Venetia – Mostra cinematografica 2011 (I)

Un articol de MAGDA MIHAILESCU

Ramâne sau nu ramâne?

 

 

„Orfani de certitudini si de adevar, cinematograful ne-a adoptat, daruindu-ne un pariu extraordinar: sentimentul de a apartine, in sfârsit, unei lumi, exact aceea pe care comunicarea, in actualul stadiu al dezvoltarii sale, nu stie sa o ofere“.


Marco Müller

O anume intrebare a facut valuri pe laguna. Mai mult decât obisnuita „Oare cine va lua Leul de aur?“ care, dupa zarva de rigoare, s-a potolit. Ea, insa, acea intrebare, a ramas din prima pâna in ultima zi. Rostita când cu oarecare teama, când cu nadejde: „Ramâne sau nu ramâne?“ Ramâne sau nu Marco Müller, in continuare, directorul Mostrei cinematografice? Desi, conform legii, abia in noiembrie se va sti daca mandatul sau, expirat odata cu aceasta a 68-a editie, la capatul a opt ani „de bune si loaiale servicii“, cum se zice, va fi reinnoit, lumea a incercat sa afle, sa prinda din aer o soapta, un zvon, ceva, acolo, care sa intareasca speranta in reinvestitura lui Müller. El este omul care a reinventat festivalul de la Venetia. Cu editii mai bune sau mai fragile, a readus Mostrei un prestigiu pe masura identitatii sale de cea mai veche intâlnire cinematografica din Europa si al doilea mare festival cinematografic al lumii. Acest carturar elvetiano-italian in vârsta de 58 de ani, cu o mama grecoaica-egipteano-braziliana, specialist in orientalistica (doctorat in China), vorbitor a opt limbi (inclusiv chineza), a lasat urme pe unde a trecut. A renovat festivalurile de la Locarno si Rotterdam, a infiintat prima manifestare cinematografica la Torino („Umbre electrice“). A fost si este obsedat de conditia cinematografului contemporan care „…de prea multe ori isi pierde propria capacitate de a negocia, altfel spus, nu modifica nimic, nu se interfereaza cu sensibilitatea comuna si cu imaginarul contemporan“. A tinut ca Mostra sa nu fie „un muzeu“, dar nici o etalare a strictei actualitati: „A fi contemporan nu inseamna a fi, pur si simplu, actual: inseamna ceea ce simtim a se impune ca o urgenta, pentru ca se distinge de tot ce se intâmpla in acel moment. Sentimentul contemporaneitatii nu se dobândeste prin intermediul vreunui dispozitiv sau al tehnicii. In toate astea afli doar actualitatea. Orice noua tehnica este provizorie. Trece. Creatia nu-i poate fi subordonata, are constantele sale, imperativele sale si nu cunoaste obstacole decât atunci când se insista in a le amplifica. (…) Asadar, nu ar trebui sa avem prea multa incredere in cei care au intotdeauna la purtator o noua si stralucita idee in vederea unei noi schimbari. Sa regasim, in schimb, importanta cineastilor care nu au incetat de a elabora si re-elabora aceleasi idei, deschizând cu ele alte santiere. (…) Se experimenteaza, desigur, noi forme, se instituie noi regimuri ale sensibilitatii. Ceea ce cinematograful poate recupera sunt imprevizibilele resurse poetice ale unei lumi in care vulgaritatea este traita, astazi, ca o fatalitate“. Marco Müller si-a reafirmat aceasta marturisire de credinta si in prima sa intâlnire cu presa dinaintea inaugurarii actualei editii: „Pentru unii dintre noi (evident, ma recunosc printre ei), istoria personala si istoria formelor si a epocilor cinematografice se confunda. Orfani de certitudini si de adevar, cinematograful ne-a adoptat, daruindu-ne un pariu extraordinar: sentimentul de a apartine, in sfârsit, unei lumi, exact aceea pe care comunicarea, in actualul stadiu al dezvoltarii sale, nu stie sa o ofere“.
Müller a condus corabia in vremuri grele, si nu este vorba aici numai de criza care nu a ocolit pe nimeni. A avut in coasta, infipt, uneori, pâna la sânge, nou-nascutul festival de la Roma, al carui drapel a fluturat amenintator, in zare, pentru prima oara, acum cinci ani. Cu o sustinere financiara sfidator mai consistenta, cu o logistica de care o mare capitala dispune in conditii convenabile, concurentul nu putea fi ignorat. Multi s-au mirat când in, 2006, o cohorta de staruri nevazute pâna atunci la Venetia, asista la botezul proaspatului festival. Toate drumurile duc la Roma, nu la Venetia, insula care trage dupa ea, „ca pe o ghiulea“, dezavantajul unor preturi (hotel, hrana) „insultator de ridicate“ – scria o revista americana. Lido, locul festivalului, nu are decât un singur hotel de lux, Excelsior, plasat in plina agitatie festivaliera, la doi pasi de Sala Grande (pasi ce nu pot fi strabatuti decât pe jos) si, oricum, nu chiar pe masura pretentiilor starurilor, cazate tot in Venetia-mama, mai aproape sau mai departe de Piata San Marco. Distribuitorii, producatorii s-au plâns intotdeauna de scumpete, de dificultatea deplasarii delegatiilor ce insotesc filmele: „Este cel mai costisitor si mai greoi dintre toate marile festivaluri“, scria Hollywood Reporter. Cum sa aduci o mare vedeta la Lido altfel decât cu o salupa particulara de lux? De-a lungul anilor, Marco Müller a trebuit sa-i convinga: o premiera mondiala la Venetia merita eforturi, evenimentul atrage o mai ampla piata de desfacere. Iar obsesia (unii spun „incapatânarea“) directorului Mostrei a fost de a avea in competitie cât mai multe premiere mondiale. Anul acesta si-a vazut visul cu ochii: pentru prima oara, dupa razboi, la aceasta a 68-a editie, toate filmele din selectia oficiala au avut aici botezul focului. Nu este de mirare ca orice soapta privind posibila despartire de cel care a reformat festivalul este inregistrata cu neliniste chiar si de foruri inalte, altele decât decidentul Consiliu de administratie al Biennalei venetiene care include, alaturi de alte evenimente teatrale, expozitionale etc.) si festivalul. In primavara, ministrul Culturii, Giancarlo Galan, a luat foc când Renata Polverini, sefa regiunii Lazio, careia ii apartine si capitala, a declarat la Cannes cum ca Marco Müller ar fi candidatul ideal pentru a-l inlocui pe directorul artistic al festivalului de la… Roma: „Venetia este singura manifestare care conteaza si orice sugestie privind plecarea lui Müller la Roma este o blasfemie. A-l vedea instalat la Roma si concurând cu Venetia mi se pare o idee desantata. Daca ar fi dupa mine, bineinteles ca i-as reinnoi contractul“. Giuseppe Baratta, directorul Biennalei, pare ceva mai prudent. Este la curent cu zvonurile unui nou directorat de 10 ani al directorului Mostrei: „Când voi fi citit propriul meu contract, atunci vom putea vorbi. Scadentele nu sunt placute, dar nicio institutie nu apartine cuiva pe viata“. Dar ce spune si omul in jurul caruia se rotesc toate intrebarile in legatura cu viitorul Mostrei: „Decizia nu va putea tâsni decât din bilantul acestei editii“. Daca va fi asa, si numai asa, atunci perspectivele sunt datatoare de curaj. Cele mai multe voci sustin excelenta celui de al 68-lea festival, editia fiind socotita cea mai buna din ultimii zece ani. Nefiind prezenta la Venetia decât de trei ani incoace, nu-mi sunt la indemâna comparatiile extinse in timp, dar pentru ultimele trei editii pot jura. Aceasta a condus clasamentul celor trei editii la care am luat parte. Chiar daca exclud din agenda mea „Faust“ al lui Sokurov, câstigatorul Leului de Aur pe care l-am pierdut, programarea acestuia având loc in ultimele trei zile, când invitatia mea de o saptamâna luase sfârsit (Venetia este mâna strânsa, invita criticii, câti invita, pe o durata „chibzuita“), tot in frunte ramâne. Dar pentru ca veni vorba de „Faust“, ar fi trebuit sa fie la Cannes, dar iata-l aici. Sa aiba legatura cu amanuntul ca Marco Müller, in scurta lui experienta de producator (a trecut si prin asta), si-a adjudecat si prima parte a tetralogiei lui Sokurov despre putere si tiranie, „Moloch“? Nu prea cred, acest din urma film, ca si celelalte opere ale intunecatului autor, fiind tot pe Croazeta lansate. In afara acestui eveniment, dintre cele 2511 lungmetraje vazute de Müller si echipa lui, selectia oficiala a retinut, printre altele, filme in stare sa intareasca raporturile Mostrei cu cinematograful american: George Clooney („The Ideas of March“), Todd Solondz („The Dark Horse“), William Friedkin („Killer Joe“), Abel Ferrara („4:44 Last Day on Earth“), Ami Canaan (fiica lui Michael Mann, „Texas Killing Fields“). Il pun acum, la numaratoare, si pe Al Pacino (in afara competitiei), cel care calca atât de rar pe la festivaluri, dar care a acceptat sa vina cu un alt documentar semnat de el, ca si „Looking for Richard“, din 1996, de data aceasta calatoria sa fiind pe urmele lui Wilde („Salomé“). Nu au iesit jocurile cu Coppola, al carui ultim film, prezentat in chip de work in progress, ar fi fost dorit pentru seara de inchidere. Ar fi fost prea frumos. In afara lui Clooney si Solondz, nu se intrevedea totusi, vreun premiu venind din aceasta directie. Ochii si pariurile ii aveau in vedere pe Roman Polanski cu „Carnage“, dupa o piesa a Jasminei Reza, pe Steve Mc Queen (ce idee sa-ti iei sau sa-ti pastrezi acest nume care stim cui a apartinut) cu „Shame“, pe David Cronenberg cu „Dangerous Method“, pe mai noii veniti Yorgos Lantimos („Alpis“) sau pe Eran Kolirin („Change“, Israel), ambii lansati la Cannes sau pe asiatici, Ann Hui („A Simple Story“, China), Sono Sion („Himizu“, Japonia). Dupa scandalul de anul trecut, când fostul ministru al Culturii a tunat si a fulgerat impotriva lui Tarantino care ar fi ignorat cu dispret filmele italiene, selectia actuala, fara sa fi fost impecabila, miza puternic pe Emanuele Crialese cu al sau „Terraferma“ care nu a dezamagit decât pe cârcotasii snobi, nu si pe membrii juriului. Cei care au strâmbat din nas probabil ca si-au acordat o portie dubla de placere când un alt film italian, al Cristinei Comencini, „Quando la notte“, a fost fluierat copios. Ca si „Un été brulant“, al francezului Philippe Garrel, autodeclaratul mostenitor al lui Godard. Dar despre acestea si multe altele, in numerele viitoare.     

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper