cocaina, pentru ca dupa numai câteva ore, sa îsi riste viata în numele dreptatii, asa ca, într-un final apoteotic, beneficiind si de ajutorul unui profesor cu norma dubla (de literatura universala si de aikido), eroul îsi dovedeste colegii interlopi în lupta dreapta.
Cu emotii la româna
În acest „Karate Kid“ în varianta româneasca, întâlnim doua moduri de a gândi cinema-ul pe care nimeni nu îsi da silinta sa le armonizeze. Primul e cel care se bizuie exclusiv pe importul unor retete insuficient întelese. Echipa de scenaristi a filmului împrumuta fara prea mari retineri de te miri unde, pastrând fragmente întregi. În acest thriller autohton, barbarismele abunda: replicile celor mai multe dintre personaje sunt în orice limba, numai în româna nu.
Pe baricade opuse, se situeaza ceea ce a fost numit noul cinema românesc. Daca avem un astfel de cinema în „Liceenii“ lui Popovici, meritul le revine actorilor tineri care au roluri de interlopi. E improbabil ca aceeasi echipa sa fi scris atât replicile lor, cât si pe ale politistilor care trebuie sa rezolve cazul, asa ca, atâta cât e, farmecul filmului se datoreaza în principal talentului de improvizatie pe care îl dovedesc acestia, în frunte cu Potocean. Din arsenalul lor, arma cea mai des folosita e alaturarea substantivelor limbii române, fie ele comune sau proprii, cu atributul „ma-tii“.
În replica la un articol în care se mentioneaza finantarea de la CNC a filmului, producatoarea Cornelia Palos a dat, pe blogul colegului Catalin Sturza, urmatorul raspuns: „Cine a scris porcaria asta sa se gândeasca la sutele de mii de euro date pentru filme care îsi cumpara premiile în afara, dar nu au spectatori în România… decât daca fac «caravana». Oricine poate face… o sa fac si eu, dar probabil ca «lumea onesta» va sari în sus! Sunteti jalnici! Vai de mama voastra, astia care scrieti în presa… habar nu aveti ce scrieti! (…) Îmi este mila de voi si plâng oamenii de calitate care mai exista în tara asta. Ne împaunam cu întoarcerea armelor împotriva nemtilor??? Shit, ar trebui sa ne fie rusine. (…) Am 50 de ani, dar e deja a doua campanie de presa împotriva mea, si desi vreau sa public documente care sa arate ca voi toti mintiti… nu pot… va e frica sa nu suparati pe cine va plateste??? (…) Oameni buni… mergeti la filme românesti care arata altceva, nu mai mergeti la filme urâte, negre…“
E greu de zis daca „Liceenii, în 53 de ore si ceva“ e urât sau frumos, alb sau negru. Cert e ca haosul cognitiv din discursul doamnei Palos îsi gaseste o demna continuare în filmul lui Popovici. Daca reusiti performanta de a-l privi ca pe un spectacol antropologic (ceea ce în fond si este), mergeti la cinema: „Liceenii“ din 2009 nu trebuie ratat!

Un comentariu pentru “„Liceenii, în 53 de ore si ceva“, de Adrian Popovici”

  1. noiembrie 17, 2011 la 8:31 pm

    Titlul original al articolului: ‘tu-ți filmul mă-tii!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper