Stilizari si naivitati la Macerata

Un articol de COSTIN POPA

Arena Sferisterio din centrul Maceratei, una din perlele regiunii Marche, polarizeaza vara de vara atentia împatimitilor operei. Proiectat în 1823 de arhitectul neoclasic Ireneo Aleandri, fara un spatiu scenic de mare adâncime (14 m), dar cu ampla deschidere (40 m) si marginit de un zid înalt de 18 m, amfiteatrul are o acustica minunata – se spune, cea mai buna din Italia teatrelor în aer liber, optima pentru cei 3000 de spectatori care îl populeaza în fiecare seara, în stal sau în cele doua rânduri de loji strajuite de 56 de coloane monumentale. Lungimea totala a zidului care desavârseste conturul arenei este 88 m.
Într-un asemenea ambient, festivalul de vara a devenit traditional, cu o istorie începuta prin inaugurarea din 1921 – iata, anul acesta a împlinit 90 de ani de existenta, dar cu numai 47 de stagiuni – si cu o perioada moderna marcata de directoratul artistic al renumitului regizor si scenograf milanez Pier Luigi Pizzi, 81 de ani în 2011.
Sugestii renascentiste
Montarea lui Massimo Gasparon pentru „Rigoletto“, clasicul frumoaselor si bogatelor costume, al succintelor decoruri a respirat modernitate prin stilizare si atitudinea personajelor, coristilor si balerinilor. Putin din uriasul spatiu a fost utilizat fie pentru portaluri si fresce în sugestii renascentiste, fie pentru o scara sau o frântura de casa… În schimb, verva si coloristica au inundat scena în actele I (tabloul prim) si II, luminile (Sergio Rossi) au aruncat reflexii plastice, ramânând estompate si misterioase în secventa secunda si la final.
Dezinvoltura vocala si în joc a tânarului tenor Ismael Jordi este mai mult decât potrivita pentru rolul Ducelui. Da, catalanul cânta cu usurinta si lirism lejer cuceritor, fara probleme pe toata întinderea ambitusului, mergând chiar pâna la Re bemol acut la finele duetului cu Gilda. Era însa prea mult sa-i cerem si Re natural, drept încheiere a cabalettei „Possente amor mi chiama“. Jordi expune o timbralitate în general placuta, conduce expresiv frazele muzicale, mergând pâna la rafinate diminuendi în recitativul „Ella mi fu rapita!“ al ariei „Parmi veder le lagrime“ (actul al II-lea), ea însasi interpretata înaripat, într-o inspirata simtire. Desenul belcantist îi este apropiat si celebra „La donna è mobile“ o probeaza, oferindu-i posibiltatea cântului în mezzavoce la reluarea ei din culise, dupa cum în cvartet intoneaza cu agreabile moliciuni. Câteva respiratii suplimentare în fraze ca „ il sol dell’anima, la vita è amore“ (duetul cu Gilda) sau „… destar la fiamma di costanzi affetti“ (din recitativul ariei din actul secund) pot fi eliminate în sensul unei si mai mari fluente a expozeului.
Mai galonata Désirée Rancatore si-a înfatisat în buna masura calitatile de soprana de coloratura careia rolul Gilda îi este corect destinat, în pofida unul vibrato usor, reperabil în aria „Tutte le feste“ si mai ales la Mi bemol-ul acut de la sfârsitul duetului „Sì, vendetta“, cu Rigoletto. Însa italianca este o specialista a sonoritatilor cristaline, perlate pâna la înaltimi stratosferice, dar consistente în registrul central, cu frazare expresiva, frumos derulata, cu cânt absolut impresionant prin tristete si duiosie în aria „Tutte le feste“, momentul sau cel mai remarcat.
Este drept ca un sprijin serios a venit si din partea tânarului dirijor Andrea Battistoni, 24 de ani,  care a condus secventa si scena imediata cu Rigoletto, „Piangi, piangi, fanciulla…“, cu o rara sensibilitate. Hotârât lucru, seful de orchestra veronez este o mare speranta a baghetelor italiene si nu numai, a carui maturizare îl va departa de la anumite lentori în monologul „Pari siamo“ si îl va calauzi catre echilibrari de rigurozitate a tempilor. Germenii au fost prezenti în marea majoritate a pasajelor. Andrea Battistoni a tinut asigurator în mâna Orchestra Regionala si Corul Liric „Vincenzo Bellini“ din Marche, acesta din urma pregatit de David Crescenzi, un obisnuit al pupitrului Orchestrei Operei din Timisoara.
Destul de flasc si neimplicat în monologul „Pari siamo“, baritonul Giovanni Meoni, interpretul rolului titular, si-a regasit pe parcurs aplombul, desi nu este posesorul unui glas de mare amploare si expune tente deschise, cvasi-tenorale. Cu atât mai mult m-a mirat renuntarea la traditionalul Sol acut al ariei „Cortigiani, vil razza dannata“, desi finalul operei a dovedit ca este o nota pe care italianul o poseda cu mai multa siguranta decât cea de La bemol, încoronare a ultimei masuri din duetul „Sì, vendetta“, abordata liniar si nevibrat. Pasiunea imploratiei îl paraseste în fraze esentiale precum „Ridate a me la figlia“ dar, generic vorbind, constructia rolului urmeaza preceptele de interpretare si accentuare a sensurilor bine împamântenite în Peninsula.
De notat ca si mezzosoprana Tiziana Carraro, si basul Alberto Rota au interpretat câte doua roluri: sexy-vulgara Maddalena si decorativa Contesa de Ceprano, respectiv negurosul Sparafucile si furibundul Monterone. Economii de criza la Macerata?
America for ever
Fara îndoiala ca „Regietheater“ exercita o puternica influenta în lumea de astazi a operei. Rezultatele sunt dintre cele mai diverse, de la montari ce pot fi apreciate ca inovative pâna la produse catastrofale, care cutremura arta lirica. Dar atractia în a trata modern o mizanscena exista si preocupa. Chiar, sau poate mai ales, ca evolutie spirituala a unui creator. Asa se face ca venerabili regizori îsi încearca norocul în „Regietheater“. Putini rezista si, dintre marile nume ale regiei, Franco Zeffirelli este un exemplu, desi nu înseamna ca nu poate fi criticat pentru parfumul muzeistic pe care îl exala conceptele sale.
Pier Luigi Pizzi, cu al sau „Bal mascat“ la Macerata, nu se afla la prima încercare. Numai ca, aici, m-a surprins superficialitatea tratarii. Pur si simplu a translatat cu simplitate actiunea, din Boston-ul sfârsitului de secol al XVII-lea într-o America a anilor ‘60 ai veacului trecut. Toate bune si frumoase, mutatiile temporale se practica, dar atâta timp cât nu sunt însotite de adânciri ideatice, ramân sterile si nefunctionale.
În spectacol,  l-am vazut pe „presedintele Statelor Unite“ Riccardo sosind într-o „belle americaine“, protejat de Serviciul Secret, înconjurat de generalii Marelui Stat Major (Renato însusi era un fel de Joint Chief-of-Staff). Oscar era un soi de secretara sexy cu – se putea altfel? – rochie rosie si scurta („stagiara“ avant la lettre?!), iar afro-americana Ulrica a aparut în chip de ghicitoare moderna. Amelia, cautând iarba miraculoasa în padurea spânzuratorilor, se vede constrânsa sa cumpere etnobotanice din subteranele fumegânde ale drogatilor si homeless-ilor. Imagini redundante, cu copilul sotilor Amelia si Renato, de care se vorbeste în tertetul din actul al treilea, ne sunt înfatisate. În fine, majorete danseaza la balul mascat din ultimul act si, ca sa nu existe niciun dubiu, pe zidul de fundal al arenei sunt proiectate înca de la început, uriase, drapelele americane „Stars and stripes“.
A fost o transpunere naiva, stângace, simplista, ca o punere automata într-un sablon, fara introspectii în profilurile de caracter ale personajelor. Mult prea putin pentru un blazon celebru, de autor total (regie, decoruri, costume).
Tenorul Stefano Secco (Riccardo) a fost vedeta serii, cu voce lirico-spinta potrivita vocalitatii personajului, cu frazare expansiva (de la tirada „La rivedrà nell’estasi“ pâna la aria „Ma se m’è forza perderti“), pasional în cânt (duetul cu Amelia) si cu mare usurinta în abordarea lejeritatilor din ultimul tablou al primului act, piatra de încercare a rolului. Ma refer la barcarola „Di’tu se fedele“ si la cvintetul „ scherzo od é follia“. Italianul nu s-a cantonat în însiruirea de sunete frumoase si a jucat cu daruire. Nu face parte din falanga super-mediatizata a tenorilor momentului, dar prestatia sa a fost meritorie.
O voce de mare calitate, îndeosebi în registrele central si grav, a afisat tânara Teresa Romano, 26 de ani, interpreta Ameliei. Învelisul de armonice este remarcabil, desavârsind o interesanta culoare de glas liric-spint, de sorginte verdiana. Numai ca, odata ce accede catre înaltimile de deasupra portativului, îsi arata limitele. Nota de Do acut a marii arii „Ma dall’arido stelo“, care vine la capatul unei fraze lungi, a fost stridenta si fara siguranta, încât soprana a fost nevoita sa coboare repede spre zonele mai sigure ale registrului. Confirmarea neputintei a venit si la finalul duetului cu Riccardo, din acelasi act II. Mai mult decât atât, indispensabilele pianissime tipic verdiene, servite pe desene melodice înalte si continui, îi sunt deocamdata straine. Obosita în actul al treilea, a intonat defectuos în scena cu Renato ce precede aria „Morrò, ma prima in grazia“. Hotarât lucru, Teresa Romano este o artista de perspectiva în peisajul liric italian, dar trebuie sa-si reconsidere studiul pentru atingerea performantei în repertoriul ce-i este destinat, cel al maestrului de la Busseto.
Baritonul Marco Di Felice a profitat de robustetea, de soliditatea glasului sau, pentru a darui autoritate personajului Renato. Derularea frazelor a frizat însa o deranjanta monotonie de expresie si, iata, momente din aria „Eri tu“… „O dolcezze perdute!“ au fost lipsite de forta evocatoare. Pe tesatura vocala acuta, italianul a avut chiar oarecari dificultati, asa încât nu a exploatat cum se cuvine coroana ariei, ca si finalul ei, pierdut în imensitatea arenei.
Sonoritatile grave ale mezzosopranei Elisabetta Fiorillo, potrivit emise în asa-numita rezonanta „di petto“ au fost spectaculoase si, astfel, prezicatoarea Ulrica a avut doritul impact sumbru asupra audientei din arena si din scena. Pacat ca artista italiana se afla într-un moment al carierei în care uzura vocii este mai mult decât deranjanta, prin sunete sterse în zona centrala a registrului si, mai ales, printr-un vibrato accentuat.
În alte roluri, am remarcat-o în primul rând pe agila soprana lirico-lejera Gladys Rossi (Oscar), careia îi asociez, în ordine, numele baritonului Alessandro Batiato (Silvano), ca si ale basilor Antonio Barbagallo (Samuel) si Dario Russo (Tom).
Cu fermitate, la pupitrul Orchestrei Regionale din Marche, dirijorul Daniele Callegari, a strunit ramânerile în urma ale Corului Liric „Vincenzo Bellini“ în primele pagini ale operei, a asigurat incisivitatea atacurilor în scena Invocatiei Ulricai, a trecut cu bine peste nesigurantele corzilor din barcarola „Di’tu se fedele“, a rezolvat necoordonarile între corzi si suflatori în introducerea ariei „Eri tu“ si a derulat discursul muzical în spiritul tempilor corecti si al dinamicii potrivite.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper