Roland Garros, mon amour (23)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

sau despre underground-ul unei alegeri

 

Iau ragaz de-o respirare, ca sa zic asa, de la serialul meu dedicat turneului de la Roland Garros si legendelor sale – pentru a sublinia exact de ce nu ar fi nevoie s-o fac. Pretexte pentru o asemenea rasucire momentana: întâlnirea scurta, pe scari, la Radio, cu prietenul meu Catalin Sturza.
Îmi zice Catalin, sau Stu, dupa cum îl alint eu: „Batrâne, mai da-ne si tu altceva, ca în curând ai sa-l concurezi pe Homer în epopeea ta pariziana si tenisistica!“. Si continua: „Ceva politic sau vreo cronica de carte, mai schimba registrul…“. Ar însemna sa mint daca as afirma ca amicul meu nu m-a pus pe gânduri, mai cu seama ca el nu a întârziat sa adauge: „Stiu, ai promis public ca atâta vreme cât e Basescu la putere, nu mai semnezi nici un articol cu tâlc politic, but anyway…“.
Grozava tema de meditatie, nu? Si, în definitiv, o provocare!
De fapt, si sper sa nu se supere prietenul meu Stu pe mine, nu am absolut nici un motiv sa parasesc registrul discursului sportiv. Desigur, sper ca nu scriu despre tenis la fel ca un jurnalist „doar“ sportiv, asa cum sunt legiuni în patria mioritica. Si nici ca alti isterici mesianici, care se pricep la toate: de la film la metafizica, de la tenis la comentariu tv, de la etica la antropologie etc. Nu tin deloc sa fac vreo concurenta unor asemenea „renascentisti de Dâmbovita“. Sunt muuuult mai modest, zau… Problema mea e ca lucrurile nu s-au schimbat câtusi de putin din acel moment al sfârsitului de decembrie 2009, când promiteam (cui naiba? nu stiu, sigur mie!) în paginile revistei „Cultura“ ca atâta vreme cât farsorul suprem continua sa adaste în functia de sef al statului, ori cât timp potentialii mei cititori fac parte dintre aceia care „au luptat contra comunismului“ în 6 decembrie 2009, condamnându-ne pe noi, ceilalti, dar si pe ei însisi, cu tot cu familii, la o viata imposibila si neverosimila – ei bine, eu n-o sa mai semnez texte politice, adresându-ma unui public inexistent. Daca majoritatea concetatenilor mei au ales cu partea dinapoi, indiferent de motiv, atunci e clar ca nu-mi ramâne decât sa predic în pustiu. Ateu fiind, zau ca nu-mi convine acest „sport“. Prin urmare, ma ocup de o zona publica mai curata, asa cum este tenisul, în dimensiunea sa prezenta sau istorica. În loc sa scriu despre Sulfina, Alma-Cea-Iute-numaratoare, Marele Boc, Corsarul Base, Gorgias-Voinescu-Pisi-Pisi, Reformistul Funebriu, Omnivalentul Narativist Lazaroiu, Neoconul Maoist Neamtu sau Mult-Prea-Rapid-Adaptabilul Plesu, am preferat, sanitar si autoreflexiv, sa evoc personalitati reale si cinstite, în genul Agassi, Santoro, Tsonga, Borg, Cochet, Nastase si Evert. Si bine am facut, pentru ca ma simt mai în siguranta, mai nealterat, mai putin mânjit, pe scurt – mai sanatos.
Ca am fost un profet adevarat, dar nu pentru compatriotii mei, e deja un truism. Tot ce am descris ca se va întâmpla cu aceasta natiune ocupata si decimata – s-a petrecut. De fapt, nu trebuia sa fiu Freud sau Da Vinci ca sa intuiesc mersul lucrurilor. Pupinbasestii si emulii lor, în frunte cu amiralul Nelson-Chivas (12 years old ), au distrus ce mai ramasese valid si functional din tara pe care odinioara o numeam România. Canci Sanatate (10 000 de paturi desfiintate în doi ani de „reforma“), canci Învatamânt (100 000 de someri, „victime“ ale unui BAC în care si cei ce conduc sistemul au partea lor de vina, nu doar elevii si profesorii!), canci Turism, canci infrastructura rutiera, canci siguranta pe strada, canci crestere economica – în schimb, datorii de zeci de miliarde de dolari, în conditiile în care salariile si pensiile au scazut, taxele si impozitele au crescut, iar nivelul de trai, niciodata prea înalt, s-a prabusit cu totul. Însa daca boborul asta a dorit, atunci sa-i fie de bine boborului si sa si-l puna la candela. Pe Basescu. Daca are bani de untdelemn…
De asta scriu despre tenis. Sa scriu despre carti? Despre cartile românesti din ce în ce mai proaste? Despre eternele colocvii si festivaluri literare, mai curând bahice decât intelectuale? Despre inexistentele dispute teoretice? Despre provincialismul gregar al acestei culturi la fel de defuncte ca si învatamântul ori sanatatea? Nu, multumesc, draga Catalin, nu-mi trebuie. Lasa, o fac „prea bine“ heruvimi precum Mihaies, Patapievici, Tismaneanu, Manolescu si tot restul din garda tânara de trepadusi literari. Cât despre cei mai inocenti, ce sa mai spun? La un moment dat, înainte de momentul decembrie 2009, un eseist de obicei cu mintea la el, îl citez pe Alex Matei, scria ca s-ar cuveni sa nu fim prea apucati când ne raportam la fenomenul basismului… modele extreme ale acestui fel de „apucatura“ fiind, la rubrica „pro“, Mircea Mihaies, iar la cea „anti“, subsemnatul. Pai, draga Alex, chiar asa de siamezi suntem, Mihaies si cu mine? Big Mircea, zdravan legat la bugetul de stat prin fire vizibile, scrie ditirambic din interes la un jurnal aproape falimentar, dar care traieste din publicitatea de stat, în vreme ce eu o fac gratuit, la „Cultura“, observând, simplu, dezastrul la care supune tara ciuma portocalie. Vicele de la ICR proslaveste faptele de glorie ale pedelimii, în vreme ce eu deplâng genocidul social (pensii, medicamente, spitale, scoli, mafie etc.). El e cu puterea, eu sunt contra. Chiar suntem la fel, doar „ca cu“ semn schimbat? Chiar asa? Însa cui sa explic asta – în conditiile în care nimic nu ar trebui explicat, fiind de o enorma evidenta?
Si pentru ca în logica „progresului“ basist si a „reformei“ statului e normal ca lucrurile rele chiar sa se întâmple, am asistat zilele trecute la un eveniment previzibil, însa foarte trist: dupa un deceniu de colaborare cu cei de la Facultatea de Film, brusc, fara nici un fel de preaviz sau de explicatie, m-am vazut exclus din rândul profesorilor. Nici unul dintre „colegii“ mei cu norma întreaga nu a gasit cu cale sa ma înstiinteze despre lipsa de necesitate a cursului pe care-l tineam de ceva vreme. As fi dorit un argument, fie si tâmp, fie si ticalos, ori chiar poate real („conform curriculei si normelor ministeriale si având în vedere noul statut al scolii sau tinând seama de subfinantarea facultatii noastre etc., suntem nevoiti sa renuntam la cursul X“). As fi înteles, as fi acceptat. Dar asa? Dupa zece ani de seriozitate si fidelitate din parte-mi? Pe studenti i-a întrebat cineva daca nu doresc sa frecventeze în continuare acel curs? Ori pe mine: m-a întrebat cineva daca nu cumva pot preda gratuit? Zau ca as fi facut-o, oricum era bataie de joc plata cu ora pe care o primeam de trei ani încoace! Însa au mers pe burta, ca sobolanii din Modrogan. Nu ma mira, însa evident ca ma simt dezamagit. La fel ca majoritatea cetatenilor acestei tari de viata pe care o duc. Ei si? Cui îi pasa? Lor – în nici un caz!
Ei bine, Stu, din toate aceste motive am ales sa scriu exclusiv despre tenis. Despre povestile arenei de la Porte d’Auteuil. Despre eroi si campioni, despre bucurie si tristete, despre speranta si prabusire, despre sportul alb, la propriu si la figurat! Nu consider ca e o decadere, o esuare. În vremurile pe care le traim, înconjurati fiind de insi rinocerizati, e cea mai buna alegere, cred. Uff!
PS. Abia astept sa reiau saptamâna viitoare saga Roland Garros-ului, povestindu-va despre alte patanii memorabile traite acolo de Nasty!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper