Tot despre „clipa“ si „sclipire“

Un articol de ANDREI IONESCU

Motto: „Lumea asta-ntreagã e o clipã suspendatã” (Eminescu)

Încheiam articolul de data trecutã cu fãgãduila (sermo, în latina biblicã) de a urmãri aventura semanticã în românã a cuvântului latin clipeus (scut de metal). Reiau motto-ul de atunci: „Lucrurile rãzboiului în clipeala ochiului stau” (N.Costin), care pune în luminã legãtura strânsã dintre rãzboi si clipã, importanta clipei („clipeala ochiului”) pentru soarta înfruntãrii belice, potrivit convingerii din vremurile biblice, si de mai târziu, veacuri de-a rândul, cã Dumnezeu câstigã bãtãliile pentru noi atunci când, prin ascultarea noastrã, ne învrednicim de bunãvointa Lui. Pasajul cel mai concludent în acest sens, citat si data trecutã, este urmãtorul: Leva clipeum qui in manu tua est contra urbem Hai, quoniam tibi tradam eam = „Întinde mâna ta cu sulita asupra cetãtii Ai, cãci o voi da în mâinile tale” (Iosua, 8, 18). Iosua îsi întinde mâna spre cetate, si gestul lui aducãtor de biruintã se prelungeste pânã la sfârsitul luptei, pânã când sunt dati pierzãrii toti locuitorii cetãtii dusmane. Este exact ceea ce memoria intuitiei sale fidele îi dicteazã poetului sã ne spunã cã lupta vietii nu cunoaste rãgaz, cã „lumea asta-ntreagã e o clipã suspendatã”.
Faptul cã scutul metalic din latineste are în românã echivalentul „lance” nu constituie un impediment pentru ipoteza noastrã. Scutul si lancea erau principalele arme ale luptãtorilor si apar foarte des împreunã în textul biblic, ducând la sudarea cuvintelor, care cu timpul ajung sã fie folosite unul în locul celuilalt. Sã ne amintim cã fiul lui Solomon, Roboam, întãreste cetãtile cu ziduri si le dã scuturi si sulite (fecit armamentarium scutorul et hastarum – II.Paralipomena, 11,12). Intersanjabilitatea e ilustratã într-un pasaj imediat anterior (versetul 9), în care în latinã figureazã cuvântul hasta = lance, iar în românã ne întâmpinã „scutul”: Fecit igitur rex Salomon ducentas hastas aureas = „Regele Solomon a fãcut douã sute de scuturi mari de aur”.
Sulita si scutul (hasta si scutum sau clipeus) sunt armele de rãzboi prin excelentã. Bãrbatii gata de luptã sunt indistinct numiti instructi armis bellicis sau instructi clipeo et hasta (I. „Paralipomena, Vitejii care au urmat pe David”, 12, 34).
Sã trecem acum la aventura cuvântului „clipã” (cu familia sa) în limba românã. Evolutia semanticã de la cuvântul latin clipeus la românescul „clipã”, cu sensul de interval de timp foarte scurt (cât ai clipi din ochi) e doar aparent paradoxalã. Numeroase contexte de limbã veche, cu rezonante puternice în limba actualã, mai ales în expresii idiomatice (conservatoare prin însãsi natura lor) continuã acea „clipã suspendatã” intuitã de Eminescu, acea clipã prelungitã pentru a putea câstiga bãtãlia sub scutul Domnului. Durata nedefinitã e inclusã în asteptare, în iminenta evenimentelor care întârzie sã se petreacã, asa cum se poate vedea în urmãtorul exemplu: „Încete clipe numãrând,/ tot astepta, doar o veni flãcãul” (Cosbuc).
Cum altfel am putea oare ocoli pãmântul în clipã sau într-o clipã, dacã nu printr-o minune, altfel spus, sub ocrotirea scutului (clipeus) pe care îl tine suspendat Iosua la porunca Domnului? Iatã si câteva exemple: „Înconjuri într-o clipã / de trei ori acest pãmânt” (Alecsandri); „Într-o clipã-l poartã gândul / îndãrãt cu mii de veacuri” (Eminescu); „Acum, în clipã (adicã sub protectia scutului), sã se aleagã unul dintre voi, care sã meargã si sã afuriseascã pe acest vrãjmas” (Creangã).
Dacã supunem analizei o altã expresie idiomaticã, si anume „din clipã în clipã”, care înseamnã „din moment în moment”, „în orice moment”, „fãrã întârziere”, „cât de curând”, vedem cã sensul „neîntârziat” e un simplu deziderat si cã în fond persistã ideea de suspendare, de asteptare prelungitã a unui eveniment iminent, ca de exemplu: „Asteaptã moartea, din clipã în clipã” (Ispirescu).
Verbul „a clipi” pãstreazã si el urme din latinescul clipeo (clupeo) = a înarma cu un scut, ca în exemplul: „Îngreuind urechile pentru ca sã nu auzã judecata sângelui, clipindu ochii lui (adicã, adãpostindu-i sub un scut de apãrare) pentru ca sã nu vazã direptatea” („Biblia”, 1688).
Verbul pãstreazã si el, fireste, la fel ca substantivul, ideea de asteptare, de duratã încremenitã pentru un timp, mai exact atâta timp cât dureazã sãvârsirea unei actiuni (initial, câstigarea bãtãliei). Ca de exemplu: „(Dorul) ca fulgerul si ca gândul / pânã ce clipesti o datã / înconjurã lumea toatã; / pân’ clipesti de douã ori / a zburat mai sus de nori” (Jarnic-Bârseanu). Sau, cu reminiscenta vie a contextului biblic originar: „Si numai cât clipesti, ostirea vrãjmasului fu sfãrâmatã cu totul” (H. IV, 63). Sau isprãvile supranaturale (pentru cine nu crede în minuni) sãvârsite în basme de calul nãzdrãvan: „Pune-mi frâul în gurã si apoi suie-te pe mine si încotro-i cugeta, într-acolo te-oi duce, cât clipesti (cât tii, adicã, scutul ridicat)” (Sbiera).
Pentru demonstratia noastrã sunt importante si expresiile „în toatã clipa” si „pe toatã clipita”, care înseamnã „în orice moment”, „mereu”, ca în exemplul luat dintr-un Calendar din 1814: „Pe toatã clipita se culcã”, precum si relativizarea timpului din expresia „într-o clipiturã” în care nu lipseste ideea de dilatare, de asteptare prelungitã, ca în exemplul: „În fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iar în crãpatul zorilor trei ani într-o clipiturã” (Slavici). În clipitura asta care tine trei ani se pãstreazã foarte bine sensul initial de duratã favorabilã. Într-un alt exemplu, accentul cade pe ideea de rãgaz: „Mai pot trãi, Zulnio, mãcar câtu-i o clipealã” (Conachi).
În sfârsit, câteva contexte belice, atât de concludente pentru originea biblicã a cuvântului românesc, revin stãruitor adãugându-se la citatul din Nicolae Costin: „Lupul în clipeala ochiului biruit, trântit si omorât fu” (Cantemir). Sau întrebarea retoricã adresatã într-un basm împãratului, a cãrui putere se poate compara cu a Dumnezeului lui Israel din Iosua 8,18: „Mare Impãrate, de a cãruia clipealã spânzurã lumea, ce este cu neputintã la tine?”. Lupul de la Cantemir reapare la Creangã, apãrat de acelasi scut în lupta lui cu vrãjmasul: „Lupul, la vorbele lui Dumnezeu, a cãpãtat viatã si l-o mâncat pe dracu într-o clipealã”. Expresia „în toatã clipeala” e folositã si pentru a-l caracteriza pe voievodul Stefan, cel „mare si sfânt”: „Domnul Stefan, gata de luptã în toatã clipeala”.
Tot în D.A. ni se semnaleazã verbul „a clipui”, care înseamnã „a câstiga ceva putin câte putin, treptat”.
Am putea sã ne întrebãm dacã nu tot din clipeo derivã si verbul românesc „a clipoci”, gândindu-ne la dezvãluirea intuitivã a unui sens vechi, în stare de clipocealã (motãialã), prin forta de pãtrundere în negura timpului cu care e înzestrat poetul: „Câstigând cu clipocealã nervum rerum gerendarum”(Eminescu). Fiindcã existã, desigur, cum ne aminteste Jipescu, asemenea „clipelnice desteptãri ale simtului national”.
Cât despre „a sclipi”, cu varianta regionalã „a sclipui”, el aminteste, de asemenea, de contextele biblice mai sus pomenite în legãturã cu „a clipi”. Acea luminã putin intensã si intermitentã pe care o produce scliprea (potrivit D.A.) se explicã firesc prin faptul cã e o luminã reflectatã de scutul metalic (clipeus) purtat de osteni. Un bun exemplu gãsim la Moxa: „Mergea cu osti tocmite, împlãtosate, poleiti, si sclipea de-ti pãrea cã rãsare soarele”. Sclipirea e cel mai adesea metalicã: „Razele sclipesc ca aurul pe undele limpezi ale pârâului” (Odobescu). Sau: „Pe vãi depãrtate sclipeau râurile de argint” (Vlahutã). Sau: „Coifuri albe sclipirã în aer” (Cocea). Sau, în sfârsit: „Ochii lui, de mânie, sclipirã o clipã ca otelul” (Mironescu), unde întâlnim alãturate „clipa” si „sclipirea”.
Important pentru discutia noastrã este si verbul „a sclipui”, cu varianta „a spilcui”, cu douã sensuri distincte. Primul este „a sclipi”, iar sensul al doilea: „a strânge încet, a face rost, a realiza cu greu” (D.A.), desi este mai îndepãrtat de etimon si, evident, degradat, nu este însã complet lipsit de legãturã cu latinescul clipeo. De exemplu: „Poate va fi sclipuit ceva gologani, pentru datoria de astã iarnã”. Varianta „a spilcui” are uneori sensul de „a se chivernisi”, ca de exemplu: „M-am spilcuit si eu cum am putut ca sã-mi cumpãr o vãcutã”. Si tot ecouri ale lui clipeus par a fi substantivele „spelcã” = ac cu gãmãlie mare si vebul „a spilcui” cu sensul de a prinde cu o agrafã, precum si expresia „a luci spilc” – a fi dichisit.

În sfârsit, ne-am putea gândi si la verbul „a încropi”, ca descendent al verbului clipeo, cu varianta clupeo, gândindu-ne la sensul (dupã DEX) „a aduna cu greu laolaltã, a înjgheba, a înfiripa”, din perioada mai târzie, când puterea armatã la români scãzuse într-atâta încât se limita la o împotrivire intermitentã, iar oastea se putea încropi doar atunci când se adunau cu greu laolaltã câtiva viteji purtãtori de scuturi si lãnci. Scutul, (clipeus), nu mai asigurã acum biruinta, prin sprijinul binevoitor al Domnului, ci permite doar supravietuirea încropitã printr-o defensivã în care scutul poate, cel mult, sã-l apere pe ostean de pierzanie. „A încropi” poate fi asociat, prin urmare, ca sens (si ca fazã a istoriei luptelor cu dusmanul) cu „a clipoci” si cu „a clipui”, analizate putin mai înainte.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper