Roland Garros, mon amour (21)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Finala French Open din 1987 s-a disputat în prima duminica a lunii iunie, în locatia traditionala, Arena Centrala Philippe Chatrier din complexul de la Porte d’Auteuil. Oponenti? Primii doi tenismani ai lumii în acel moment, liderul ATP, cehul Ivan Lendl, si delfinul sau, suedezul Mats Wilander. Ivan este detinatorul la zi al titlului, în vreme ce Mats a fost de doua ori consacrat aici, la Paris, în 1982 si 1985.
Conditiile meteo nu sunt dintre cele mai propice. Nori grei si amenintatori apasa cerul Parisului. Aerul este umed, aproape ca bureaza în plina vara. Temperatura e scazuta. Nimic din premizele naturale nu pare sa ajute noua strategie adoptata de suedez: joc ofensiv, bazat pe urcare rapida în fata fileului, pentru finalizare prin voleuri bine tintite si plasate. Altadata jucator de tip baseliner, Wilander are inteligenta si mobilitatea intelectuala de a-si modifica optica tactica, iar publicul parizian respecta aceasta versatilitate pe care o întelege prea bine. De aceea, Mats este favoritul tribunelor. Adevarul e ca cehul nu este tocmai tenismanul cel mai simpatic din lume, cu maxilarele sale înclestate, cu soliditatea lui monotona, cu forta naprasnica a loviturilor „ca de calau“. În schimb, blondul scandinav (frumos pleonasm!) face dovada de bun simt al umorului, respirând prin toti porii simpatie si deschidere umana.
Finala debuteaza însa parca pe dos. Cel care ataca mai mult si ajunge sa stapâneasca zona din proximitatea fileului este chiar esticul, deoarece marele campion care este Lendl l-a studiat temeinic pe adversarul sau de astazi în cele doua saptamâni de tenis de la Porte d’Auteuil. Ivan stie ca Mats s-a reprofilat pe o schema de serviciu-voleu ce se poate dovedi câstigatoare, de aceea nu vrea cu nici un pret sa lase initiativa challenger-ului. Wilander este surprins de strategia cehului, iar tenisul sau e complet bulversat de contra-replica pe care i-o da Ivan cel Groaznic al sportului alb. Vreme de doua manse suedezul nu gaseste replica, nu inventeaza nimic, imaginatia îi este în pana, iar conditiile meteo contribuie si ele la aceasta solida seceta în materie de solutii tactice si tehnice. Jocul nu este unul stralucitor, el amintind de monotonia finalei din 1982, câstigata atunci de Mats Wilander în fata mai vârstnicului Guillermo Vilas.
În setul al treilea nordicul îsi ia seama si înainteaza încetul cu încetul la plasa, cumva si pe fundalul unei relaxari, premature, dar perfect inteligibile, din partea campionului en-titre. Wilander creste în joc, loviturile sunt mai consistente, el cauta tusele, are mai multa încredere în sine, primul serviciu îi intra mai bine si mai des, iar punctele se aduna cuminti în contul blondului. El îsi adjudeca mansa a treia si conduce în debutul setului patru. Din pacate, pentru Mats si sustinatorii sai parizieni, ploaia îsi face intempestiv aparitia, exact în momentul în care suedezul conducea clar ostilitatile. Si ploua, si ploua la Paris, pe Central, aproape patruzeci de minute. Reluarea ne arata un Wilander nervos si impacient, care a fost scos din ritm de umiditatea exagerata a timpului. Lendl ramâne pe linia de fund, dar o face cu multa siguranta, iar passing shot-urile sale trec ca racheta pe lânga suedezul în pana de inspiratie si de încredere. Se joaca la „fie ce-o fi“, tenismanii merg la risc, apeleaza la cacealma, se patineaza imens, zgura este umeda, chiar uda, caci cerurile s-au deschis din nou. Arbitrul principal nu mai întrerupe partida, deja s-a intrat în tie-break. Este aproape întuneric pe Philippe Chatrier, este trecut binisor de ora 20, iar Lendl a ratat doua mingi de meci. A treia trece însa si cehul câstiga înca un titlu parizian, ploaia cazând acum cu o violenta rara, ceea ce-i determina pe spectatori sa paraseasca rapid arena. Ceremonia de premiere este scurta, totul se face în graba, însa nimic nu poate întuneca bucuria acestui imens campion pe nume Ivan Lendl! Cu maxilarele la fel de angoasate, el ridica deasupra capului „Cupa Muschetarilor“, consfintind înca un triumf pe zgura pariziana…

P.S.
Asa cum sugeram saptamâna trecuta, ce-i drept, într-o maniera ipotetica, sârbul Novak Djokovici n-a (mai) fost nici „patriot“, nici „invincibil“. Serbia, în marea sala din Belgrad, a fost învinsa în Cupa Davis de Argentina. Nalbandian si Del Potro au câstigat simplurile primei zile, sportivii gaucho au pierdut apoi dublul, iar meciul dintre Djokovici, intrat în disperare de cauza, si Juan Martin se anunta decisiv. „Epuizat“ mental si fizic, Nole a fost pastrat ca rezerva de capitanul-nejucator al sârbilor, în functie de morisca jocurilor urmând sa fie folosit au ba. Disperati ca pierd rusinos chiar acasa, actualii detinatori ai trofeului l-au introdus pe recordmanul sezonului ca sa se mentina în carti. Dupa un 7-6 si 3-0, Djokovici a abandonat în fata lui Del Potro. Apoi s-a prabusit în lacrimi în bratele lui Troicki, alt mare perdant.
Pentru mine, nimic din aceste evenimente nu e nici surprinzator, nici lipsit de noima. La fel de epuizat ca si Nole, Nadal a punctat de doua ori în meciurile de simplu din cealalta semifinala, calificând Spania în finala. A facut-o categoric, cu câte doua seturi la zero, si la Gascquet, si la Tsonga. De ce ar fi fost mai epuizat „marele atlet“ Djokovici decât El Rey Rafa, când amândoi au jucat tot atâtea meciuri la US Open, ei mai disputând de-a lungul sezonului alte cinci mari finale? Pai totul se reduce la solutia magica, la tipologia artificiala ce a facut diferenta între cei doi.
M-a amuzat reactia unui forumist al gazetei „l’Équipe“, care scria: „Hai, Nole, rapid la Monte-Carlo si top în capsula hiberbara ca sa te umpli de energie! Sau ce, de data asta n-a mai functionat marea minune a tehnicii, de ai declarat ca ai o ruptura partiala a unui muschi dorsal?“.
Desigur, nu e frumos sa punem la îndoiala suferinta unui sportiv. Însa de atâtea ori ne-a aratat Nole aceasta urâta fata a abandonului atunci când era condus, ca, nu stiu de ce, parca acum nu prea ne-am grabi sa-l mai credem… el a terminat finala de la US Open în forta, în ciuda acelorasi dureri la spate, fiind mai proaspat decât la începtul meciului… si, ciudat, la doar o saptamâna, accidentarea îi recidiveaza, mai grav, în vreme ce Nadal nu are nimic?! Într-adevar, probabil ca acea capsula hiberbara nu a functionat la parametri optimi…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper