Ultimul drum si realitatile alternative

Un articol de RODICA GRIGORE

Graham Swift, „Ultima comanda“, traducere de Petru Cretia si Cristina Poenaru, Iasi, Editura Polirom, 2009.

Patru barbati se aduna la o cârciuma londoneza pentru a stabili ultimele amanunte ale unei calatorii pe care o vor face ca sa îndeplineasca ultima dorinta a prietenului lor decedat de curând, Jack Dodds, cel care lasase cu limba de moarte sa fie incinerat, iar cenusa sa-i fie aruncata în mare, de pe cheiul de la Margate, statiunea unde, cu ani în urma, obisnuia sa mearga împreuna cu sotia sa, Amy, si cu fiul sau adoptiv, Vince. Acesta este întreg nucleul generativ al romanului lui Graham Swift, „Ultima comanda“, încununat cu prestigiosul Booker Prize în anul 1996 (si ecranizat în anul 2001, cu Michael Caine si Helen Mirren în rolurile principale). Iar de aici începe sa se dezvolte actiunea cartii, mai precis întoarcerile mentale în timp, facute, pe parcursul acestui drum, de catre toti participantii: de la Vince, cel care, de altfel, conduce eleganta masina (un Mercedes albastru) cu care sunt transportate ramasitele tatalui sau, la Ray, Lenny sau Vic. Caci toti cei patru barbati mediteaza la numeroase întâmplari din trecut, ajungând, în cele din urma, sa înteleaga cum evenimente ce au avut loc cu ani în urma pot înca influenta existenta umana dar si, cel putin partial, sa se înteleaga, fiecare, pe sine. Veritabil traseu initiatic, calatoria celor patru, facuta, cumva, pe urmele traseului pelerinilor care, în Evul Mediu, mergeau în pelerinaje catre locurile sfinte ale Marii Britanii (de aici si permanentele trimiteri subtextuale la Chaucer si semnificatiile apropierii de catedrala de la Canterbury) se transforma, la nivel narativ, într-un excelent roman al realitatilor alternative, o carte profunda si grava, abordând dintr-o perspectiva sensibil diferita de cele prezente în literatura contemporana de limba engleza problemele identitatii si ale relatiei fiintei umane cu Celalalt.
Desigur, aceste amanunte, ca, de altfel, si marturisirile facute de Graham Swift însusi ne trimit, în ceea ce priveste sursa de inspiratie si modelul narativ utilizat, la William Faulkner si mai cu seama la romanul acestuia, „Pe patul de moarte“. Chiar titlul cartii lui Swift, „Ultima comanda“ („Last Orders“), sugereaza, de la bun început, imaginea mortii. Dar creatia aceasta se dovedeste a fi, deopotriva, un roman despre prietenie si sensurile multiple ale iubirii, despre despartiri si înstrainari, despre moarte, însa si despre speranta, adunând laolalta întâmplari petrecute de-a lungul câtorva zeci de ani si prezentându-le, sub forma naratiunilor la persoana întâi, din punctul de vedere al fiecarui protagonist, al celor trei prieteni ai lui Jack, al fiului adoptiv al acestuia (iar de aici se vede relatia plina de asperitati pe care  o au cei doi), dar si al lui Amy, sotia lui Jack, absenta din aceasta calatorie, dar expunându-si, la rândul ei, opiniile si sentimentele cu privire la viata sa si a celorlalti. Prin urmare, romanul în ansamblu este construit pe baza conversatiilor personajelor, dar Graham Swift are perfecta intuitie de a-si lasa fiecare protagonist sa vorbeasca, de multe ori – si întotdeauna în momentele cheie ale desfasurarii actiunii – cu sine. De aici aerul nu o data melancolic al cartii, aceasta fiind una dintre notele particulare ale întregii proze a autorului de fata în contextul prozei britanice a postmodernismului târziu, orientare în care a fost încadrat frecvent, pe baza caracteristicilor stilului sau, evidente înca din „Proprietarul magazinului de dulciuri“ (1980), „Pamântul apelor“ (1983) sau „Departe de lumea aceasta“ (1988).
„Ultima comanda“ este construit, ca discurs romanesc, din numeroase sectiuni, uneori reduse la o pagina sau cel mult la o pagina si jumatate, purtând ca titlu numele celui care nareaza, mereu la persoana întâi, fapte si întâmplari din trecut, fiecare astfel de fragment constituindu-se într-un excelent exemplu de monolog interior, urmând firul gândurilor protagonistului si caracterizându-l pe acesta perfect prin limbaj, dar reusind, în acelasi timp, sa exprime, chiar daca uneori doar aluziv sau ambiguu, chiar si ceea ce, de cele mai multe ori, nu poate fi spus cu glas tare. Astfel, Vince, fiul adoptiv al lui Jack, vorbeste obsesiv despre masini (pasiunea si ocupatia sa), Vic, cel care lucreaza la firma de pompe funebre aduce în prim plan lumea aparte a celor plecati dintre cei vii, iar Lenny, considerându-se mereu umilit de purtarile lui Vince, îsi exprima resentimentele la adresa acestuia, în vreme ce Vince nu ezita sa le exprime pe ale sale chiar la adresa propriilor parinti adoptivi. La rândul sau, Amy, absenta din calatorie dar prezenta în gândurile tuturor celor patru, pare a se adresa, de cele mai multe ori, fiicei sale retardate, incapabila, însa, a-i întelege regretele. Desigur, toate aceste detalii demonstreaza modul în care Graham Swift întelege sa se raporteze la literatura si la marii maestri ai prozei secolului XX, caci, dincolo de evidenta influenta faulkneriana, „Ultima comanda“ dovedeste profunda înrâurire pe care a avut-o asupra autorului romanul „Ulise“ al lui James Joyce, acesta fiind marele text la care trimit numeroase din interventiile lui Amy, o altfel de Molly, construita în cheie postmodern-melancolica, precum si dialogurile celor patru protagonisti, excelenta replica la episodul „Hades“ din acelasi „Ulise“.
În acest fel, „Ultima comanda“ rescrie – si reciteste – pagini esentiale ale literaturii de limba engleza, câta vreme autorul îsi asuma pe deplin toate experimentele modernismului, iar constructia generala a cartii tinde sa fie structurata, nu o data, astfel încât sa urmeze modelele de functionare ale gândirii, nu doar pe cele ale vorbirii – fie ea si colocviala, Graham Swift reusind, asadar, sa duca mai departe ceea ce începuse Virginia Woolf mai cu seama în „Valurile“, text oscilând permanent între trecut si prezent, prin intermediul monologurilor interioare ale personajelor. Numai ca la Graham Swift acest flux al constiintei devine si lucid efort de meditatie nu doar asupra existentei personajelor implicate, ci de-a dreptul asupra conditiei umane, aducând, indirect, în centrul atentiei, secolul XX în ansamblu, marcat de conflagratii mondiale si de violenta, toate de natura a pune însasi speranta în viitor sub un urias semn al întrebarii. Fara îndoiala, complexitatea unui roman ca „Pe patul de moarte“ este mai mare, numai ca Graham Swift a reusit sa-si faca textul suficient de accesibil publicului cititor, în primul rând prin redarea cât mai apropiata a caracteristicilor vorbirii din cartierele muncitoresti londoneze. Pe de alta parte, însa, Faulkner stia întotdeauna cum sa reziste în fata unei ispite la care, adesea, Swift cedeaza (uneori, sa recunoastem, cam prea usor!): si anume, a-si lasa personajele sa-si relateze singure istoriile. Caci „Ultima comanda“ abunda în explicatii pe care fiecare personaj le da cu privire la alegerile pe care, în anumite momente din trecut, le-a facut în mod deliberat sau nu. Iar daca în „Pe patul de moarte“ totul devenea implicit, fiind prezentat exclusiv prin intermediul dialogurilor membrilor aceleiasi familii, structura cartii fiind, astfel, extrem de complicata, Graham Swift simplifica acest tip de structura distribuind materia narativa în mod inegal din punct de vedere cantitativ, tocmai pentru ca esenta existentei lui Jack si a tuturor celorlalti sa nu scape cititorului. În plus, exista, în „Ultima comanda“, un centru narativ, adevarat centru al acestui nou flux al constiintei: Ray, cel care nareaza, de fiecare data, momentele cheie ale calatoriei micului grup din masina condusa de Vince. Fragmentele respective nu mai poarta, acum, numele lui Ray, ci pe acelea ale unor popasuri esentiale facute pe drumul catre Margate, în felul acesta autorul rezolvând dificilele probleme ale unitatii structurii narative a romanului sau. Pe de alta parte, daca citim cu atentie dialogurile presarate pe parcursul cartii, întelegem ca Graham Swift a mai avut un punct esential de reper, si anume traditia monologului dramatic, impusa pentru totdeauna în literatura de limba engleza de autori precum Tennyson sau Browning, care au stiut cum sa faca forma însasi sa reclame implicarea cititorului în întelegerea motivatiilor profunde ale actiunilor sau alegerilor personajelor, mai cu seama ale acelora care nu sunt – sau nu pot fi – exprimate direct si pâna la capat. Graham Swift rezolva, astfel, magistral, tocmai dificultatea pe care multi autori contemporani au preferat s-o evite, si anume incapacitatea cititorului de a întelege complet ceea ce textul cartii îi ofera, fara însa a-i explica pâna la capat.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper