Scutul antiracheta. Opiniile domnului Rogozin

Un articol de GEORGE APOSTOIU

E toamna si diplomatii îsi reintra în pâine. Uzând îndeobste de avantajele discretiei, diplomatia a împamântenit mai multe cutume între care si pe cea a evitarii manifestarii, înca si mai abitir, a disputelor publice. Aceasta nu presupune ca un diplomat sa taca în orice împrejurare. Dimitri Rogozin, ambasadorul Rusiei la NATO, face parte dintre diplomatii care nu scapa, din contra, cauta ocaziile de a (se) explica. Este suficient sa i se iveasca un prilej ca nu-l ocoleste. Prefera sa îl exploateze. Cum vine dintr-o mare diplomatie, cea rusa, explicatiile Excelentei Sale nu trebuie sa ne scape nici noua. Domnul Rogozin nu face reverente diplomatice – nu-i sta în caracter – si are o adevarata placere sa fie abrupt si taios. El este un apropiat al premierului de azi (posibil, din nou, presedintele de mâine) al Rusiei, Vladimir Putin. Amândoi oarecum tineri, amândoi oarecum puternici. Cine cunoaste acest amanunt stie sa atribuie declaratiilor trimisului Kremlinului la NATO atentia cuvenita.
În timpul unei vizite la Paris, domnul Dimitri Rogozin a dat revistei franceze „Le Figaro“ un interviu si s-a pronuntat în probleme de continua actualitate, daca pot spune asa: adaptarea strategiei de securitate a NATO. Evident, este îndreptatit sa se pronunte. Maniera în care o face, însa, merita sa fie luata si ea în seama: ton taios, încruntare, privire severa cam peste umar. Subiectul intereseaza în gradul cel mai înalt România. Sa spun de la început ca opiniile ambasadorului ocolesc tara noastra desi, ciudat, data la care a fost dat interviul – 16 septembrie – coincide cu semnarea acordului româno-american pentru amplasarea în Oltenia a scutului antiracheta. Vizita ambasadorului Rogozin la Paris a urmarit sa readuca în atentia lumii opinia Moscovei privind proiectul Statelor Unite de a instala sistemul antirachete în Europa. Sistemul nu este îndreptat împotriva Federatiei Ruse, sustine Washingtonul. Domnul Rogozin nu este convins. Vor fi fiind suficient de expliciti americanii în discutiile directe cu rusii în aceasta privinta? Ma îndoiesc ca vom sti vreodata. Dar pâna la limpezirea lucrurilor, daca se vor limpezi, unele opinii ale lui ambasadorului Rogozin merita sa fie cunoscute. Oricât ar fi de abrazive, nu trebuie sa se creada ca opiniile diplomatului rus sunt întâmplatoare. În politica se mai furiseaza întâmplarea, în diplomatie nu. Mai este recomandat ca declaratiile domniei sale sa nu fie puse nici pe seama unei pofte de cozerie cazuta din senin sau de improvizatie într-o convorbire de vacanta. Ambasadorul Rogozin este unul dintre avizatii purtatori de cuvânt ai Kremlinului. „Washington-ul nu a prezentat nici o propunere concreta (în cadrul discutiilor ruso-americane, n.n.) desi s-a aratat deschis la o cooperare cu Moscova în aceasta privinta (instalarea de sisteme antiracheta, n.n.). O adevarata cooperare ar permite restabilirea încrederii în Europa si economisirea de bani în conditii de criza“. Este cunoscut faptul ca Moscova ar fi preferat realizarea unui singur sistem integrat antirachete în Europa. Întrucât Washington-ul a refuzat, Federatia Rusa a propus sa se convina realizarea a doua sisteme independente de securitate, adica fiecare sa aiba propriul lui sistem. În acest caz, considera ambasadorul Rogozin, „dispozitivul NATO (poate) sa asigure securitatea statelor membre ale Aliantei, cu conditia ca raza de actiune a rachetelor sa nu atinga teritoriul Rusiei“. De asemenea, este necesara „o legatura de alerta“, între cele doua sisteme dat fiind faptul ca timpul de reactie trebuie sa fie de câteva secunde. „Fara interconexiune, afirma ambasadorul Rogozin, orice lansare de interceptoare va fi considerata de Rusia ca o agresiune potentiala. Cerem, de asemenea, ca potentialul nostru nuclear sa nu fie amenintat“. Moscova nu a agreat niciodata abordarea Washington-ului în problema scutului antiracheta. Opozitia sa a facut ca Statele Unite sa-si modifice progresiv conceptul. Dar nu si strategia. Interesul pentru un modus vivendi pare sa preocupe ambele parti si trebuie spus ca ratiunea lui este în strânsa legatura cu etapa pe care omenirea o parcurge spre un nou echilibru mondial. „Raza de actiune a unor interceptoare (americane, n.n.) în Polonia sau în Marea Baltica, sustine Dimitri Rogozin, se întinde pâna în Urali, dar amenintarea este perceputa ca venind din Orientul Mijlociu sau din Asia. Noi vrem sa stim cu claritate daca Iranul este folosit ca pretext pentru o desfasurare în Nord a interceptoarelor în scopul amenintarii Rusiei“. Dupa cum se vede, miezul fierbinte al disputei îl alimenteaza neîncrederea si competitia. Fara sa intru în speculatii – specialistii stiu bine care sunt hibele oricarei competitii – se poate întelege ca orice nerespectare a conditionarilor poate sa conduca la reluarea cursei înarmarilor. Oricâte garantii ar fi date Moscovei ca scutul antirachete vizeaza statele de unde poate porni o agresiune sau un complot terorist, teama Rusiei de a se socoti vizata nu este înlaturata. În afara argumentelor politice si a garantiilor care vor fi date, si pe care nu avem cum sa le cunoaste, rezervele Rusiei sunt sustinute si de… geografie: distanta din Polonia pâna în Rusia este mai mica decât cea din Polonia pâna în Iran. De unde, si permanenta neîncredere si obsedanta suspiciune. „NATO refuza sa depaseasca mostenirea razboiului rece“ sustine ambasadorul Rogozin care, în criticile lui, nu-i menajeaza nici pe europeni: „Pasivitatea lor este ciudata. Ei socotesc argumentele noastre rezonabile dar afirma ca acestea trebuie discutate cu Washington-ul. Totusi, americanii negociaza cu Polonia. Când un acord este semnat, nimeni nu cere avizul celorlalti europeni“.
Disputa în jurul amplasarii scutului antiracheta releva un grad sporit de iritare a Moscovei, care-i face pe unii sa se întrebe daca Rusia, în ascensiunea ei evidenta, devine un stat imprevizibil. Profesionistii pesimismului cred ca da. Si sunt destui. Optimistii stiu ca în acest aparent haos a fost instaurata de decenii o logica riguroasa între cele doua mari puteri militare ale lumii, Statele Unite si Federatia Rusa. Iar aceasta logica împiedica azi, ca si ieri, sa se ajunga la acte belicoase. Alaturarea spontana a Moscovei la Alianta împotriva terorismului, dupa 11 septembrie 2001, demonstreaza existenta vointei de coordonare în problemele grave. Fermitatea în apararea pozitiilor proprii este si ea de înteles pentru ca în joc sunt interese uriase. Acelasi Dimitri Rogozin avea o explicatie proprie în privinta retragerii NATO din Afganistan. Moscova vrea – ca un fel de pedeapsa, întelegem de la Rogozin – ca Alianta sa nu-si retraga trupele pâna nu face ordine în aceasta tara devastata în care razboiul a instaurat nu numai instabilitatea cronica ci si teama, ura, vendeta. „NATO si-a luat o sarcina pe care trebuie sa o duca pâna la capat. Dupa ce a stârnit furnicarul, noi nu vrem ca NATO sa ne lase în fata câinilor razboiului. Odata cu plecarea NATO, acestia se vor raspândi în Tadjikistan si în Uzbekistan, iar aceasta situatia va deveni problema noastra“. Problema a Rusiei pentru ca Tadjikistanul si Uzbekistanul, foste republici sovietice, intra în sfera de influenta a Rusiei la care Moscova se considera îndreptatita si azi. Este, probabil, si un ecou al razboiului pierdut în trecutul deceniu opt de marea, puternica Uniune Sovietica în Afganistan. Ambasadorul Rogozin explica punctul de vedere, diferit evident, al Rusiei fata de cel al Occidentului în privinta rascolirii lumii islamice si, punctual, fata de razboaiele din Siria si Libia. Ce este mai oportun de sustinut, pare sa fie dilema lui Rogozin, un regim dictatorial, cu câstigul evitarii conflictelor, sau o democratie, cu pretul razboiului. „Nu ne facem iluzii în privinta lui Gaddafi, sustine ambasadorul rus, dar noi nu împartasim viziunea Occidentului asupra lumii arabe. Occidentalii cred ca acolo este vorba de o ciocnire între islam si democratie. Noi credem ca este o alegere între un tiran si Al-Quaeda. În Cecenia s-a petrecut acelasi fenomen. Apoi, noua nu ne-a convenit modul în care NATO s-a servit de rezolutia ONU (rezolutia 1973, a Consiliului de Securitate, n.n.) pentru a-si urmari obiective care nu aveau nimic în comun cu aceasta. Ramâne preocupant faptul ca NATO îsi ia dreptul de ingerinta în domenii care sunt de competenta ONU“. Pozitii diferite. Sa nu ne facem iluzii si sa nu eliminam din ecuatie interesele unei parti sau ale alteia în lumea araba. O anume expectativa a Moscovei fata de tulburarea lumii islamice a lasat unora impresia unei pierderi de viteza a diplomatiei ruse. Dar s-a vazut în atâtea rânduri ca Rusia paraseste aceasta pozitie de îndata ce problemele intra în Consiliul de Securitate. Acolo unde sunt luate decizii si unde Moscova poate uza de dreptul de veto.
Reactia severa a unuia dintre personajele diplomatiei ruse nu trebuie sa surprinda. Batalia politica este moneda curenta între marile puteri. Gradul de agresivitate al declaratiilor sefului misiunii diplomatice ruse la NATO este explicabil prin consolidarea puterii politice si militare a Moscovei. O agresivitate care a devenit, însa, aproape obisnuita la politicienii de la Kremlin, constienti ca puterea militara a Rusiei, grav deteriorata dupa dezmembrarea Uniunii Sovietice, a fost refacuta. Sa lasam la o parte glumele difuzate de unele televiziuni din tara noastra în privinta întârzierii modernizarii arsenalului militar rus. Disputele în jurul amplasarii sistemului antiracheta în Europa fac parte din competitia surda care apare periodic pe continent – România este în joc – si fata de care, din pacate, europenii nu au o pozitie comuna. Protagonistii vor sti sa profite de aceasta situatie, asa cum au facut-o de atâtea ori.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper