Statul palestinienilor între legitimitate si ambiguitati

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Noua sesiune a Adunarii generale a ONU va fi marcata din nou de chestiunea palestiniana. În timp ce lumea araba se afla înca în criza, liderul palestinian Mahmoud Abbas a înaintat secretarului general al ONU, Ban Ki-moon, cererea de recunoastere a unui stat palestinian, cu capitala la Ierusalimul de Est. Din luna mai, de când a devenit publica intentia lui Abbas, a fost pusa în miscare o întreaga masinarie pentru blocarea acestei initiative. Evident, cel mai interesat în anihilarea demersului este Israelul. Dar si Statele Unite. Presedintele Barack Obama l-a trimis la Ramallah pe Steny Hoyer, pentru a-l convinge pe Abbas sa renunte. În zadar. Acum, adunarea generala a ONU va trebui sa ia în dezbatere cererea sa. Sansele de reusita sunt discutabile. Pentru o hotarâre la nivelul Adunarii generale este nevoie de ceea ce se cheama ,,majoritate calificata“, adica de 144 de voturi. Deocamdata cererea este sustinuta de numai 124 de state. Chestiunea a fost deja introdusa în Consiliul de Securitate care s-a si reunit într-o sedinta cu usile închise. Se estimeaza ca europenii, membri ai Consiliului, divizati ca de obicei, se vor abtine sau vor vota împotriva. Statele Unite vor uza, cu siguranta, daca va fi cazul, de dreptul de veto. S-a înteles clar acest lucru nu numai din naveta diplomatica americana la Tel-Aviv si Ramallah, ci si din discursul presedintelui Obama la ONU, axat pe ideea ca recunoasterea statului palestinian de catre ONU va trebui sa treaca prin reluarea negocierilor directe între israelieni si palestinieni.
Un conflict cu
solutii mereu amânate
Sa amintim ca pâna acum nici o tentativa, fie ca este vorba de razboaie sau de negocieri, nu a condus la reglementarea conflictului care opune Israelul, de la crearea sa, în 1947, arabilor si palestinienilor. Sansele pacii în Orientul Apropiat au fost constant erodate. Razboaiele (din 1948-49, 1956, 1967, 1969-70, 1973 si 1982) au închis calea întelegerii sau reconcilierii. Negocierile, toate, s-au soldat cu esecuri. O mica victorie a fost înregistrata în asa-zisul ,,proces Oslo“ prin acceptarea, de ambele parti, a unei întelegeri, si aceea fragila, privind prevenirea unor conflicte militare. Sa ofere calea aleasa de Mahmoud mai multe sanse pacii? Momentul ales pentru initiativa sa pare sa fi tinut cont de schimbarile din lumea araba declansate de ,,revolutia iasomiei“ din Tunisia. Numai ca acest proces, în continua ebulitie, nu a condus nici el la mai multa democratie, asa cum se astepta în Occident, astfel încât o favorizare din aceasta directie a încheierii conflictului israelo-palestinian este putin probabila. Din contra. Relatiile calme de pâna acum ale Egiptului si Iordaniei cu Tel-Aviv-ul s-au deteriorat. Revoltatii egipteni au luat cu asalt ambasada Israelului de la Cairo. Egiptul era singurul stat arab care avea un acord de pace cu Israelul. Cea mai radicala schimbare a fost înregistrata la Ankara. Pretextul a fost un incident petrecut în 2010 între un vas turcesc ce transporta hrana în Gaza aflata sub blocada si o nava militara a Israelului. Pretul ostilitatilor a fost expulzarea ambasadorului Israelului la Ankara si ruperea acordurilor bilaterale comerciale si militare. Un prieten mai putin în vremuri grele pentru israelieni! Adversarii lui Netanyahu atribuie responsabilitatea guvernarii rigide a cabinetului de la Tel-Aviv în care si-au gasit loc si reprezentantii unui partid extremist.
Care ar fi avantajele unei reusite
Unul dintre negociatorii palestinieni, Mohammad Chtayyeh, considera ca recunoasterea statului palestinian la ONU ar avea efecte politice, diplomatice si de reprezentativitate. Dincolo de aceste vorbe trebuie (între)vazute unele avantaje concrete pe care le-ar putea obtine palestinienii prin aderarea statului palestinian la organizatii si tratate internationale, cum ar fi Curtea Penala Internationala (CPI) sau Conventia de la Geneva privind protectia civililor. Daca lucrurile ar sta asa, invit cititorii sa-si imagineze ce ar reprezenta o eventuala (si posibila) reclamare a Israelului pentru acte ca blocadele instituite în jurul teritoriilor palestiniene sau tratamentul detinutilor si prizonierilor luati în timpul ciocnirilor de strada în zonele aflate sub controlul militar israelit. De aceea, ajungerea palestinienilor la pârghiile pe care le ofera organizatiile internationale înainte de reglementarea conflictului este inacceptabila pentru guvernul Netanyahu. Formal, pretextul pentru blocarea recunoasterii statului palestinienilor îl constituie opinia potrivit careia Autoritatea Palestiniana nu este conforma cu criteriul de baza ce defineste suveranitatea unui stat. Prin aceasta formula este contestata participarea formatiunii Hamas (considerata la Tel-Aviv grupare terorista) la administrarea Fâsiei Gaza. În treacat fie spus, Hamas ridica probleme si pentru Abbas. De aici concluzia ca, în aceasta situatie, un stat palestinian ar echivala cu recunoasterea unei organizatii teroriste. Israelul invoca si Acordurile de la Oslo pentru a împiedica recunoasterea la ONU a statului palestinian. Tel-Aviv-ul, sustinut de Washington, vizeaza mai întâi reluarea negocierile directe, fara conditii prealabile, si apoi crearea statului palestinienilor. La rândul lor, palestinienii nu exclud negocierile, dar cer ca, înainte reluarii acestora, Israelul sa opreasca definitiv constructia coloniilor în Fâsia Gaza si Cisiordania. Abbas stie ca înaintarea la ONU a cererii de recunoastere a statului palestinian repune, în plina criza a lumii arabe, chestiunea pacii în Orientul Mijlociu. Daca demersul lui ar avea succes, atunci va fi deschisa calea constituirii efective a celui de-al doilea stat în Palestina, asa cum a fost prevazut în rezolutia 181 a ONU, din 1947. Pâna atunci, statul palestinienilor ramâne între legitimitate si ambiguitati. Deocamdata, în termenii dreptului international, entitatea proclamata de Yasser Arafat în 1988 cu numele de Autoritatea Palestiniana nu are statut de stat. Declaratia de independenta data de Yasser Arafat suna promitator: ,,Consiliul National Palestinian (guvernul, n.n.), în numele lui Dumnezeu si al poporului arab palestinian, proclama stabilirea Statului Palestina pe teritoriul nostru palestinian, cu capitala la Ierusalim“. Termenii sunt ambigui. Care este teritoriul statului Palestina? Printr-o declaratie politica adiacenta ce însotea acel act constitutiv, palestinienii acceptau sa negocieze cu israelienii, pe baza rezolutiilor Consiliului de Securitate 242 si 338. Acesta a reprezentat un real progres pe calea reconcilierii. Dar aceste negocieri nu au condus la nici un rezultat pâna astazi. În joc sunt securitatea Israelului, teritoriile pe care acesta le-a ocupat în razboiul din 1967, teritoriul palestinienilor si soarta refugiatilor raspânditi în statele arabe vecine. Importanta celor doua rezolutii ale Consiliului de Securitate, adoptate prin manevre si batalii diplomatice fara precedent, este mare: prin acceptarea negocierilor, ele admit perspectiva crearii statului palestinienilor. Numai ca, în fosta Palestina, sansele pacii au fost erodate constant de neîncredere, cultivata prin intoleranta, ura si vendeta. Nici razboaiele arabo-israeliene, nici conflictele israelo-palestiniene si nici nenumaratele tratative nu au ajuns sa deblocheze complicata situatie din fosta Palestina. A sosit timpul sa fie pus capat acestei situatii improvizate si belicoase? As fi tentat sa cred ca nu, dar cred ca s-ar cuveni.
Un discurs controversat
Am urmarit discursul presedintelui american Barack Obama pronuntat la tribuna ONU. Ideea cheie: nu vom accepta scurtarea drumului spre pace. Aceasta se traduce prin înapoi la negocieri directe. De la promisiunea facuta în campania electorala ca va acorda prioritate rezolvarii conflictului israelo-palestinian, pozitia presedintelui american a fost modificata. Unii dintre europeni socotesc discursul lui la ONU controversat si iata pentru ce.  La 15 iunie 2009, la Cairo, el declara: ,,Israelienii trebuie sa accepte s..t ca dreptul palestinienilor la existenta nu poate fi negat. Noi trebuie sa punem capat colonizarii israeliene.(…) Pentru a raspunde aspiratiilor celor doua parti, singura solutie trece prin (existenta) celor doua state, în care atât israelienii cât si palestinienii vor trai în pace si securitate“. La 23 septembrie 2010, la ONU, Obama promitea: „Putem reveni anul viitor cu un acord care va aduce un nou stat la Natiunile Unite, statul Palestina independent si suveran, care va trai în pace cu Israelul“. De îndata ce Abbas a facut cunoscut ca se va adresa direct ONU pentru recunoasterea statului palestinian, vocea presedintelui Obama s-a mai domolit. Într-un discurs  tinut la 19 mai 2011, la Departamentul de Stat, el a afirmat: ,,Actiunile simbolice pentru a izola Israelul la Natiunile Unite, în septembrie, nu conduc la crearea unui stat independent“. Iar acum, la ONU, tonul sententios s-a înasprit: nu vom accepta declararea unilaterala a statului palestinian prin intermediul ONU. Desigur, nimeni nu este într-atât de naiv încât sa nu accepte ca influenta si puterea Washington-ului  au cântarit si vor cântari greu, în continuare, în dezlegarea nodului gordian, complicat de toti cei implicati în chestiunea palestiniana. Exista posibilitatea unei erori a lui Abbas. El a mizat excesiv, probabil, pe primele declaratii ale lui Obama si nu a tinut cont de nevoia presedintelui american de a nu-si îndeparta comunitatea evreiasca americana chiar în campania electorala pentru un al doilea mandat! Dar Abbas  poate fi multumit si cu o victorie morala a unei actiuni oarecum de forta. În aceasta situatie, unii considera ca ar putea creste nemultumirile în statele arabe si, odata cu acestea, anti-americanismul. Ceva mai sigur este faptul ca lumea se schimba si ca problema Orientului Mijlociu si a Orientului Apropiat, în centrul careia se afla conflictul israelo-palestinian, va fi pusa în viitor în alti parametri decât cei consacrati pâna acum. Poate ca puterile europene vor gasi mai repede calea de a consacra principii minime pentru o politica externa coerenta a Uniunii Europene. Este timpul. La Kremlin va reveni Putin, si Rusia, prin cel de-al treilea lui mandat, îsi poate reactiva interesele pe care le-a avut cândva Uniunea Sovietica în Orientul Mijlociu. Iar de la Pekin sunt destule semne ca China este ceva mai atenta fata de evolutiile din lumea araba.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper