Rãzbunarea lui Pygmalion

Un articol de C. STÃNESCU

Poet bilingv si cu douã patrii pe care le poartã cu sine pe îndepãrtatul tãrm canadian al Oceanului Atlantic, Hristos Ziatas ne trimite de acolo mesaje emotionante despre primele iubiri ale vietii lui românesti: o antologie de „Poeme“ de Mihai Eminescu traduse de el în limba greacã, precum si un frumos eseu despre balada popularã „Miorita“. Acestea sunt, spune el, cele douã mari „socuri“ spirituale ce l-au zguduit fãcându-l sã se simtã nãscut a doua oarã. Prima oarã se nãscuse, în 1937, într-un sat grecesc, Halara, din regiunea Kastoria. Rãzboiul civil si „dictatura coloneilor“ ce i-a urmat îl gonesc din Grecia în România, gazda ospitalierã a primului sãu refugiu în care va trãi 27 de ani si de unde, în 1975, va lua calea exilului stabilindu-se în Canada, laToronto, integrându-se în viata culturalã a comunitãtii grecesti de acolo. Studiile primare, liceale si universitare si le fãcuse, temeinic, la Bucuresti. Amintirea modelelor, ce n-au lipsit nici în acele vremuri tulburi ale României, stãruie sub soarele memoriei lui Ziatas care, spre deosebire de al multora – unii chiar mai români decât el! – nu se stinge: „Mã gândesc cu înfioratã dragoste filialã la bãtrâna noastrã Alma Mater, care mi-a nutrit visurile de poet si om de carte, lãsând urme de luminã adâncã în inima mea. Îmi amintesc cu emotie si respect de marii nostri profesori, de Zoe Dumitrescu-Busulenga si Paul Cornea, de George Munteanu si Mihai Pop, care, cu aleasã dragoste pentru truda creatoare a maestrilor logosului românesc, s-au strãduit, cu rarã competentã si pasiune, sã sature foamea noastrã, a generatiei marilor aspiratii rãnite, cu tot ce a putut sã creascã mai frumos în acel poetic Spatiu Mioritic“. Însã primii si cei mai memorabili profesori si învãtãtori i-au fost Eminescu si autorul „Mioritei“: „Simplu peregrin prin spatiul cultural românesc, dacã m-as închina în fata geniului poporului român nu stiu dacã as face-o pentru cã a dat un Arghezi si un Blaga, un Nichita Stãnescu, un Marin Sorescu, un Ion Gheorghe si o Ana Blandiana, ori fiindcã, din cel mai mic sat si pânã la cel mai mare oras, de la copilul de sapte ani si la bãtrânul cu pãrul alb, orice român se închinã cu evlavie smeritã în fata versurilor „Mioritei“ si ale lui Eminescu“. Sublim si inactual idealism al grecului nostru din Canada! El a rãmas cu ochii arsi de fantasma idealului, ca emirul din poemul macedonskian de Mecca visului sãu. Va fi fost asa cum ne laudã el, într-o oarecare mãsurã, pentru „generatia marilor aspiratii rãnite“: azi, însã, „copilul de sapte ani“ a crescut si s-a fãcut mare. Si-a uitat cei sapte ani de-acasã si, odatã cu ei, a uitat si versurile „Mioritei“, si pe ale lui Eminescu. Le-a „uitat“, fiindcã poetul national deveni între timp „inactual“, iar gânditorul „nul“, „nociv“ ori vetust. „Miorita“ – ei bine, ea nu e  decât un detestabil mit „demobilizator“: „ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este…“. Idealistul din „generatia marilor aspiratii rãnite“ e, însã, neclintit, ca piatra de pe Acropole, în credinta lui: „“Miorita“ nu s-a zãmislit din tristete: versurile ei se zbârcesc sub privirea rece ori scolasticã a criticului posomorât“. Trebuie sã ai, zice grecul nostru, pasiunea lui Russo si a unui Bãlcescu, sã fi „împrumutat“ mintea genialã a lui Cãlinescu si „pana lui Sorescu“ pentru a simti si a putea scrie cã ea s-a nãscut „nu din dorul de moarte“, ci din „dragostea de viatã“: nu-i bocet la moartea unui tânãr, ci un himeneu pentru o fiintã ce stã sã reînvie“. Tot asa, Hristos Ziatas crede cã si Eminescu trebuie „reînviat“, scos de sub „privirea rece si scolasticã a criticului posomorât“: tocmai de aceea l-a tãlmãcit si publicat la editura sa, „Noul Tomis“, din Toronto. Îmi place sã cred cã gestul sãu, admirabil, ascunde un mesaj: momentan „inactual“ pentru multi dintre ai lui, Eminescu îsi redobândeste cetãtenia nemuritoare îmbrãcând, ca într-un exil temporar, haina de protectie a Eladei…
*
În România, Hristos Ziatas debuteazã editorial cu volumul „Sub pleoapele cucuvaiei“, apãrut în 1974 la editura Albatros, în tãlmãcirea experimentatului traducãtor Darie Novãceanu. „Nãscut în 1937, la Halara, un sat din Grecia – scrie acesta în prefata volumului – poetul trãieste din 1948 în România. Iatã de ce, multe dintre notiunile ce ne însotesc pretutindeni au fost cunoscute de el mai întâi în varianta graiului nostru si abia dupã aceea în cea de acasã, prin dictionar. Multe dintre acestea dominã spatiul sonor al cuvântului prin spiritualitatea româneascã si ele sunt acceptate ca atare de poet si atunci când trebuie sã le mute, prin poezie, în lumea Eladei.“ Fapt existential dramatic, însusirea graiului natal dupã dictionar, ca o limbã strãinã, s-a întors în beneficiul poetului, care, talent robust, debuteazã matur, cu o liricã de o austeritate neobisnuitã în contextul poeziei românesti a momentului. Lipseste din ea patetismul sentimental si lacrimogen al patriotismului de paradã, lipsesc eroii împãiati ce începuserã sã suprapopuleze o bunã parte din cerul coborât al poeziei românesti a epocii. O nostalgie înfrânatã apeleazã frecvent în poemele lui Ziatas la functia terapeuticã a miturilor. Însã, departe de a fi  doar un prelucrãtor de mituri, Hristos Ziatas si le asumã ca pe o memorie subiacentã, cu precumpãnitor accent afectiv. Universul sãu poetic, de o mare simplitate, vãdeste o paradoxalã ariditate fertilã. De undeva, dintr-un univers îndepãrtat în timp si spatiu, indatabil si nelocalizabil, memoria poeticã pãstreazã putine semne constitutive, pe care le invocã transformându-le în imagini ale unei nostalgii inefabile. Pomii, plopii, sãlciile, ciresii, mãslinii, apoi ulciorul, basmaua neagrã („sub basmaua neagrã / doi ochi împãienjeniti de-asteptare / cercetând peretii casei bãtrâne“), fumul albastru al satului întrezãrit printre pleoape, creanga de salcie, ciuhurezul „cu un stilet de cântec uitat“, mirosul mãrarului sau fosnetul ciresilor sub lunã – devin elementele unui decor sufletesc înãltate în rang, cãrora li se acordã un tratament si un spatiu mitologice. Familiarul, cunoscutul, componentele unui univers scund, auster si chiar umil sunt ridicate pe cerul mitologic al memoriei, figurând ca niste constelatii de uz particular. În zona culturalã de unde vine poetul, aceastã mentalitate prelucrãtoare a faptului curent nu este câtusi de putin neobisnuitã: grecii au transferat în constelatii multe întâmplãri asa-zicând banale ori efemere, dând imaginarului un regim de existentã privilegiatã, nemuritoare. Gigantul Orion, vânãtorul îndrãgostit de Artemis, se ridicã în constelatia cu acest nume; la fel, lira lui Arion, cântãretul din Lesbos, ca si delfinul salvator devin, prin interventia lui Apollo, alte douã constelatii s.a.m.d. Metamorfoza pe care o suferã lucrurile în versurile lui Ziatas nu este atât expresia unei vocatii speculative, cât a unei imperioase necesitãti sufletesti. Putinãtatea (de unde senzatia de ariditate) elementelor memoriei le creeazã acestora, prin constrângere afectivã, regimul privilegiat de semne distinctive. Nuantele deosebitoare dintre lucruri si proiectia lor imaginarã se sterg într-un subtil proces de abstractizare: „Pomii care m-au legãnat / Nu mai sunt pomi. / Au devenit amintiri / Si mã dor. / Amintirile vechi din copilãrie… / Nu mai sunt amintiri. / Au devenit Erinii. / Si mã urmãresc. / Ochii mei nu mai sunt ochi. / Douã mâini fãrã sfârsit si fãrã somn / Întinse peste tãcerea orizonturilor / Cautã sã-mbrãtiseze / Statuia zeitei cu ochi albastri. / O, cerberi tãinuiti, / Ce rost mai are izbãvirea? / Am obosit sã mã tot ascund sub pleoapele cucuvaiei“ („Nenuantã“). Însã, în ciuda acestui foarte fin transfer insomniac  de semne mitologice în realitãti comune si invers, investirea acestora din urmã cu aura si fosnetul unei Elade eroice si mitologice, poetul nu evitã nici efectul melodramatic al „spunerii“ directe, al evocãrii nude: lipseste nesuferita autocenzurare ostentativã din care o ramurã a poeziei mai noi si-a fãcut cu tot dinadinsul un titlu de glorie. Iatã, în acest sens, sfâsietoare inflexiuni de romantã sentimentalã la care sufletul ostenit al cititorului „modern“ aderã cu greu, spre paguba lui: „Notele, vechi melodii cunoscute / Si-au picurat lacrima de sânge în inima lui. / Si s-au topit în luminã încet. / Din paharul cu vin se înãlta / Spre suflet si spre ochi / Albastru, fumul satului sãu“. Sau: „O creangã plinã de dorinte, talisman al dragostei, Înrouratã    cu stele, luasem la plecare… / Un crâng acum, în mine înfrunzeste-n bãtaia vântului / Si cântecul întoarcerii mele sunã în frunzele lui“. Însã, trebuie spus, din acelasi regim sufletesc exprimat în aceastã formã simplã si directã cresc, alteori, poemele ce actualizeazã mitul ori doar sugestii mitologice introduse în starea liricã dominantã. Ele se subiectivizeazã, fac parte, ca si mirosul mãrarului sau fosnetul ciresilor, din aceeasi memorie afectivã pe care poetul îsi întemeiazã lirismul concentrat, filtrat de o sensibilitate si inteligentã ascutite. O aceeasi stare, comunã, e tradusã în variante si registre diferite, nostalgia bate când cu aripa ei sentimentalã si melodramaticã (precum în „Fumul albastru“: „Notele, vechi melodii cunoscute…“), când cu aceea a unei înalte, inefabile filtrãri: „Peste locuri îndepãrtate / un nour lãcrimeazã. /  Mãslini / plopi fosnitori si sãlcii. / Ca niste strãji / briza si soarele / rãmân deasupra lor. / Ochiul îsi umple pupila / cu stâncile patriei / crescute din adânc. / Ceasuri de tãcere iluzorii“. Epurarea expresiei de magma prea sentimentalã, transferarea impresiei subiective unui organ de receptare „impersonal“ ca o instantã implacabilã ce înregistreazã ceea ce se reveleazã ochiului sub comanda cuiva din afarã sunt trãsãturi ale poeziei lui Hristos Ziatas ce ne trimit la o traditie, ilustrã, oracularã si ermeticã, a liricii grecesti. Miscarea subtilã a versului prinde adesea cele mai fine „amintiri“ ale simturilor si le conferã o actualitate pregnantã. Un sunet „mitologic“, fosnetul ciresilor, joacã atunci rolul unei cariatide în al cãrei templu izbucneste un imens soare imaginar, ca în aceastã capodoperã de rafinament poetic: „Fosnetul ciresilor, fosnetul dulce ca un glas de miere picurat, / sub clarul de lunã fosnetul / umezit de rouã / l-am cules / si am fãcut cântec de leagãn / deasupra amintirilor. / Le vor adormi? / Din zãrile mele / rãsare un soare imens. / O, primãvara aceea… / aud ciresii cum îsi deschid mugurii…“

*
Cu poemele din „Ochiul celãlalt“ (Editura Oscar Print, Bucuresti, 2007), traduse cu fidelitate remarcabilã de Ion Andreitã, ne aflãm în fata unei emotionante declaratii de iubire pe care Hristos Ziatas o întoarce spre cea de-a doua patrie a lui. De fapt, istoria si cultura României – unde s-a format – nutresc într-un fel sau altul întreaga lui liricã. Aici, însã, poetul invocã si evocã direct figurile tutelare ale culturii si istoriei românesti într-un amplu oratoriu din care nu lipsesc Eminescu si Miorita, Dosoftei si Gruia lui Novac, Tudor din Vladimiri dar si printul Ipsilanti, „ostas în batalionul sacru“, tãranul lui Bãncilã dar si „ochiul“ viclean al lui Dinu Pãturicã, Enescu si Cãlinescu, dar si, pentru cine mai stie, Lidia Jiga („poezie, sora mea siamezã / neostoit te rãzvrãtesti / sã mã sfâsii / ca leul cel iubit / al Lidiei Jiga“).

Patriotice în sensul cel mai pur si cel mai înalt al cuvântului, poemele acestea sunt la antipodul figurilor de cearã si eroilor împãiati, omorâti a doua oarã, din atâtea productii ale maculaturii patriotarde: poetul grec moare si învie cu fiecare din eroii pe care-i cheamã la apel, antrenându-i într-o veritabilã disputã cu sine însusi pe acesti „pãzitori ai solului nostru vesnic”. O disputã în care, coplesit de simtãmântul viei lor posteritãti, poetul se smereste sub a numelui lor umbrã nemuritoare. Este, dacã dorim, o dublã reabilitare: întâi, repunerea pe locul cuvenit a „bãtrânului dascãl” eminescian din „Scrisoarea I” si, a doua oarã, o reabilitare a formei de dialog si respect cu care suntem datori celor ce ne-au precedat.

*

Poetul, vesnicul exilat, debuteazã târziu, în 1971, cu o carte apãrutã la Salonic, intitulatã „Anev Opsou” (lat. „Sive Opsonus”), document liric al armistitiului dramatic dintre un introvertit incorigibil bântuit de fantasmele interioritãtii tumultuoase si turbulente si decizia dificilã, dar irepresibilã, de a le „externaliza” si a le face cunoscute: cartea poartã pecetea indelebilã a suferintei unui damnat neconvertibil, care se „jupoaie” de viu, ca Nastratin al lui Ion Barbu, si îsi „rupe” sufletul celest dãruindu-l cui nu meritã, urechilor „terestre” ale auditorilor superficiali si ingrati, precum cei din „Scrisoarea I” de M. Eminescu. E aici chiar miezul tare al unei profesiuni de credintã de format romantic, tipologie de la care poetul, altminteri modern în mijloacele de expresie, se revendicã definitoriu în tot ceea ce va scrie si va publica în continuare. „Gesturile”, o culegere apãrutã la Toronto în 1975 în editie bilingvã (greacã si englezã) reconfirmã acest paradoxal si rar pariu intransigent de extractie pur romanticã: ele, „gesturile” poetului, reprezintã, cu vorbele celui mereu aflat în exil simbolic, „un tipãt de disperare al eului într-o lume strãinã, absurdã si de neînteles, la malul cãreia îl aruncaserã valurile vietii si, totodatã, un strigãt lãuntric de încredere în sine, asemenea aceluia care, epuizat dupã ceasuri lungi de luptã cu marea, îsi revine si vrea sã strige cu putere pentru ca, ascultându-si propria voce sã înteleagã cã se aflã încã în viatã”. Un strigãt în pustiu, s-ar putea zice. Si chiar asa este. Dar, mândru si neînduplecat, poetul alege sã strige întruna in pustiu si sã-si arunce tipãtul în urechile surde ale contemporanilor sãi. Tragedia „Aiax”, piesa într-un act pe care Hristos Ziatas o aruncã aidoma unui mesaj într-o sticlã în marea auditorilor de azi din a doua lui patrie este un asemenea strigãt. Douã motive permanent actuale, de sorginte mitologicã, se împletesc inextricabil în tragedia scrisã pentru o singurã voce de Hristos Ziatas: motivul exilului si celãlalt, consecutiv, al sinuciderii. Nu sunt, nici unul, nici altul conjuncturale, determinate – desi pot fi, cum s-a vãzut! – de discriminãri civice ori de regimuri autoritare, dar de limitele generale, ontologice si istorice ale conditiei umane. Cãci exilul pentru un creator nu este un schimb de adrese, o mutare de pe o stradã pe alta, dintr-o tarã în altã tarã: el defineste – spun banalitãti, dar sunt inevitabile – conditia creatorului adevãrat aflat si – ori mai ales – în Istorie într-un permanent exil. „Acesti oameni – spune un exilat ca Vintilã Horia – ar fi fost, oriunde si oricând, niste exilati. Istoria n-a fãcut altceva decât sã le ofere un titlu si sã le indice o cale, pe care ei o aleseserã dinainte si pe care Platon o numea thymos sau plan vital, nãscut odatã cu noi.” Fatalitatea exilului exprimã, ca atare, un destin, mai mult sau mai putin exemplar, dar, în orice caz,  reprezintã o cheie a cunoasterii si apoi o probã de rezistentã: contra limitelor, a ignorantei, a ingratitudinii mioape si agresivitãtii analfabete. În aceste conditii, nu retragerea în „turnuri de fildes” sau, ca în piesa lui Hristos Ziatas, în „Castelul lui Kafka” este condamnabilã, ci mutenia, suprimarea „strigãtului” si înghitirea „tipãtului”. Cine a ales turnul de fildes a ales sã strige. Piesa grecului ajuns si plecat din România dupã ce fusese alungat din prima lui patrie contine ambele „teme”, a exilului si a sinuciderii, concentrate într-o parabolã tragicã ale cãrei ascutime si percutie sunt atât de rare în dramaturgia actualã urcatã pe scena teatrului românesc. E de notat, în treacãt, cã în general poetii sunt cu mult mai sensibili si mai „adaptati” decât dramaturgii consacrati pentru recunoasterea si asumarea sunetului mitologic al tragediei antice în dramele moderne. Un exemplu la îndemânã este un poet ca Lucian Blaga, cu dramele si tragediile lui. Altul poate fi Marin Sorescu. Întesatã de tragism mitologic în cadru si vesmânt moderne este si tragedia „Aiax” a lui Hristos Ziatas. Cel mai viteaz dintre greci dupã Ahile, Aiax, fiul lui Telamon, regele din Salamis, participã la rãzboiul troian, iar dupã moartea eroului revendicã armele si scutul lui Ahile: le pierde în disputa cu Odiseu si, rusinat de furia ce l-a cuprins, se sinucide. E sinuciderea unui învins în urma unei ratãri. Sinuciderea lui Aiax întrupat si deghizat în Alfred, artistul romantic din piesa lui Ziatas nu este asa: ea este o moarte sacrificialã rãsplãtitã cu o resurectie simbolicã. „Nu rareori – spune actrita din piesa lui Ziatas – sinuciderea a fost sorã geamãnã cu asasinatul.” Istoria poate fi ilustratã si cu o suitã de sinucideri similare cu asasinatul. Departe de a fi expresia si consecinta ratãrii si a înfrângerii, sinuciderea din tragedia poetului grec semnificã victoria unui destin creator asumat si supravietuirea creatiei artistice. Creatura preia revolta lucifericã si demonismul Creatorului sãu: Galateea modernã îi redã viata „sinucisului” Pygmalion, vestind asa nu o stingere, ci, asumându-si mesajul nemuritor al lui Pygmalion, anuntã o înviere. Ea vorbeste în numele lui, cu „vocea” creatiei lui.  O Galatee mânioasã care-l reîntrupeazã pe Pygmalion, ca si pe Aiax cel „sinucis”…  E, deci, o tragedie optimistã întesatã cu motive mitologice si din eposul antic: parabola spicelor retezate a lui Herodot; istoria sinucisei Hecuba, sotia troianului Priam si rãzbunãtoarea mortii fiului ei, poveste din care eroul lui Ziatas, dramaturgul din „Aiax”, se inspirã el însusi si scrie o dramã „Întoarcerea Hecubei” jucatã de noua Galatee; amintirea celor doi scolari de demult porecliti Pygmalion si Galatia; cãderea victorioasã, „de sus”, a lui Ikaros; evocarea puterii sufletesti si trupesti a lui Catilina; amintirea lui Cresus si, din nou, umbra sinucigasului antic Aiax, triumfãtor în moartea lui simbolicã, umbrã cãzutã asupra eroului cu fata nevãzutã din piesã, dramaturgul Alfred, care, aidoma anticului Pygmalion, o „ciopleste” si însufleteste pe Galateea sa, cu care se si cãsãtoreste. Toate acestea, si altele, nu sunt doar simple „semne” culturale, ci constituie sângele antic ce gâlgâie în tragedia modernã a lui Hristos Ziatas. „Semnele” din subsolul piesei sustin ca mari coloane imemorabile si invulnerabile tragedia modernã a poetului de azi: tragedia exilatilor eterni si a eternilor învingãtori învinsi. Cu atâtea semne culturale de o asemenea vechime, anvergurã si soliditate presãrate „textualist” si „postmodern” de-a lungul scenariului dramatic, tragedia noului Paygmalion ridicã mari si fertile dificultãti în calea interpretãrii la cotele maxime pe carte piesa le impune. Cu atât mai mari cu cât sensul general tragic al acestor „semne” si al acestui destin nu este al unui înfrânt, ci al unuia nesupus, invulnerabil în credinta lui despre menirea artei si, de aceea, incoruptibil cu nicio „avere” a lui Cresus. Ce fel de Galatee îl poate evoca si „juca” fãrã a-i trãda încãrcãtura tragicã si simbolicã pe care o contine? Interpreta care-l „rãzbunã” pe Aiax-Pygmalion din piesa lui Ziatas este Maia Morgenstern. Înainte de a fi interpreta numeroaselor roluri pe care le are de „jucat” în aceastã piesã atât de dificilã si ofertantã, Maia Morgenstern este primul si strãlucitul ei exeget. Având de înfrânt constrângerile si modicitatea mijloacelor specificã teatrului radiofonic, marea artistã ne face sã trecem printr-un extraordinar recital de „voci” în care ea evocã si cheamã în scenã vârstele eroului nevãzut, amintirea povestii de iubire dintre doi copii, adolescenti si oameni maturi, vicisitudinile existentei artistice într-un fragil „turn de fildes”, amãrãciunile unei existente creatoare mândre si nesupuse dar expusã malignitãtii si promiscuitãtii înconjurãtoare. „Vocile” actritei „povestesc” în game si nuante întinse între duiosia cântecului de leagãn, murmurul încãrcat de alintãri si calinerii al adolescentei îndrãgostite, strigãtul femeii pãtimase si, la urmã, bocetul de înmormântare, cutremurãtor în indignarea si revolta lui. Asistãm la un priveghi neobisnuit: mortul pe care îl evocã si îl plânge pe atâtea si atâtea glasuri ale amintirii – acest mort din culise se înaltã ca viu în auzul înfiorat al „spectatorului”. De la cântecul soptit de leagãn si tatonarea sãgalnicã a semnelor iubirii adolescentine si pânã la mugurii pasiunii care încoltesc dureros în trupul fraged al îndrãgostitei ce se trezeste la viatã aidoma unei Galatee nãscânde si patima retinutã a femeii ce se stie, în fine, iubitã – toate acestea se „aud” în vocea actritei. Ea izbuteste sã dea trup si chip eroului nevãzut: în fiecare „amintire” a vocii care povesteste nasterea si împlinirea Galateei rãzbate intensitatea fiecãrei vârste evocate. Un permanent subton funebru prevesteste si anuntã tragedia iminentã sub semnul cãreia evolueazã întregul scenariu dramatic.      4 În fine, oratia triumfalã si rãzbunãtoare de la cãpãtâiul mortului ia forma unui extraordinar recital liric din creatia marilor poeti romantici care au „cântat” nu moartea, dar victoria postumã asupra lumii pe care creatia lor nemuritoare o închipuie: Lermontov, cu „Moartea poetului”, Petöfi cu „Nebunul” si Eminescu, în „Scrisoarea I”. Victoria rãzbunãtoare asupra prostiei, ignorantei si agresivitãtii oarbe se completeazã fericit culminând cu acest recital din marii romantici revolutionari, as îndrãzni sã spun – dacã acest cuvânt, „revolutionar”, nu si-ar fi pierdut într-o mare mãsurã continutul sãu curat si n-ar fi fost transferat ilicit, prin fraudã asupra unor eroi fãrã voie si fãrã constiinta actelor lor. Si totusi … Cu vocea sa miraculoasã, de o amplitudine simfonicã fãrã egal, Maia Morgenstern a fãcut sã rãsune în recitalul memorabil din Aiax apelul revoltat al acestor mari poeti uitati ai lumii chemati din nou sã privegheze la cãpãtâiul unui Pygmalion care moare si învie întruna: „Sclav al onoarei, suflet drept, / Jignit de clevetiri mãrunte, / Poetul cu un glonte-n piept / Muri plecându-si mândra frunte!…/ Ocara lumii si minciuna / L-au supãrat, nu l-au supus, / Si singur ca întotdeauna / S-a rãzvrãtit si-a fost rãpus!” sau „Dar ce vreti voi? / Haiti!… Înapoi!… / Lãsati-mã! … Lucrez cu-nfrigurare: / Îmi fac un bici din razele de soare – / Un bici de foc pe-al omenirii spate! / Va geme ea cumplit când o voi bate…”. Asa cum l-a înviat pe Aiax al lui Hristos Ziatas, cred cã vocea neasemuitã a marii artiste Maia Morgenstern l-ar putea face sã zboare din nou, ca viu, si pe „Albatrosul ucis” al lui Nicolae Labis, un geamãn al marilor poeti revoltati: „Murdare si sãrate-s aripile-i deschise, / Furtuna ce-l izbise îi cântã-un surd prohod, / Lucesc multicolor în juru-i scoici ucise / Al cãror miez cãldurile îl rod // De valuri aruncate pe tãrmul sec si tare / Murirã fãrã luptã sclipind acum bogat. / Le tulburã lumina lor albã, orbitoare, / Aripa lui cu mâl întunecat // Deasupra tipã-n aer dansând în salturi bruste, / Rãzboinicul furtunii zvârlit între moluste, / Rãsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcus. // Când se-nteteste briza aripa-i se-nfioarã / Si, re-nviat o clipã de-un nevãzut îndemn, / Îti pare cã zbura-va din nou, ultima oarã, / Spre-un cimitir mai sobru si mai demn”. Tragedia modernã Aiax reia într-un scenariu dramatic de mare pregnantã si complexitate un mit strãvechi „vizitat” între altii si de Eugene O’Neill într-o piesã memorabilã din 1916, „Înaintea gustãrii de dimineatã”: un mit de o nestinsã actualitate. Ar putea fi „Aiax”-ul lui Hristos Ziatas, deocamdatã un extraordinar spectacol de teatru radiofonic, ridicat si înviat si pe scândura unei scene a teatrului românesc actual? Numai Galateea poate rãspunde la aceastã întrebare …

 

O tragedie contemporanã

 

COSTIN TUCHILÃ

La începutul lunii octombrie, Teatrul National Radiofonic a difuzat în premierã absolutã spectacolul „Aiax” de Hristos Ziatas, în interpretarea Maiei Morgenstern, regia artisticã apartinându-i lui Vasile Manta. Prezentat în avanpremierã la Hotelul Ramada Majestic din Bucuresti, în cadrul proiectului „Ne auzim la Majestic”, spectacolul a fost un succes de public, un adevãrat eveniment al teatrului cu cei mai multi spectatori. Aprecierile au vizat atât interpretarea Maiei Morgenstern si montarea de la Radio, cât si textul scriitorului grec, tradus în limba românã de Olga Aravandinos si Ion Andreitã.
Nãscut în 1937, în satul Halara din Grecia (regiunea Kastoria), refugiat în România în 1948, în timpul rãzboiului civil din Grecia, Hristos Ziatas a urmat scoala medie în România, apoi Facultatea de Filologie din Bucuresti, printre colegii sãi numãrându-se C. Stãnescu, Gabriel Dimisianu, Darie Novãceanu, Ion Andreitã. A lucrat ca bibliograf la Biblioteca Nationalã din Bucuresti, colaborând în acea perioadã la ziarul grecesc din România, „Nea zoi” („Viatã nouã”). În 1975 s-a stabilit în Canada, la Toronto. Este autorul mai multor cãrti de poezii în editii bilingve (englezã si greacã). La Editura Odisseus din Atena, Hristos Ziatas a publicat „Treizeci si cinci de poezii absurde de dragoste” (1980), urmate de alte volume si de o „Antologie modernã de poezii pentru copii”. A tradus poeme de Puskin, Eminescu, Vasko Popa. În limba românã i-au fost traduse volumele „Sub pleoapele cucuvaei”, de Darie Novãceanu (Editura Albatros, 1974) si „Ochiul celãlalt” – treizeci si cinci de poeme (traducere de Ion Andreitã, Editura Oscar Print, 2007). Ultimul este o „emotionantã declaratie de iubire pe care Hristos Ziatas o întoarce spre cea de a doua patrie a lui”, România (C. Stãnescu).
În cronica dedicatã volumului „Ochiul celãlalt”, Gabriel Dimisianu remarca: „Este într-adevãr emotionant sã constati cât de mult a fost marcat sufletul acestui grec de legãturile cu spiritualitatea româneascã, ce rãsunet amplu gãsesc în poezia lui miturile si simbolurile românesti, figurile noastre istorice si legendare. Probabil cã cititorul grec neavizat nu va percepe toate nenumãratele referiri românesti din poezia lui Hristos Ziatas, dar cititorul român cu sigurantã cã le va descoperi si va fi miscat. „Miorita”, „Mesterul Manole”, domnitorii ilustri, Eminescu, Enescu, Blaga, Brâncusi, dar si G. Cãlinescu, Labis, Marin Preda, apoi frânturile de peisaj românesc sunt elemente de evocare sugestivã, nu o datã memorabilã”.
Putini dramaturgi au astãzi curajul de a scrie o tragedie. Specia pare apusã de mult, în ciuda reevaluãrilor prin apelul la mitologia greacã, fãcute în prima parte a secolului al XX-lea. „Aiax” de Hristos Ziatas este un monolog dramatic care porneste de la o idee a lui Eugene O’Neill din piesa scurtã „Înaintea gustãrii de dimineatã” („Before Breakfast”, 1916). Textul scriitorului grec este de altfel dedicat lui O’Neill, el înscriindu-se în acelasi program estetic de actualizare a marilor mituri antice, a cãror simbolisticã devine suportul unui subiect modern, cu personaje de astãzi.
Tema cuplului, conditia artistului în societate, lumea teatrului cu atmosfera ei specificã sunt dezvoltate în acest monolog foarte bine construit, cu tensiuni teatrale expresive, în care personajul feminin parcurge o întreagã suitã de stãri sufletesti, adesea contradictorii, pânã la deznodãmântul tragic. Într-un apartament în care rãzbate muzica zgomotoasã a vecinilor, Femeia, actritã ajunsã la maturitate, încearcã sã-si convingã partenerul, un cunoscut scriitor, sã iasã din tãcerea în care se scufundase:
„Ce faci, nu mãnânci azi? Se apropie prânzul, si tu n-ai mâncat încã de dimineatã. Hai sã mãnânci! Si nu uita cã trebuie sã te culci. Desearã esti pe taxi. Trebuie sã fii odihnit la volan. Ce-ai spus? Vii imediat? Asta o aud mereu. (Glumind, apoi.) Nu uita cã sunt oaspetele tãu. Deci, te astept. O sã stau sã-mi beau cafeaua. (Stã la masã fãrã chef, sorbind usor din cafea.) Nu stiu dacã trebuie sã-l admir, sau sã-l compãtimesc. Nu vreau sã-l las singur, pe câmpul de luptã. Dar nici prin gând nu-i trece sã accepte ajutor. Nu vrea sã se schimbe. Continuã sã rãmânã un copil, cum l-am cunoscut în anii adolescentei, curat si nesupus. Încã din anii de scoalã s-a lovit de multe. S-a înfruntat cu toatã lumea. Toti erau împotriva lui – si el împotriva tuturor”.
Încercarea de dialog esueazã si asistãm la o pasionantã rememorare a unor momente din adolescentã, a primelor succese artistice, dar si a primelor esecuri, a anilor de tinerete, cu frãmântãrile lor într-o lume în care invidia, rãutatea, indiferenta lasã urme adânci. Reminiscentele mitologice sunt integrate organic, apelul la acestea decurgând firesc din semnificatia faptului de viatã. Felul în care este „pusã în scenã” reamintirea acestor etape, personajul feminin redând replicile partenerului, dar si propriile replici rostite la vârste diferite, constituie principala dificultate a interpretãrii actoricesti:
„Cu toatã maturitatea ce-o avea, n-a încetat nici atunci, ca si acum, sã fie un copil – cinstit, dar necopt. A trecut mult timp, datoritã bârfei sau poate arogantei ce-o aveam amândoi, pânã când sã vorbim. Într-o zi n-am mai rãbdat; era pe când voia sã punã în scenã o piesã scrisã de el. M-am apropiat – si i-am spus: „Dacã se poate, as vrea sã joc si eu în piesã. Stiu cã mã consideri o fiintã favorizatã de soartã. Poate cã ai dreptate, dar nu-i vina mea.” „Stii ceva – mi-a zis – nu mai înteleg. Mã calcã pe nervi cei favorizati de soartã, dar cu tine mi se întâmplã ceva curios: nu-s invidios pe soarta ta; fãrã sã vreau, te admir – dar te-ai gândit unde vei ajunge cu aroganta ta?” „Arogantã sau încrezutã, cum îti place sã mã numesti, nu sunt cu tine, ci cu cei cu care esti si tu. Ce crezi, cu ajutorul tãu as putea reusi?” „Cred cã dacã mai dai jos câteva kilograme din îngâmfarea pe care o ai, vei reusi – mi-a rãspuns. Dar toate acestea nu se discutã pe coridor. Nu vrei sã mergem la o cofetãrie?” Drept sã spun, nu mã interesa prea mult teatrul, dar în clipa aceea, dupã atâta efort, vedeam cã se va împlini ceva din visul meu. Fãrã sã stie, citisem piesa; o împrumutasem de la o colegã din clasele mai mari, cãreia i-o dãduse rugând-o sã-i spunã pãrerea. A ales cea mai scumpã cofetãrie. „Ti-am citit piesa – i-am spus. E grozavã. Dacã o sã reusesti si ca regizor, va avea rãsunet. Ce zici, as putea interpreta rolul principal?” „Rolul principal… – zice. Acest rol nu are greutate. Ce-ai zice de rolul bãtrânei betive?” „Vrei sã-ti bati joc de mine? – i-am replicat, supãratã. Cu rolul ãsta vrei sã mã vindeci de îngâmfare?” A zâmbit – si mi-a spus: „Dar de unde, este un rol complex. Nu-i usor sã intri în pielea unei bãtrâne, aparent nebunã, care vrea sã-si înece în bãuturã amãrãciunea vietii. Crezi cã-i usor sã redea cineva însusirile complexe ale unui suflet simplu, dar creativ, precum si întelepciunea omului neprihãnit, care, cu singura armã: râsul – se ridicã în fata inevitabilului unei lumi ce sfãrâmã valorile umane? Ce zici?” Deodatã m-am simtit ca si când ar fi cãzut Himalaia peste mine. De unde sã stiu, eu, cã aceastã bãtrânã betivã este o figurã tragicã, aidoma Hecubei?! „Abia acum – i-am zis – înteleg cât de greu este acest rol. N-o sã reusesc. Este ca si când mi-ai cere sã fac din urâtenia unei bãtrâne vrãjitoare – pe Frumoasa adormitã”. A sãrit în sus de bucurie; a întins bratele – si aproape m-a îmbrãtisat. „Minune! Primul pas l-ai fãcut! Faptul cã te sperie greutatea rolului înseamnã cã deja ai intrat în pielea lui. Ce mai urmeazã – vom reusi cu multã muncã”. „Si dacã ne facem de râs din cauza mea?”. „Vom face totul, ca sã iasã bine – zice si continuã cu bunãvointã: Dacã intri în pielea acestei bãtrâne, sunt sigur cã vei mai da jos ceva din arogantã. Trebuie sã discutãm si cu regizorul secund.” Cum a aflat regizorul secund, care era tot o fatã, o colegã – a înnebunit. Îi plãcea si ei rolul bãtrânei betive – si tinea cu orice pret sã-l joace ea. În cele din urmã s-a multumit cu regia generalã; mai exact, pe afis sã aparã numai numele ei ca regizor – desi, în realitate, el era adevãratul director de scenã. Piesa a fost prezentatã la concursul anual al artistilor amatori – si s-a bucurat de succes. Publicul l-a ridicat pe brate. Nu însã si criticii. Eu am luat premiul pentru cea mai bunã interpretare. Cealaltã – premiul pentru cea mai bunã regie. Cât despre el, cele mai multe ziare l-au omis. Altele au scris cã datoritã interpretãrii mele, pe care ar fi invidiat-o si un artist profesionist, cât si pentru regia reusitã, o piesã lipsitã de esentã a reusit sã atragã atâtea aplauze entuziaste. El a rãmas indiferent. „Muntii sunt obisnuiti cu zãpada” – spunea. Pânã si conducerea scolii s-a arãtat multumitã de cele întâmplate. Vãzând atâta nedreptate, echipa de teatru s-a revoltat. Mie nu mi-a rãmas decât sã înapoiez premiul. Nu acelasi gest l-a fãcut colega cu premiul pentru regie. „Ce sã faci cu premiul? – m-a consolat, sincer, el – esti deja cunoscutã. Prevãd cã în curând o sã semnezi contracte cu trupe profesioniste – si asta conteazã.” Ghicitor sã fi fost, si nu s-ar fi adeverit atât de repede prezicerile lui. Din ultimele clase de liceu am început sã joc în teatre profesioniste. Între timp, bârfa ajunsese la culme. Ne strigau „Pygmalion” si „Galateea”. Pe mine poate mã mãgulea, dar pe el îl enerva. „Stii cã sunt creatia ta – i-am zis – ce te deranjeazã sã-ti iubesti creatia?” „Pe actritã s-o iubeascã si s-o aprecieze publicul – mi-a întors-o el. Eu dacã o sã iubesc, o sã iubesc persoana, fiinta, deoarece cu ea o sã trãiesc.” N-am putut rãbda si i-am întors-o si eu: „Si ce te împiedicã sã mã iubesti ca persoanã?” A stat putin pe gânduri, apoi mi-a zis: „Mã gândesc ce se va întâmpla cu constiinta mea, pentru faptul cã m-am trãdat singur, stând departe de bucuriile vietii. Dacã va fi sã fiu pierdut de dragul artei – foarte bine! E treaba mea! N-am însã dreptul s-o frustrez de bucuriile vietii pe fiinta pe care o iubesc.” „Sã iubesti pe cineva care te iubeste este o adevãratã exaltare; dar sã înãbusi un astfel de sentiment sfânt este un act nelegiuit. Stii bine cã toate fortele tale le închini acestui domeniu dificil: poezia si teatrul. Nu crezi cã dacã-ti unesti norocul cu cel al fiintei pe care o îndrãgesti, izbânda în luptã va fi mai sigurã? Si nu doar cã nu vei fi frustrat de bucuriile vietii, dar nici n-o vei împinge pe fiinta care te iubeste în bratele altuia, ci o vei face, alãturi de tine, sã gãseascã rãspuns la sentimentele ce le are – si astfel îi oferi fericirea.” Vãzând cã fierbe dragostea în el, nu am depus armele. Si… ei! si-a început o idilã nemaiîntâlnitã în nici o poveste de dragoste”.
Actritã exceptionalã, de rarã intelectualitate, cu disponibilitãti în toate registrele dramatice, Maia Morgenstern face în aceastã piesã un rol memorabil, gãsind mereu tensiunile necesare, schimbãrile de ritm, ton, culoare a vocii, care sã tinã treazã atentia ascultãtorului timp de 80 de minute si rezolvând expresiv din punct de vedere radiofonic planurile de joc, efectele de distantare si apropiere, trecerile rapide de la o stare la alta, de la o ipostazã dramaticã la alta. Asa cum s-a remarcat la auditia în avanpremierã a spectacolului radiofonic, Maia Morgenstern are aici „o sutã de voci”, cu nuante capabile sã recreeze atmosfera specificã din fiecare pasaj al monologului, transformându-l într-o suitã de imagini cât mai plastice, vizuale, pentru ascultãtor. Intentia actritei si a regizorului a fost tocmai aceasta: sã joace, în studioul de radio, ca pe scenã, pe cât este posibil. Au reusit întru totul.
La auditia de la Majestic, Maia Morgenstern spunea: „E mai greu la radio, pentru cã trebuie sã creezi un univers fãrã mijloacele vizuale de care dispune un teatru, chiar si acum, în conditii de economie. Trebuie sã creãm imagini, emotii, sã declansãm în dvs., ascultãtorii, un univers întreg. Si trebuie sã vã fac o mãrturisire: eu cu teatrul radiofonic am început sã iubesc teatrul. La aceastã piesã dificilã, sfâsietoare, cu simbolurile ei culturale, cu trimiterea la rãdãcinile pe care se sprijinã întreaga umanitate si mai ales teatrul, s-a lucrat cu multã minutie – vorbesc de lucrul actorului cu regizorul pentru a descifra si pune în valoare textul scriitorului grec, pentru cã este un rol greu, un rol ce nu se lasã usor descoperit.”     n

Cuvântul traducãtorului

 

ION ANDREITÃ

Nu stiu greceste. În afarã de cuvântul kalimera, pe care bunica îl rostea într-o zicalã: „S-a schimbat calimera”; adicã, „s-a schimbat situatia” (nu mai este cea pe care o stiam, o asteptam). Mai târziu, încoace, am aflat, în Cipru fiind, cã misteriosul cuvânt al copilãriei înseamnã „bunã ziua” (poate de aici si vorba cã s-a schimbat calimera/ziua…).
Si, totusi, m-am înhãmat la acest „car de luptã” (tethrippon/synoris) cu vointa unui ostas la Troia.
Întâi, pentru cã Olga Aravandinos (Traducãtor 1) a fãcut o excelentã transpunere ad litteram a piesei din greceste în limba românã.
Apoi, pentru cã Hristos Ziatas însusi – cu scolile absolvite în România, inclusiv Universitatea; dar plecat de la noi de 36 de ani – a mentinut un dialog permanent cu subsemnatul.
Eu aveam datoria sã stilizez textul piesei; sã caut, adesea, sinonimul cel mai potrivit, mai expresiv, în acord cu opinia autorului, dar si în armonie cu specificul scenei, cu cutumele limbajului teatral românesc. Piesa având si simbolice trimiteri în antichitate, a trebuit sã revãd unele cursuri universitare ale blândului si eruditului nostru profesor Edgar Papu. Am avut, de asemenea, vie în atentie celebrul calambur: traduttore – traditore.
Timp de aproape doi ani, suveica textului a alergat neobositã între computerul meu si al lui Ziatas.
Personal, mai trãisem o experientã similarã: cu patru ani în urmã îi tradusesem (tot dupã alti doi ani de… suveicã) volumul de poezii „Ochiul celãlalt” (Editura Oscar Print, Bucuresti, 2007) primit bine de cãtre cunoscãtorii si iubitorii de poezie.
…Si am reusit. Recenta premierã de la Radio România Cultural confirmã pe deplin, iar inegalabila voce a artistei Maia Morgenstern potenteazã ca un oracol destinul tulburãtor si dramatic al creatorului dintotdeauna.
Pe când initiativa unui teatru de a urca acest valoros si actual spectacol pe scândura scenei?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper