Vedeta la Pesaro, mezzosoprana Marianna Pizzolato

Un articol de COSTIN POPA

Prestigiosul festival rossinian a invitat-o în acest an pe siciliana Marianna Pizzolato pentru a opta oara consecutiv. Un lucru surprinzator pentru o tânara de circa 30 de ani, dar dupa ce o asculti nimic nu ti se mai pare nefiresc. „Calatorie la Reims“ (rolul Marchizei Melibea), „Tancredi“, „Italianca în Alger“ si „Cenusareasa“ (personajele titulare), „Ermione“ (Andromaca), Zelmira (Emma) si de doua ori partea de mezzosoprana din „Stabat Mater“ au fost urmate în 2011 de rolul Rosina din „Barbierul din Sevilla“, ca si de un concert de belcanto, aceasta din urma formula fiind rezervata doar artistilor-vedeta. A cânta Rossini la Pesaro echivaleaza cu a fi prezent pe afis la Bayreuth sau în titluri de Mozart la Salzburg.
În concertul din acest an, de la Auditorium Pedrotti, în compania ansamblului Antonio Il Verso e Strumenti Antichi al Conservatorului din Palermo (dirijor si clavecinist, Ignazio Maria Schifani), Marianna Pizzolato si-a confirmat reputatia în curs de consolidare. A ales un program lung si dificil, care i-a pus în valoare calitatile vocale si solida cultura de stil în teritoriul belcantist. Totul se fundamenteaza în primul rând printr-un glas placut colorat, omogen, maleabil si plin de prospetime. Urmeaza apoi întelegerea scriiturilor, pregatirea muzicala fara fisura.
Cu eleganta de salon, cu punctari fine, artista a cântat mladiat si aerisit madrigalele „Ohimè ch’io cado“ de Claudio Monteverdi. Virtuozitatea ei este diafana în contextul unui sunet de extrema puritate (aria lui Ariodante „Dopo notte, atra e funesta“ din opera lui Haendel) si,  pentru mentinerea egalizata a registrelor, evita fortarile notelor grave. A fost evident ca, pe tot ambitusul de glas, Marianna Pizzolato se preocupa intens pentru a darui frazelor muzicale o linie frumoasa, pe care o mânuieste si o expune exemplar, chiar daca o usoara monotonie a tentelor s-a insinuat pe alocuri (lamento-ul „Scherza infida“ din acelasi „Ariodante“). Muzicalitatea este debordanta, staccaturile impecabile.
Vehementa vocalizelor din Cantata pentru contralta, coarde si continuo „Questo è il piano, questo è il rio“ de Pergolesi a adaugat multa si potrivita ardoare lecturii, dupa cum bine a fost interpretat recitativul „Ah, non più m’ode lei“ al cunoscutei arii „Che farò senza Euridice“ („Orfeu si Euridice“ de Gluck), care însa a primit o viziune întrucâtva obiectiva, exterioara. Poate si lipsa notelor acute din versiunea aleasa, desigur împreuna cu acompaniatorii, a împiedicat desfasurari mai expresive.
Aria lui Néris „Ah, nos peines seront communes“ din „Medeea“ de Cherubini a constituit momentul de vârf al programului de concert, în care expansiunea de sunet a sedus prin bogatie, nuantarile au fost abundente iar dramaturgia a impresionat. Minunata, interventia fagotului solo, datorata lui Giuseppe Davì.
Marianna Pizzolato nu putea ramâne în afara repertoriului rossinian si, iata, în bisurile solicitate frenetic, a oferit pagini de referinta din „Italianca în Alger“ (aria „Cruda sorte“) si „Tancredi“ (aria „Di tanti palpiti“), în care apetenta pentru opusurile maestrului de la Pesaro, pentru spectacol, a fost evidenta. Cu sarm si subtilitate în prima, cu implicare profunda în a doua, artista a sters impresia de cânt economic, sesizata pe alocuri si s-a dedicat fara limite
discursului dramatic.
Ansamblul Antonio Il Verso e Strumenti Antichi are instrumentisti excelenti, de o preciziune metronomica, cu sunet ce restituie parfumul de epoca. Sunt maestri desavârsiti si, alaturi de experimentatul si valorosul lor sef, merita sa fie numiti: Alfia Bakieva si Patrizio Gemone (vioara), Emmanuele Resche (viola), Ludovico Minasi (violoncel), Luca Ghidini (contrabas).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper