Toamna muzeala pariziana

Ca în fiecare an, sfârsitul lunii septembrie si începutul lunii octombrie înseamnã, pentru toate muzeele franceze, o perioadã de vârf. Practic, în fiecare zi, au loc zeci de vernisaje. Chiar si numai în Paris, zilnic, are loc câte un vernisaj al unei expozitii interesante. Evident, nimeni nu poate vedea toate aceste expozitii, nici dacã ar trebui sã stea în muzee de dimineatã pânã seara. Anumite adevãrate evenimente muzeale sunt, însã, inconturnabile.
Dacã iubitorii stiintelor naturii se pot delecta cu o exceptionalã expozitie despre pãianjeni, organizatã la ceea ce parizienii s-au obisnuit, deja, sã numeascã Muséum (adicã, Muzeul National de Istorie Naturalã) – expozitia poate fi vizitatã pânã în vara lui 2012 –, iubitorii de artã au asteptat, cu interes, inaugurarea, la 20 octombrie, a unei noi sectiuni (refãcutã, dupã doi ani de lucrãri) din expozitia permanentã de la Muzeul din fosta garã Orsay; de fapt, este vorba despre spatii noi, despre noi colectii, nevãzute, pânã acum, si despre utilizarea unor mijloace muzeotehnice – din câte am aflat – inovatoare. Sper sã am prilejul sã parcurg cei peste 6100 m2 ai noii expozitii, care va constitui unul dintre punctele centrale de interes pentru specialisti si pentru publicul larg, deopotrivã, în urmãtoarele luni. Voi fi interesat sã vãd cum au fost cheltuite peste 20 de milioane de euro în aceastã importantã investitie culturalã… Pânã atunci, însã, nu puteam sã trec cu vederea expozitiile de la Luvru. Marele muzeu (al lumii, îndrãznesc sã spun), ne întâmpinã cu douã expozitii temporare dedicate spatiului extrafrancez. Una dintre ele vine ca rãspuns la expozitia organizatã la Beijing, în 2008. Napoleon si Luvrul. De aceastã datã, Cetatea interzisã din strãvechea capitalã chinezã face obiectul unei sectiuni muzeografice aduse la Paris, într-un spatiu ce pare de-a dreptul meschin, fatã de grandoarea palatului chinez. Autorii expozitiei au încercat sã punã cele douã foste resedinte monarhice în paralel. Din pãcate, asa dupã cum se stie, tezaurul din fosta cetate interzisã a împãratilor Chinei a fost transferat la Taipei, dupã preluarea puterii, de cãtre comunisti, în China continentalã, iar autoritãtile politice si institutiile culturale din China nu au reusit sã ajungã (se pate cã nici nu au încercat) la un acord cu cele taiwaneze, asa încât, din 1949 încoace, tezaurul istoric chinez nu a mai fost niciodatã expus, recontextualizat, în sãli care sã sugereze reconstructia palatului de iarnã („vechiul palat?, cum se traduce, de fapt, numele cetãtii interzise, din chinezã). Expozitia se subintituleazã Împãratii Chinei si regii Frantei si, în mod firesc, interesul vizitatorilor se concentreazã pe obiectele aduse din China, între care, numeroase desene si manuscrise, dar si impozantul tron sculptat în lemn de zitan, lãcuit în rosu, care i-a apartinut împãratului Qianlong, care a domnit între 1736 si 1795.
Dacã, pentru expozitia „chinezeascã“, aveti tot timpul sã o vizitati (va fi deschisã pânã la începutul lui septembrie 2012), pentru cealaltã recomandare a mea va trebui sã vã grãbiti: expozitia „În regatul lui Alexandru cel Mare. Macedonia anticã“ va fi deschisã doar pânã la 16 ianuarie. Asezatã sub patronajul presedintilor Frantei si Greciei, expozitia vizeazã, din partea statului elen, un evident scop politic, afisat chiar din titlu. Un presupus vizitator inocent ar trebui ca, la sfârsitul vizitei sã se arate convins cã Republica Macedonia, de astãzi, este doar un uzurpator al numelui unei strãvechi provincii grecesti. Pentru vizitatorii avizati, însã, exercitiul de imagine din partea autoritãtilor grecesti nu este foarte important, cu atât mai mult cu cât tara se zbate, azi, într-o crizã mai gravã, chiar decât cea a României (stiu cã e greu de crezut, dar…). Ceea ce conteazã însã este patrimoniul realmente impresionant, pe care Ministerul elen al Culturii l-a trimis la Paris. În expozitie nu existã decât obiecte originale. Unele dintre ele sunt expuse, pentru prima oarã, în public. Desigur, rezultatele investigatiilor arheologice de la Aigai (prima capitalã a Macedoniei antice) sunt impresionante. Si nu este vorba doar despre celebrul mormânt al lui Filip al II-lea sau despre mormântul descoperit în 1987, al unei bunici a lui Alexandru al III-lea, Eurydice. Superba cununã de aur, imitând frunzele de stejar si chiar ghindele dintre ele, care i-a apartinut unui fiu al lui Alexandru, Herakles, si care a fost descoperitã în 2008, poate tãia respiratia oricãrui admirator al frumosului. Expozitia conduce vizitatorii pânã în epoca elenisticã, fiind extrem de bogatã în obiecte din aur, sticlã si ceramicã, dar si în sculpturi în piatrã si bronz. Desi este realizatã cu mijloace tehnice de exceptie, parcursul muzeografic este deficitar, ceea ce umbreste calitatea vizitei – din fericire, nu pânã acolo încât sã nu lase o impresie coplesitoare pentru cei care calcã pragul expozitiei.
Desi mult mai putin mediatizatã, expozitia pe care Muzeul de Artã si Istorie a Iudaismului (aflat nu departe de Centrul Pompidou) gãzduieste o expozitie care, cu sigurantã, nu este la fel de spectaculoasã ca cele despre care am vorbit mai devreme, dar, fãrã îndoialã, din punct de vedere cultural este extrem de pretioasã. Intitulatã „Walter Benjamin, arhive“, expozitia (deschisã pânã la 5 februarie) ne dezvãluie fatete mai putin cunoscute ale unuia dintre cei mai profunzi gânditori ai secolului trecut. La prima vedere, o expozitie care, utilizând fonduri arhivistice provenind, mai ales, de la Academia de Artã din Berlin, aratã doar carnete de însemnãri, manuscrise, dactilograme, fotografii si desene, nu ar fi prea spectaculoasã, Personalitatea lui Benjamin, fascinantã pentru oricine i-a citit, mãcar, o micã parte din imensa-i operã se reveleazã prin aproape fiecare exponat. De la paginile acoperite cu un scris minuscul, ce poate fi descifrat doar cu lupa (literele au între 1 si 7 mm înãltime), pânã la fotografiile care ne înfãtiseazã un bãrbat, poate, nu frumos, dar pedant si vãdind o mare noblete sufleteascã si o permanentã dorintã de a lãsa în urma sa o Operã, expozitia reuseste sã reconstituie personalitatea covârsitoare a unui om care s-a sinucis la doar 48 de ani, pentru a scãpa de calvarul lagãrului de concentrare în care fusese aruncat. Expozitia nu se mãrgineste sã reprezinte imaginile lumii pe care Benjamin a vãzut-o prin ochii sãi, ci aduce în prim plan si personalitãtile numerosilor sãi prieteni (celebri!): de la editorul Max Horkheimer si Gershom Scholem, pânã la Theodor W. Adorno si sotia sa, Gretel, Bertolt Brecht si Hannah Arendt (mãritatã cu un vãr al lui Benjamin, Günther Stern), Gisele Freund, Adrienne Monnier, Sylvia Beach, Helen Hessel si Henny Gurland – cea care a fost destinatara ultimei scrisori trimise de filozof, la 25 septembrie 1940 (s-a sinucis chiar a doua zi, cu o dozã imensã de morfinã). Multi dintre cei de mai sus, care au reusit sã îi supravietuiascã lui Benjamin, au vorbit despre el, iar mãrturiile lor pot fi vizionate în muzeu. Este o realizare muzealã impresionantã, din toate punctele de vedere, realizatã cu mijloace tehnice minime, dar cu o profundã cunoastere a subiectului si a epocii, beneficiind de sprijinul stiintific al mai multor institutii din Franta, Germania si SUA. O trecere prin librãria muzeului, unde sunt etalate o multime de cãrti ale lui Walter Benjamin, în francezã, germanã si englezã, face din vizita în muzeul parizian un punct obligatoriu de vizitat, pentru oricare intelectual interesat de mersul ideilor despre artã, despre culturã, despre literaturã si despre patrimoniu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper