Trairea întru simtire

Un articol de LAURENTIU MALOMFALEAN

Gelu Vlasin, Ayla, Cartea Româneascã, Bucuresti, 2011, 80 p..

 

„Într-o lume a efemerului si a ignorantei dusã pânã dincolo de limite, într-o lume prea grãbitã si preocupatã de materialitate, „Ayla” devine punctul de reper necesar, devine centrul pãmântului, alma mater. Întruchipând sublimul existential, doza de imaginar luminos, „Ayla” reprezintã o incantatie transmisã înspre tot ceea ce adulãm în momentele noastre de maximã sinceritate: femeia!”
Fãrã sã se coaguleze într-un rãspuns al retoricei întrebãri „de ce iubim femeile”, volumul „Ayla” semnat Gelu Vlasin aratã prin ce retorisme sã chemãm femeia, cum singur declarã pe site-ul editurii care s-a-ncumetat sã-i publice cartea. Pe de altã parte, punând în paranteze faptul cã rãspunde cu brio de tot ce înseamnã reteaualiterara.ro, poetul de fatã detine deja suficiente volume si premii la pasiv încât sã provoace mari asteptãri unui nou cititor. Majoritatea cu titlu tristelar, însã de mult mai putine stele, noile sale poeme dau impresia cã autorul încearcã sã le scrie dintr-o suflare cumva prelungitã, revenind asupra lor, explicitând haotic si nonsensual. Cu alte cuvinte, pentru binele poeziei, Gelu Vlasin se putea limita la sugestie, fãrã demonstratii de altã naturã, filosofico-mistice sau mai stiu eu de care.
Suav, carnal, mistic
Întesatã cu spanglisme (de ceva vreme, Vlasin e stabilit în Spania), prima – si unica notabilã – parte a cãrtii cuprinde cele mai multe (rã)suflãri de care vorbeam deasupra, unul dintre sensurile cuvântului-titlu fiind acela de respiratie. Pentru cã „Ayla” cu pricina, pânã sã fie dematerializarea principiului feminin, ori un alt cuvânt pentru anima jungianã dacã vrem cu tot dinadinsul, e numele cvasipropriu al sectiunii de început. Astfel, Ayla e pictatã cézanne-ic, Ayla e respiratã, Ayla „se plimbã / cu garbarek”, Ayla zboarã si, cum „zborul / se va preface / în luminã”, ba chiar în „lumina de deasupra / luminii”, Ayla se, vai, „luminoreazã”, ba chiar „ayloreazã…”. Cu alte cuvinte, poetul aiureazã pierdut într-un halo feminoid fãrã iesire.
Din acest motiv, al unei suavitãti prost gestionate, lui Gelu Vlasin îi reusesc anumite constructii de un foarte cronic anacronism: „înlãuntrul prãbusirii”, „gândul ei cãlãtor”, „cãlãtorindu-mã” (sau „cãlãtorindu-te”), „nelinistirile”, „aripile mele”, comicul unor „vâsle / nemuritoare”, „netãrmurirea cerului”, dar mai ales cele douã marote postexistentialiste: simtirea si trãirea, cât mai adevãrate, cât mai miraculoase; dacã nu stiam, vom afla din timp cã „simtirea (…) este / gândul suprapus / peste senzatia de atingere” sau cã „devenirea / n-are cum sã fie altceva / decât perceptia simtirii / în toata ssic!t / plenitudinea ei”. Mai departe, dacã nu sunt oarecum cripto-stãnesciene („câteodatã ayla / e ca un bumerang / în formã / de pasãre / când zboarã / priveste cu o pereche / de ochi negri / când tace / perechea de ochi albi / ti se roteste de jur împrejur / ca un titirez ametitor / apoi ayla / deschide o fereastrã / si ultimul ei ochi / se lumineazã / în formã de aripã / deci ayla / din interiorul aylei / a început / sã se trezeascã”), textele se comportã ca niste variatiuni pe câte-o vocabulã cu „v” mare: ochii, lumina sau lumea – „ayla / e o lume / si lumea asta / e dincolo de lume”, pasaj reluat ceva mai încolo si mai concret-abstract în „lumea din / ochii aylei / este / lumea de dincolo / de lume”. Totusi, unele poeme, desi cad într-un inefabil de „cântec fãrã aripi”, ajung sã-l salveze la modul pitoresc-retoric în ultimã instantã: „parcã / mã desprind / de mine / e ca un fel de voluptate / a întelesului / o atingere a nestiutului / când beau vin fiert / si mã desprind / de mine / devin un pictor abstract / kandinsky & klee / cu degetele înmuiate / în absint / pictez trupul / aylei / ca si când ayla / ar fi un spatiu gol / dintre douã cuvinte / ador adorare”. În parantezã fie scris, referintele picturale abundã, cu nume de la Goya la Dali. Si, dacã tot veni vorba de referinte, la nivel intertextual, ca într-un celebru poem de Paul Éluard, „lumea-i / o portocalã în chip / de zâmbet”.
Apoi, fãrã sã fie net suprarealist, autorul se foloseste de logica visului („uneori / când sunt departe / ayla / se apropie de mine în vis / si mã sãrutã / pe umãrul meu stâng / si umãrul meu / se desprinde / de mine / si umblã singur”), interesul pentru mecanismul oniric ajungând sã se manifeste foarte pregnant, ba chiar pertinent: „în somnul aylei / au început sã / locuiascã / niste insecte / necunoscute / viu colorate / si foarte zgomotoase / când ayla / se trezeste / insectele se transformã / în luminite jucãuse / si se lipesc / definitiv / pe retinã”; cu riscul unui exces în citare, la care mã obligã numai varietatea si lipsa de optiune a poetului, sã mai notãm un vis à la Brumaru: „ne contopim / într-un tipãt încrucisat / printre stafide / jambon si mãsline / rostogolite / într-un vis / pe o fatã de masã / încrustatã / cu poeme nepieritoare”. Mai mult, e sigur cã tot de suprarealism ar tine si brusca mutatie de la suavitatea gesturilor înspre carnalitatea figuratã prin imagini usuratic psihanalizabile, ce obiectiveazã nu doar dorinta (de regulã similitantricã, mai rar violentã, ca în „as vrea (…) / sã-i prind buzele aylei / într-o menghinã / a buzelor mele”), ci actul sexual în sine: „ayla picteazã / exuberantã / pe un evantai / în formã de sabie / toledanã / în timp ce istymo / azvârle sãgeti / ocrotitoare / înspre acele / puncte cardinale / din care au dispãrut / înãltãrile”. Si punctul culminant-orgasmatic e atins aproape la modul explicit: „când ayla / mã priveste / simt prin toti porii / eruptia vulcanului etna / ãsta-i un semn / cã ayla cea vulcanicã / s-a revãrsat peste / ayla cea blândã / si lin curgãtoare”. În plus, dualismul tipic feminin, cel al unei lebede albe coexistând cu lebãda neagrã, e rezolvat încã dinainte printr-un poem revelator-mistic, în care, dintr-o datã, survine un „tu” definitoriu: „degetele mele / te recompun / esti puzzle-ul epidermei / de dincolo de lume / în contopirea noastrã / resimt vibratiile mistice / ale universului / cele 7 energii ale luminii / ayla tu esti / sahasrara – agnya – vishuddhi / anahata – nabhi & manipura / swadisthan – mooladhara”. Ni se pune pe tapet o foarte curatã lectie de comic involuntar, de risc enorm, entuziasmat peste mãsurã, un Gelu Vlasin adolescent în ciuda vârstei, amorezat încã o datã pentru prima datã.
Maculaturã si sublim
Ciclul secund, intitulat „calendarium”, cuprinde cele sapte zile din sãptãmânã pe post de texte cu versuri punctate final, cu nume ca „manasia”, „dobos”, „coman” si „perta” incluse, la care se adaugã cele „153 de cuvinte pentru Irina” dedicate lui Claudiu Komartin (pe care Vlasin îl mentioneazã de trei ori în carte), poem ce rescrie textul initial din „Circul domestic” al mai tânãrului confrate. În rest, aglomerãri desuete („chipul tãu / (…) rontãindu-si umbra trecutului” – „poem irlandez”), cuplate cu literalizãri metaforice facile: inima luatã-n dinti (în „preinfarct”) sau „de-aia omul si-a luat / lumea-n cap / ca sã simtã / toatã / greutatea / pãmântului” („circumvolutiune”).
Ultima sectiune, „sentire”, se întoarce la „înlãuntrul stãrii – adicã în simtirea purã” si duce la extrem deficientele schitate în prima parte. Poetul ajunge sã se autociteze fãrã menajamente („frumosul meu este gândul suprapus peste senzatia de atingere”), lãsând pagina mai mult albã. Versul devine punctat median, eseistic, iar poemele se comportã ca niste notatii fugare, pe care un comentator mai binevoitor le-ar putea considera fragmente neoromatice. Numai cã filosofia lui Gelu Vlasin e hiperdiluatã, ca o dozã homeopaticã, homeopoeticã, pseudopanseurile sale nefiind ale unei deveniri întru fiintã, ci, pe dos, ale fiintei „întru devenire”, sau, asa cum singur afirmã pe manseta volumului, „devenirea întru devenire”. Pe lângã faptul cã mai aflãm cu stupoare si fãrã comentarii posibile cã „esti un cãlãtor numai dacã stii sã cãlãtoresti”, care mai de care mai îngrosatele si mai înclinatele cuvinte coboarã direct în ridicol, desi probabil sunt sincere: „iubesc iubindu-mã. si asta înseamnã cã sunt acolo atunci când trebuie. dãruindu-te devii suficient de liber încât sã simti. si asta am remarcat cu mare bucurie la tine. stii sã te dãrui. si mai ales, ai învãtat sã simti.” La final, cu mânã de maestru, Vlasin ajunge pânã dincolo de pânzele albe cu vocabularul otios al simtirii si trãirii: „sã descoperi simtirea trãindu-te. cred cã asta-i chintesenta existentialã. elimini bariere. depãsesti limite.” Pentru cã, nu-i asa, „de fapt cred cã-i mai degrabã o continuitate vibrationalã decât o permanentã întreruptã. (…) dorinta”. Etc, etc, etc.
Nu contest meritul autorului în ce priveste activitatea lui pe internet, însã nu mã pot abtine sã nu remarc un fapt urât la modul acut: modul în care Cartea Româneascã publicã maculaturã (a se vedea inclusiv Dan Sociu, „Pavor nocturn”), dar în schimb nu acordã premiul pentru debut în poezie. Nu existã scuze pentru asta. Pentru cã ultima parte a volumului de fatã poate fi resimtitã ca o jignire. De fapt, în afarã de primul ciclu, suprarealist în esentã, „Ayla” nu merita sã fie publicat. Pe lângã faptul cã e firav, e un volum prost scris. Nu minimalist, ci minimal, minim în ale poeziei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper