Tabu fara tabuuri

Un articol de Ion Bogdan Stefanescu

Violeta Dinescu in dialog cu Ion Bogdan Stefanescu

 

Ion Bogdan Stefãnescu: Violeta, ne aflam in Germania, in anul de gratie 2009, punand impreuna la cale un proiect pentru aniversarea colaborarii noastre neintrerupte din ultimii 10 ani: pe de o parte imprimarea pieselor tale pe care noi, membrii formatiei Trio Contraste, ti le-am cantat de-a lungul acestei perioade, iar pe de alta parte, o integrala a lucrarilor pentru flaut, create intr-o progresie continua, de la cele solo, pana la un ansamblu de 32 de flaute. Imprimarile se vor realiza la Radio Köln in luna noiembrie a acestui an. Cariera ta a avut o traiectorie spectaculoasa; esti compozitorul roman cel mai cantat si cunoscut in Germania si in lumea larga, dar pana sa vorbim de momentul culminant al vietii tale, spune-mi, te rog, cum au fost anii de studiu in Romania?
Violeta Dinescu: Minunati. Fara acesti ani de studiu nu as fi facut fata vietii de dupa aceea. Le pastrez mereu o amintire vie.

I.B.S: Exista profesori sau intalniri artistice care ti-au marcat evolutia?
V.D.: Cred ca intreaga mea generatie a fost marcata de faptul ca toate disciplinele muzicale erau predate de compozitori activi, cu renume. Mestesugul armoniei l-am primit direct de la Alexandru Pascanu, care, in fata ochilor nostri, producea ceva, luam parte la un proces continuu de devenire. Contactul meu cu Myriam Marbé a fost hotarator, datorita ei am devenit compozitoare. Nu e putin lucru sa studiezi polifonia cu Liviu Comes, analiza de forme cu Stefan Niculescu, orchestratie cu Aurel Stroe sau Nicolae Beloiu.

I.B.S: Ti-ai dorit sa ajungi compozitoare inca din copilarie?
V.D.: Contactul cu muzica s-a realizat foarte devreme, pentru ca aveam pian in casa. Aveam si o pisica pufoasa, care se plimba cu mare placere pe clapele pianului, producand sunete, iar mama, care era foarte bolnava, se simtea dintr-o data mult mai bine la auzul acelor sunete. Am fost convinsa ca daca voi reusi sa cant la pian, mama se va face bine. Am inceput sa studiez pianul pe la 4 ani si jumatate, dar profesoara mea nu ma lasa sa „clampanesc“, trebuia sa urmez un program de studiu foarte riguros, ori mie imi placea foarte mult sa improvizez. Faptul ca mama era tot timpul bolnava a facut ca eu sa locuiesc mai mult cu bunicii, la Buzau, unde mi-au transferat pianul. Acolo am avut parte de serbarile campenesti. Am ascultat foarte mult folclor. Anii aceia s-au impregnat puternic in sufletul meu si, in ciuda optiunii tatalui, care m-a transferat, mai tarziu, la Liceul Lazar, eu am continuat sa cant la pian si sa particip la toate serbarile scolare ca acompaniatoare, ba chiar interpretand lucrari inventate de mine. Mai tarziu, trecand peste hotararile tatalui meu, am dat examen la Conservator. Vroiam sa fac muzicologie, pentru ca imi doream sa descopar secretul comunicarii muzicale. Liviu Comes insa m-a convins sa aleg compozitia, spunandu-mi ca aceste secrete mi se vor revela mai ales daca voi studia mecanismele acestui limbaj incercand sa scriu eu insami. Asadar, am descoperit compozitia treptat, pentru ca in cele din urma aceasta indeletnicire sa devina vitala pentru mine. Nu am mai putut face altceva.

I.B.S: Cand si de ce ai plecat din Romania?
V.D.: Nu am plecat din Romania cu intentia de a ramane definiv, ci m-am dus pentru cateva zile la Mannheim pentru a primi un premiu de compozitie. La masa festiva s-a nimerit sa ma asez langa Britt Gun von Knorr, vaduva compozitorului Ernst Lothar von Knorr, care m-a invitat sa stau la ea pana ce se consuma cele trei saptamani pentru care aveam viza.

I.B.S: Cand se intampla asta?
V.D.: In 1982. Era perioada cand eu lucram la o noua piesa, iar pe Britt Gun a impresionat-o ca eu mi-am petrecut timpul in casa ei lucrand. A avut initiativa sa ma duca la München, la Marianne Klinger, presedinta Fundatiei Karl Klinger. Am prezentat cateva lucrari si am obtinut o bursa de studii de trei luni. Am ales sa ma inscriu la cursurile de muzicologie (vechea mea pasiune) de la Universitatea din Heidelberg. Acolo l-am intalnit pe profesorul Ludwig Finscher, Directorul Institutului de Muzicologie al Universitatii din Heidelberg, care dupa ce mi-a vazut lucrarile, mi-a dat o recomandare ca sa pot fi inscrisa direct la doctorat, recunoscandu-mi astfel in intregime studiile de la Bucuresti. M-am bucurat atunci sa descopar ca renumele Conservatorului din Bucuresti era acceptat in Germania. Se stia ca studiul compozitiei il asimileaza si pe cel teoretic al muzicologiei. Practic, acea recomandare a inlocuit diplomele mele din Romania de care as fi avut nevoie pentru inscriere si examenele pe care ar fi trebuit sa le sustin. Astfel, o bursa de trei luni s-a transformat intr-una de doi ani. A trebuit sa cer prelungirea vizei, dar romanii nu mi-au acordat-o. Acest lucru m-a intristat si ingrijorat si am hotarat sa nu ma mai intorc in tara. Norocul s-a amplificat cand am primit o comada – „In cautarea lui Mozart“ – din partea Ansamblului Musica Viva Manheimm, dupa care cererile au inceput sa curga. Problema cea mare era ca trebuia, in paralel, sa lucrez si la teza de doctorat. In momentul in care am primit o noua comanda pentru o opera, am intrat in panica. M-am dus din nou la Ludwig Finscher, care m-a sfatuit sa accept imediat propunerea, pentru ca teatrele nu asteapta, in schimb doctoratul putea sa fie finalizat si in 10 ani.

I.B.S: Cum a fost posibil sa intri atat de repede intr-un asemenea sistem, avand handicapul limbii?
V.D.: Usor nu a fost. Exista niste programe intensive de invatare a limbii. Am fost obligata sa dau un examen pentru a se decide in ce grupa sa studiez. Trei saptamani m-am uitat la televizor si am incercat sa citesc carti despre muzica. La examen am nimerit un profesor care mi-a dat ca tema Wagner. El era anti-wagnerian, iar eu, folosidu-ma de putine cuvinte germane si de foarte multe gesturi „surdo-mutesti“ i-am explicat, cu inflacarare, de ce trebuie admirata muzica lui Wagner. Concluzia lui finala a fost ca nu mai aveam nevoie de nici un curs de limba, motivandu-si-o prin faptul ca daca in trei saptamani reusisem atat de mult, cu siguranta aveam sa ma descurc singura mai departe. Am fost disperata, insa am avut o idee salvatoare: m-am dus la majoritatea cursurilor facultatii, chiar daca nu apartineau specializarii mele, doar pentru a auzi cat mai multa germana, pentru a deprinde mai ales limbajul academic. Am invatat prin toti porii.

I.B.S: Chiar de la bun inceput ai fost aruncata in valtoarea creatiei si a trebuit sa scrii la comanda. Cum te-ai impacat cu lucrul acesta?
V.D.: E drept ca din primul an am avut multe comenzi, iar momentul hotarator a fost legat de Festivalul de la Wieblinger (Ulm): a trebuit sa scriu, in doar trei saptamani, o piesa de orchestra in locul compozitorului Wilhelm Killmeyer, care se imbolnavise. Finantarea festivalului era conditionata de acea premiera absoluta. Tema lucrarii era spatiul. Am lucrat zi si noapte, iar piesa „Akrostihon“ a fost gata la termen, cu tot cu scrisul stimelor. Spre norocul meu, am avut cronici excelente, iar muzicienii din orchestra, in marea lor majoritate sefi de partida ai unor ansambluri europene renumite, mi-au cerut sa scriu pentru ei. Asa mi s-a dus buhul si am inceput sa primesc tot mai multe comenzi, din toate partile.

I.B.S: Acesta ti-a fost inceputul de drum in Germania. Dar, in paralel cu multimea de comenzi, te poti lauda si cu un noian de premii, nu-i asa?
V.D.: Nu am scris special pentru concursuri de compozitie dar, pur si simplu, imi ieseau in cale tot felul de pliante despre competitii organizate in toata lumea. Cerintele se potriveau cu piesele deja scrise asa ca am trimis lucrari in foarte multe locuri. S-a intamplat sa primesc doua premii in aceeasi zi: unul din America, celalalt din Canada. Problema a fost ca mi-au cerut stime si habar nu mai aveam ce piese trimisesem. De-a lungul vremii am strans peste 70 de premii. Sigur ca, la un moment dat, m-am oprit. Mai primesc din cand in cand cate unul pentru activitatea mea, cum este si cel de la Bonn, de acum 2 ani.

I.B.S: In toata aceasta perioada de acomodare in Germania ai avut sentimentul fricii? Te-ai simtit urmarita?
V.D.: Da. Au fost doua momente groaznice. Unul s-a intamplat la Heidelberg, cu niste prieteni literati, cu care ma vedeam destul de des. La un moment dat, pe strada, unul dintre ei mi-a spus Viorela. Numai apropiatii imi spuneau asa, iar in Germania nimeni nu-mi cunostea acest nume. Am crezut ca mi s-a parut, dar m-au numit in acelasi fel inca de doua ori si, din clipa aceea, i-am evitat total. Am disparut fara nici o explicatie. Al doilea moment a fost la premiera de la „Hunger und Durst (Foamea si setea)“ de la Freiburg. M-am intalnit cu Eugen Ionesco…

I.B.S: Ce varsta aveai la aceasta intalnire memorabila?
V.D.: In ’83? 30 de ani. De fapt, lucrurile s-au intamplat asa: dupa acel succes de la festivalul din Wieblinger-Ulm, directorul m-a intrebat ce proiecte mai am si a fost foarte mirat sa auda ca scriu o opera fara a avea o comanda pentru un teatru anume. In Germania nu se prea scrie nimic de dragul scrisului, totul e numai la cerere. El m-a recomandat pentru Opera din Freiburg. A fost prima mea comanda pentru un teatru, care mi-a prilejuit aceasta intalnire cu Eugène Ionesco. Eu vroiam sa fac „Regele moare“, dar el mi-a propus „Foamea si setea“. Piesa dureaza peste patru ore, iar eu stiam ca la montarea ei, la D?sseldorf, au fost controverse puternice, fiindca Ionesco nu acceptase sa se taie nimic din text. Dupa o discutie indelungata, mi-a pus mainile pe umeri si mi-a spus: „Am incredere in dumneata, poti sa faci ce vrei cu „Huger und Durst“. Si mi-a mai spus un lucru foarte important: sa am grija ca, in general, piesele lui au fost interpretate politic, iar el nu dorea asa ceva. Ei bine, cu o saptamana inainte de premiera, s-a organizat o conferinta de presa. Chiar in primul rand era o doamna cu un aparat de inregistrare. Mi s-a parut ciudat, dar nu am dat prea mare atentie. Una dintre intrebari s-a referit la scena cu custile, in care e vorba de teama, de frica irationala care sigur ca poate fi interpretata politic. Am raspuns punand accentul pe dimensiunea metaforica a situatiei. Intrebarile insa au continuat cu obstinatie asupra acelui moment din piesa. Incepusem sa intru usor in panica, pentru ca nu stiam cum sa salvez situatia…

I.B.S: Erai prinsa in cusca.
V.D.: Exact. Aveam tot timpul in minte atentionarea lui Eugen Ionesco, stiind, de altfel, ca se ferea sistematic de contactul cu romanii si de orice comentarii care ar fi putut avea de a face cu viata de atunici din Romania. La un moment dat, altcineva din sala ma intreaba direct daca nu cumva exista o implicatie politica si daca as putea sa o explic mai detaliat. In momentul in care am inceput sa repet ca Eugen Ionesco nu a vrut sa faca aluzii la sistemul comunist si ca aceasta scena este o metafora a conditiei umane, a manipularii creerului omului, ca sunt sisteme universal valabile, un individ s-a sculat si s-a uitat la ceas in asa fel incat toata lumea sa-l observe. S-au ridicat ca la comanda vreo cinci persoane, inclusiv doamna cu aparatul de inregistrat. Pur si simplu am crezut ca i-am plictisit cu raspunsurile mele si ca am depasit timpul alocat intalnirii. In Germania sunt foarte stricti. Cand totul s-a incheiat, au venit la mine niste cunostinte complet nedumerite de ceea ce se intamplase. Erau convinsi ca cei care plecasera erau invitatii mei, fiindca ii auzisera vorbind romaneste intre ei. In momentul acela m-a apucat groaza.

I.B.S: Frica te-a impulsionat sa scrii mai mult?
V.D.: Poate. Mai exista o forma de frica pe care o numesc angoasa existentiala. Am trait-o in mod acut, pentru ca eram singura, departe de familie, de prieteni, de tara. Aceasta angoasa persista si astazi. Am mobilat-o in diverse feluri si incerc sa o indulcesc cum pot.

I.B.S: Opera ta, „35 Mai“, scrisa dupa Erik Kästner, a facut mare cariera, nu-i asa?
V.D.: Pana acum a fost produsa de noua ori in diverse teatre. La Viena s-a jucat de peste 100 de ori, la Luxemburg de 20 de ori, iar pe scena erau peste 70 de copii… si opera inca este ceruta.

I.B.S: Cred ca tu urmezi preceptul lui Paul Klee: Sa nu treaca nici o zi fara sa tragi o linie. Cu atatea comenzi, esti practic obligata sa compui zilnic. Cum iti provoci fluxul asta de inspiratie ca sa poti scrie atat de repede si divers?
V.D.: Eu nu simt ca e repede. Pentru mine e chin, lucrarile se nasc greu. Pot sa-ti dau un exemplu valabil in diverse ipostaze: cand am primit comanda sa scriu muzica pentru „Tabu“, ultimul film al lui Wilhlem Murnau, am avut de depasit o bariera tehnica. Pur si simplu nu stiam cum se face muzica pentru film mut. A trebuit sa studiez enorm lucruri care tin de reteta acestui proces. Cu cat aflam mai mult, cu atat ma blocam mai tare. Blocajul se adancea fiindca ma tot uitam la film si nu reuseam sa incropesc nimic. Vroiam sa renunt. Atunci tatal meu mi-a dat un sfat pe care il urmez si astazi: totul e sa incepi.

I.B.S: Datorita acestui precept accepti orice provocare.
V.D.: Pana sa incep ma bantuie toate disperarile, ca si cum nu as fi facut nimic in viata mea, dar cand ma astern pe lucru, uit de orice frica si drumul se lumineaza. Foarte important pentru mine, adesea, e sa stiu pentru cine scriu. Spre exemplu „Circuit“-ul e o piesa care da putina informatie, dar eu te-am simtit pe tine si ti-am dat anumite impulsuri, determinandu-te sa actionezi ca un compozitor. Daca as fi scris pentru altcineva, ar fi fost cu totul altfel. Am un foarte mare interes pentru comunicare. Prind aripi cu cat cunosc mai bine un interpret.

I.B.S: Interesant. Asa se explica faptul ca, de 10 ani de cand bat Germania in lung si-n lat, am intalnit enorm de multa lume care te cunoaste si care ti-a auzit muzica. Mi se pare o performanta incredibila. Ai idee de cate ori ti se canta muzica intr-un an?
V.D.: Nu. Sunt compozitori care, din motive pragmatice, controleaza la sfarsit de an tot ce s-a intamplat. Pe mine nu prea ma intereseaza. Am inceput totusi sa ma disciplinez. Acum trimit ceea ce scriu nou la GEMA, la Uniuna Compozitorilor de aici, din Germania, pentru ca altfel nu ti le iau in consideratie.

I.B.S: Pe langa cariera ta artistica exista si cea pedagogica. Esti, din 1996, profesor la Universitatea din Oldenburg, unde ai reusit sa impui un curs despre muzica romaneasca. Inviti cu mare generozitate compozitori romani, carora le organizezi portrete, si muzicologi care sa vorbeasca despre aceasta; in acelasi timp ai obtinut burse pentru tinerii creatori romani si – o performanta remarcabila – ai organizat o biblioteca romaneasca, cu tot ce ai putut aduna in acesti ani: partituri, studii de muzicologie, imprimari. De unde aceasta putere de a deschide atatea cai pentru arta romaneasca?
V.D.: E o atitudine „frenetica“. Un poti realiza ceva pentru romanii tai daca nu organizezi continuu evenimente. Altfel, in timp, impactul de moment se dilueaza; continuitatea este esentiala. Am organizat cursuri despre Enescu, folclor, balade romanesti, colocvii cu compozitori romani; apoi, acea arhiva de muzica romaneasca in cadrul Bibliotecii din Oldenburg. Aceste porniri vin din faptul ca am constatat, pe de o parte, lipsa de solidaritate a romanilor de peste hotare, care este marcata nu neaparat de egoism, ci de lupta pentru supravietuire, iar pe de alta, m-a deranjat imaginea negativa a Romaniei, cultivata sistematic in presa. Nu poate fi intamplator ca se publica vestile rele, iar cele bune nu sunt luate in considerare. Daca se intampla ceva minunat, dispare fara ecou.

I.B.S: Tu faci foarte multe pentru Romania. Te deranjeaza faptul ca lucrul asta e putin cunoscut in tara?
V.D.: Nici un pic. Cunosc situatia din Romania.

I.B.S: Ce inseamna Enescu pentru tine?
V.D.: Inseamna izvor continuu.

I.B.S: Ai compozitori preferati?
V.D.: Sunt foarte multi, in diverse contexte.

I.B.S: Compozitori contemporani?
V.D.: In general ma atrage scoala de compozitie romaneasca. Nu exagerez de loc si nu prididesc niciodata sa fac atenta lumea ca, de multa vreme, ceea ce se intampla muzical in Romania e foarte interesant, fiindca exista izvoare continui din care se nasc acesti compozitori cu constelatii multiple. Formele de cristalizare sunt foarte diferite dar, in adancime, izvoarele sunt aceleasi… Daca nu plec in clipa asta, intarzii la repetitie si ar fi o catastrofa.

I.B.S: Dar ce ti se canta?
V.D.: Tabu.

I.B.S: Bine, atunci nu mai intreb nimic.

 

A trecut ceva vreme de la realizarea acestui interviu, dar inregistrarile de care pomeneam in deschiderea conversatiei noastre s-au materializat in anul 2010. Editura germana Güting a publicat CD-ul „Tabu“, cu trio-uri si duo-uri pe care noi, membrii ansamblului „Trio Contraste“, le-am inregistrat in studiourile Deutchlandfunk, beneficiind de o echipa de sunetisti remarcabila, in frunte cu cel mai apreciat maestru de sunet al momentului: Stephan Schmidt. <br></br>Critica de specialitate a apreciat in mod special acest CD, descriind interpretarea muzicienilor ca fiind „spectacoloasa si surprinzatoare“, iar muzica Violetei Dinescu „fascinatie pura“.<br></br>Am ajuns in studiourile radioului german destul de ingrijorati, cunoscand pretentiile echipei tehnice in ceea ce priveste perfectiunea redarii textului muzical. Nu ne imaginam cum vom putea imprima intreg materialul in doar trei zile (a cate 8 ore de lucru). Mare ne-a fost uimirea cand, dupa numai o zi si jumatate, imprimarile – supravegheate de ochii si urechile Violetei Dinescu in persoana – s-au incheiat. Aceasta performanta ne-a propulsat imediat in topul preferintelor echipei de sunet. Relaxat, am iest sa „trag“ o tigara afara din cladire,  unde l-am intalnit pe Stephan Smidt, stapanit si el de acelasi viciu. Mi-a propus sa nu ne oprim acolo, ci sa continuam inregistrarile cu muzica pentru flaut. A observat imediat perplexitatea de pe chipul meu: nu aveam nicio partitura cu mine, pentru ca nu-mi imaginasem, nici in visele mele cele mai frumoase, ca in trei zile se putea inregistra material pentru 2 CD-uri. In plus, nu mai intalnisem vreodata un inginer de sunet care, terminandu-si treaba mai devreme si incasandu-si onorariul, sa nu profite de timpul liber ramas. A inceput sa rada si mi-a marturisit ca i-a placut atat de mult colaborarea cu noi, incat ar dori sa continue (cunostea proiectul nostru, al meu si al Violetei, de a inregistra integral muzica ei pentru flaut). Am sunat imediat la Bucuresti, i-am cerut mamei sa-mi trimita prin fax partiturile si, in doua ore, am avut muzica, iar studioul – incredibil dar adevarat! – era deja pregatit pentru a imprima 3, 6, 8, 16, 32 de flaute! Stephan m-a asteptat cu o propunere exceptionala: crease in spatiul de inregistrare o atmosfera de spectacol, cu lumini discrete si pupitre dispuse ca niste siluete. S-a gandit ca aceasta scenografie ma va ajuta in interpretare, lucru ce s-a dovedit a fi perfect adevarat. M-am descaltat, pentru a nu produce zgomot in deplasarea mea de la un pupitru la altul, si asa, plutind si cantand, am reusit in timp record sa imprim ceea ce in alte conditii ar fi fost de neconceput: materialul pentru inca doua CD-uri, care urmeaza sa apara la editura „Sargasso“ din Londra. Primul CD, cuprinzand lucrari pentru flaut solo, se va numi „Forget me not“, iar cel de al doilea, „Flutes Play!“, va contine muzica Violetei Dinescu pentru 3 pana la 32 de flaute. Intr-o conversatie avuta cu cateva zile in urma, la Londra, cu directorul editurii „Sargasso“, domnul Daniel Biro, acesta mi-a marturisit ca se simte „bucuros si onorat“ sa publice muzica Violetei Dinescu.<br></br>Pe buna dreptate, asadar, spuneam la inceput ca foarte multa lume, de pretutindeni, o cunoaste pe Violeta Dinescu si – cel mai important lucru –  ii asculta muzica.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper