Un Saint-Tropez fara jandarmi

Un articol de Liviu Vasile

Nora Iuga in dialog cu Liviu Vasile

 

Merg in Vama Veche din 1997. Sunt paisprezece ani de atunci, dar mersul meu in Vama a devenit o „problema“ abia in 2010, când prima data m-am intrebat de ce merg astazi la mare doar in Vama, nu si pe restul litoralului? Cu alte cuvinte, ce anume are special Vama Veche? E ieftin. Hm, nu prea… Se face nudism. E adevarat, dar pentru nudism sunt si alte locuri, iar eu nu-s practicant al Freikörperkultur. Se merge cu cortul. Da, dar eu sunt o fire mai degraba comoda. Se asculta rock! E si asta un atu al Vamii, dar nu o defineste in totalitate.

Lucrurile pareau sa fie suficient de complicate, incât sa merite un studiu mai aprofundat. Cum tocmai imi dadeam licenta in studii culturale, am hotarât ca Vama Veche trebuie sa fie subiectul lucrarii mele. Pentru inceput am stat cât de mult am putut in vara lui 2010 in Vama, incercând sa observ si sa gândesc locul. Apoi, revenit in Bucuresti, am continuat cu o serie de interviuri cu vechi vamaioti si doimaioti – pentru ca a fost o vreme când cele doua sate de la malul marii, 2 Mai si Vama Veche, nu puteau fi gândite separat. Din interviul de fata puteti afla povestea 2 Mai-ului, asa cum a fost el trait de Nora Iuga. (Liviu Vasile)

Cum ati ajuns prima data in 2 Mai, cine v-a dus acolo?

Prietenii isi fac de multe ori daruri fara sa stie! Asa mi-a facut mie Gabriela Adamesteanu cel mai de pret cadou de care am avut parte vreodata: 2 Maiul. Ce Berlin, ce Paris, ce Venetie, ce Viena, ce New York sau Buenos Aires! – 2 Maiul a fost pentru mine tarâmul total, poate ca a fost ca Balcicul pentru Regina Maria. Singurul loc din viata mea in care libertatea si iubirea au incaput intregi, fara nici o arvuna, fara nici o tocmeala. Mai simplu nici ca se putea. Lucram de un an in acelasi birou la Editura Enciclopedica pe Victoriei. Gabriela era ca o zvârluga in rochita ei neagra, scandalos de scurta. Imi placea acest tip de nonsalanta la o fetita aparent atât de cuviincioasa. Ne-am imprietenit. Femeile tinere nu pot fi prietene fara sa isi faca una alteia confidente, cu atât mai mult ca avea tot timpul un caiet la ea in care scria proza, fireste. Nu aratase nimanui ce ascundea ea acolo… si mi-a dat sa citesc. Am fost entuziasmata, ceea ce nu e chiar o raritate in cazul meu, fiind convinsa ca am un Dumnezeu in mine, cum spune explicatia etimologica a notiunii „entuziasm“ sau Blaga, si mai frumos, „sa nu se simta Dumnezeu in mine un rob in temnita…“. Gabriela mi-a vorbit despre 2 Mai ca despre o insula a fericitilor, rezervat artistilor, boemilor si indragostitilor, unde se facea nudism si veneau turisti din tarile scandinave si Hippies. In aceeasi vara am plecat impreuna cu familiile la 2 Mai.

Ce va atragea mai mult la 2 Mai: refugiul in natura sau faptul de a trai peste vara intr-o alta cultura, intr-o cultura rurala?

Crezi, dragul meu, ca noi la o cultura rurala sau rustica ne gândeam, asta ne impresiona pe noi, doar nu plecam in vacanta sa exploram ca niste cercetatori avizi de cunoastere tinuturi exotice. Ne duceam la 2 Mai, in primul rând, fiindca era singurul nostru refugiu, o conclava a artistilor unde nu exista nici un fel de restrictie, nici ideologica, nici comportamentala, nici morala! La 2 Mai ziua se schimba cu noaptea, isi tineau una alteia locul; in zori când soarele abia isi smulgea zdrentele gri de pe ochi, te culcai gol-golut, pe o buza de nisip, lasându-te lins de valurile inspumate. Daca spalatul asta nu ajungea, faceai dus cu apa rece, seara la stropitoarea atârnata in curte deasupra lavoarului improvizat. Asta era toaleta inainte de petrecerile cu vodka si dans care se tineau non-stop, când in curte la Sultania, când la Ferugan, când la postas, vizavi de casa astronomului columbofil, unde am locuit pe rând: Gabriela, Marius, eu cu Nico si Tiberiu, Ada cu Toma, cred ca si Carmen Patac. Una dintre atractii era pescuitul; mergeam in capul satului, aproape de podul dinspre Mangalia, unde isi faceau veacul vaporenii si pescuiam guvizi, pe care ni-i prajeau seara gazdele noastre turcoaice, tataroaice sau lipovene pe plita, tavaliti in sare si usturoi. Erau deliciosi când Murfatlarul, tocmai scos din put, aburea in paharele desperecheate si noi spuneam bancuri cu Radio Erevan. Fara indoiala ca trecerea brusca dintr-un ambient urban, fie el si balcanic, intr-un peisaj paradisiac, cu visini si caisi pe buza ulitii, cu privata in curte, bâzâita de muste mari albastre, cu mersul prin sat, pe soseaua asfaltata, unde trecea autobuzul spre Vama Veche, numai in slip, sutienul nu era obligatoriu, doar palaria mare de pai or salul lung de matase in culori orientale, infasurat pe cap ca un turban… si ce farmec senzual emanau picioarele goale ale acelor femei, poete sau muze, cu unghiile lor sidefii pe nisipul ocru… ca niste scoici umblatoare. Nu, 2 Mai-ul nu era nici un fel de cultura, era o piata orientala, harbujii se rostogoleau pe uliti când trecea un Mercedes decapotabil si dintr-un pick-up dat la maximum se auzea „Rasputin, Rasputin, the russian sex machine…“

Care era programul unei zile obisnuite la 2 Mai?

Cum spuneam era greu sa te scoli la opt, daca te culcai la sase… mai simplu era, când iti faceai somnul, gol, scaldat de valurile marii sub clar de luna. In general „frumoasele noptii“ apareau pe la zece cu setterii irlandezi, cu boxerii, nu, barzoi n-am vazut, poate doar la Regina Maria, in alt veac. Femeile se dezbracau lenes, cu miscari lascive, prelungeau curiozitatea privirilor, isi puneau partenerul sa le unga cu fel de fel de iruri parfumate si citeau „Valurile“ sau „Cuvintele“ sau chiar „Jocul cu margele de sticla“ pâna adormeau. Barbatii se jucau in grupuri, isi aruncau inelele de cauciuc unul altuia si racneau ca salbatecii, Nae Prelipceanu se lua la intrecere cu Tiberiu, baiatul meu, si inotau in larg pâna nu se mai vedeau; daca nu era bietul Ulici sa ma incurajeze si Elena Stefoi sa mi-l gaseasca jucând carti cu niste turisti straini pe dig, puteam sa ramân definitiv in raiul acela… Nino nu iesea de sub cortul improvizat pentru ca soarele parca numai pentru el scotea flacari pe nari si pâna seara barbatul meu se transforma intr-un rac fiert, asa ca prefera sa faca o partida de sah cu Robescu – parca erau Fischer cu Karpov – , in timp ce eu ma uitam la soldatii aia, obligati sa stea ore in sir in picioare, in uniformele de postav, inchise pâna la gât, acolo sus, pe dâmbul abrupt, iscodind din spatele tunurilor masa de trupuri goale care li se ofereau nonsalant privirii. Prânzul, cum spunea Dan Laurentiu, il luam la „Dobrogeanu Gherea, unde-si bea Lorantus berea“ sau la Musurete, cu cel mai grozav gratar din lume… si seara, dupa rasaritul lunii, o luam de la capat.

A fost 2 Mai-ul un spatiu boem? Cum ati defini boema de atunci?

Cred ca din ce am povestit despre 2 Mai pâna acum reiese ca bohema – o boema cuminte – era dimensiunea lui definitorie. Si cum boema nu se poate desparti de arta, inseamna ca acolo se pastrase un fel de Olimp, uitat anume intr-un ungher de infern, ca daca era undeva, in Italia sau in Franta, ar fi fost un fel de Saint-Tropez si n-ar mai fi avut nici un haz. Imi amintesc unele scene. Au trecut patruzeci de ani de atunci. Parca o vad si acum coborând dintr-un autocar sosit de undeva, de prin Scandinavia, o femeie tânara foarte inalta si foarte supla, intr-o rochie larga ca un abur, sub care briza marii isi facea de cap cu trupul ei gol. Parul blond, platinat, ii cadea pe umeri si pe spate. Mergea desculta, clatinându-se, avea o bratara de scoici prelungi, sidefii, la glezna, ochii ei verzi nu se puteau prinde de un contur fix. Totul se clatina odata cu ea… ne uitam fascinati la aratarea aia superba, pe atunci habar n-aveam cum e când te droghezi. Alta scena. Seara pe la opt, zgomote infernale de motociclete venind dinspre plaja. Dam fuga pe ulita spre mare ca-n copilarie când venea tiganu’ cu ursul. Pe intinderea de nisip, un foc mare; vâlvataile dansau in aerul albastru si de jur imprejur un cerc de tineri, baieti si fete, in haine albe cu flori in plete, culcati unul pe genunchii celuilalt, cântând din gura si la chitara, ore si ore in sir, pâna la ziua. Ce liturghie! Sau alta scena: ne intorceam dupa noua seara de la Vama Veche pe plaja spre 2 Mai. Un cort mic, saracacios, peticit. El, un tânar de vreo 17 ani, spalacit si foarte slab, cântând la muzicuta in fata cortului, ea micuta, cu sexul nedefinit, spalând in valuri o tigaie si câteva linguri. Nu stiu de pe ce pamânt or fi poposit aici ca nu vorbesc… intunericul se lasa mai repede decât o cortina de teatru; intunericul e un pat adânc, nesfârsit.

Se poate vorbi de o miscare hippie româneasca la 2 Mai?

Nu cred ca e adecvat termenul de miscare „hippies“, cel putin la noi, mai curând e vorba de o „stare“, asa cum si romantismul ramâne vesnic determinant pentru tipul POET, hippiesmul s-a manifestat aici, gasind o audienta entuziasta, atât la onirici, cât si la optzecisti, ca si Beatles-ii, unde regimul, cu toate mijloacele lui represive, nu prea avea cum sa ne opreasca bucuria contaminarii.

Va amintiti figuri pitoresti, personaje anume?

Acolo unde e boema nu se poate sa nu existe si tipuri pitoresti, personaje aparte; vreau sa mi-i readuc in ochi si mi-e greu sa le recompun chipul. In afara de Nina Cassian, pe care am vazut-o acum vreo trei ani la New York, toti au ramas in mintea mea, cum erau la 2 Mai. Parca il vad pe Virgil cu Nina pe ringul de dans de la Dobrogeanu, dansând pe o melodie turceasca, lasciva, din buric si pe urma facându-si numarul celebru „Solo Nijinsky“ in aplauzele tuturor. Succesul nu se mai sfârsea pâna catre ziua, tulburând linistea viligiaturistilor, incât ne-am pomenit odata cu dubita Militiei din Mangalia care l-a dus in toiul noptii tocmai la Centru, la Constanta, de unde i s-a dat drumul a doua zi, fiindca un om in stare de ebrietate nu stie ce face. La 2 Mai nimic nu se lua foarte in serios; as indrazni sa spun ca acolo era mult mai multa libertate decât in Paradis, fiindca nimeni, zau, nu avea vreun interes sa guste din „marul cunoasterii“. O aparitie interesanta era Mihai Ursachi, cu ochii lui aposi de peste si cu palaria de pai cu boruri mari. Daca marea ar fi fatat ca o catea uriasa si inraita, cred ca Ursachi ar fi fost puiul ei, se potrivea grozav in locul acela. Se intorsese de la New York, nu-i placuse acolo. Nici mie! Rar am vazut un om mai indragostit de singuratate si probabil mai indragostit de sine. Când iti vorbea aveai mereu senzatia ca inveti. Era departe de a fi un pedagog, dar stia „viata“, multa viata. Si Tudor Topa – o, dragul de Tudor, cel mai tânar din grupul Genu Ghelber, Radu Caplescu, mai erau vreo doi, unul armean foarte frumos, le-am uitat numele. Toti s-au dus demult. Tudor Topa nu vorbea decât cu Nino al meu care nu prea vorbea cu nimeni, cred ca i se parea risipa de cuvinte o usuratate mai mare decât risipa de bani… dar Tudor vorbea, mai ales, cu pescarii lipoveni la o vodka care nu se mai termina ore si ore in sir, fiindca, zicea el, oamenii naturali au mai multe de dat pe care noi nu le stim, decât aia care se falesc numai cu adevarurile altora… da, era un Paradis, fara indoiala, când aparea, catre sfârsitul lunii August, barca alba personala a farmacistului septuagenar din Timisoara, aducând-o, in sfârsit, pe blonda si durdulia silfida sexagenara, asteptata cu ardoare in fiecare vara, intru regenerarea la nesfârsit al celebrului cuplu de indragostiti „Romeo si Julietta“, cum ii botezasem noi, amuzându-ne copios pe seama lor si admirându-i deopotriva. Era un Paradis, fiindca toti ne iubeam, toti eram frumosi si tineri, timpul nu exista si unde nu e timp nu e nici politica… vai, si nu murise nimeni! Timpul ramânea in orase, unde mergeam la serviciu, semnam condica de prezenta, eram concediati, ne aflam pe liste negre si nu mai aveam voie sa scriem.

Care era relatia doimaiotilor cu autoritatile vremii?

La 2 Mai, in afara de ridicarea lui Virgil, noaptea de la Dobrogeanu cu duba, pentru tulburarea linistii publice, nu-mi amintesc, pe parcursul a zece ani, cât am fost eu, vara de vara, in vacanta in satul asta de pescari, devenit legendar, ca regimul sa fi intervenit in forta impotriva acelei boeme cam „cosmopolite“, dar ce se intâmpla, in tot acest timp, prin Cancelariile bucurestene, nu pot sa stiu. Intâmplarea a facut ca si perioada de inflorire a 2 Maiului sa coincida cu perioada de lumina din anii terorii comuniste, intre 1964 si 1971, dupa care am pornit-o urât pe tavalug in jos. Tot la 2 Mai am apucat ziua memorabila când tancurile tarilor din Pactul de la Varsovia au invadat Praga, cu exceptia noastra. Atunci si Paul Goma si Richard Wagner s-au inscris in Partid – pe vremea aia inca mai credeam…

Imi povesteati ca se facuse o clasificare a populatiei din 2 Mai: doimaieni, doimaisti si doimaioti.

Sigur, nu era o ierarhie oficiala; totul la 2 Mai era joc. De altfel si poezia era joc. Eram fericiti si „ludicul“ era rege. Cuvintele se jucau si ele. Lorantus, alias Dan Laurentiu, facea mici versete: „La Athenée Palace unde mie imi place“ sau „Numai sângele albastru ne mai scapa de dezastru“ sau „Nora, fii te rog mai sobra, nu frivola ca o cobra“. Asadar tot in joaca am impartit populatia sezoniera a 2 Maiului in trei categorii sociale distincte: a) Doimaienii, astia erau localnicii, impartiti la rândul lor pe etnii: turci, tatari, lipoveni, bulgari sau români. b) Doimaistii – parvenitii snobi, veniti cu masinile proprii de la oras sa caste gura la artisti si eventual sa se pozeze cu ei. c) Doimaiotii – adevaratii, cei vechi, cei credinciosi locului pâna la capat – ctitorii, cei care inca se roaga, cine stie din ce vazduhuri, la acea biserica, ramasa ani in sir fara cupola, fiindca popa a baut banii; asadar cei care duc 2 Maiul cu ei si pe cea lume, astia au fost si ramân Doimaiotii. Eu nu exist in Istoria Literaturii Române, dar aud o voce inauntrul meu care imi spune ca in istoria nescrisa inca a Doimaiului o sa ramân, ce distinctie mai mare sa-mi doresc?

 

Liviu Vasile este autorul cartii „Un fel de piuã: 2 Mai si Vama Veche“.

Mai multe informatii gasiti la www.vamaiot.com .

2 comentarii pentru “Un Saint-Tropez fara jandarmi”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper