Paznicul epavei de la Costinesti

Un articol de VICTOR SCORADET

În prima parte a stagiunii trecute, unul dintre spectacolele Teatrului Municipal Târgoviste i-a atras directorului un repros mai rar formulat la noi: acela privitor la absenta unei strategii artistice, a unei identitati viabile. Omul ar fi avut toate motivele sa fie mândru: ce frumos ca el era primul pe care cronicarii nostri îl mustrau pentru lipsa de personalitate a institutiei pe care o conducea, pentru însirarea aleatorie de titluri care nu se coaguleaza într-un mesaj coerent, adresat anume publicului de aici si acum!
Ce conteaza ca beneficiarul de drept al unei astfel de imputari ar fi fost, poate, un important manager bucurestean. La doi ani de la numirea sa în functie, el nu reusise sa scoata nici macar o productie în cadrul unui program numit Underground anuntat cu mândrie la început de mandat.
Dar mai bine mai târziu decât niciodata. Si mai sanatos la Târgoviste decât la Bucuresti. În fond, critica noastra parea sa faca totusi un mare pas. Înainte…
Înainte sa ne bucuram, e cazul sa facem totusi niste precizari.
În tarile normale, prestatia unui director de teatru si calitatea programului sau sunt evaluate abia dupa o stagiune încheiata. Fiindca se porneste de la premisa (normala!) ca un singur spectacol e departe de a fi relevant în acest sens.
De la cea dintâi premiera a unei conduceri noi se asteapta cel mult enuntarea unei directii, a unei intentii, a unui început de mesaj. Poate ca regizorul nu a reusit sa-si materializeze decât în prea mica masura intentiile cu care-l va fi convins pe manager sa produca piesa cu pricina. Poate ca au avut loc o serie de accidente care au abatut spectacolul de la intentiile initiale. În teatru sunt posibile aproape la fel de multe neprevazute ca în realitate. De aceea, critica serioasa asteapta mai multe titluri pentru a evalua o strategie culturala.
Si asta numai în cazul conducerilor numite pentru o perioada de patru ani. De fapt, altfel de conduceri nici nu prea exista în acele tari.
În cazul teatrului din Târgoviste, însa, mandatul era unul provizoriu. Managerul era interimar. Asadar, el nu fusese numit printr-un concurs în cadrul caruia sa-si prezinte un program gândit pentru o perioada de patru ani. Concursul urma sa aiba loc abia la o luna si jumatate dupa spectacolul pentru care a fost urechiat.
Rod al unei intentii laudabile, dar formulata în pripa, acea mica imputare nu ar fi fost pomenita niciodata la strapontina daca, în acest rastimp, interimatul ar fi luat sfârsit. Dar iata ca Teatrul Municipal Târgoviste – reorganizat sub aceasta titulatura prin unificarea mai multor institutii culturale târgovistene, în vara anului 2010 – intra în cea de-a doua sa stagiune de provizorat!
Si nu e singurul teatru românesc lipsit de o conducere cu drepturi depline.
Pâna la concursul în urma caruia se va alege cu un nou manager general, teatrul din Arad va fi împlinit si el un an de când a expirat mandatul fostului director. Si nici Constanta nu a scapat de experienta interimatului de durata.
În toate cele trei cazuri, situatia provizorie a conducerii e legata de reorganizarea prin care au trecut teatrele cu pricina. Ceea ce nu ar trebui totusi sa fie scuza. Dimpotriva, firesc ar fi ca o institutie nou înfiintata – fie si prin contopirea unora vechi –, sa faca primii pasi în lume cu un director numit din timp. Si care sa fi fost implicat si în procesul de reorganizare, în conceperea organigramei, a fiselor de post etc.
Un manager interimar, se stie, are atributii limitate. El nu poate sa dea sanctiuni, nu poate sa modifice statutul de functii, nu da afara, nu angajeaza. Cu atât mai putin e de asteptat ca el sa conceapa strategii si programe pe termen lung. Si apoi, cine-ar astepta un astfel de program pentru o institutie intrata-n conservare?
În mod normal, o astfel de situatie nu poate dura mai mult de câteva saptamâni. La noi, însa, poate.
Sa încercam sa vedem de ce e nociv interimatul pe termen lung.
Întâi de toate, starea de provizorat demobilizeaza trupa. Actorii valorosi nu ezita sa plece în teatre mai stabile. Golurile create astfel fac imposibila programarea unor spectacole; de regula, a celor mai bune. Drept urmare, oferta se subtiaza. Pe masura ce numarul reprezentatiilor scade, publicul devine mai apatic. Iar spectatorii pierduti sunt greu de câstigat la loc. În sfârsit, speculatiile si zvonurile de tot felul divizeaza ce-a mai ramas din trupa.
Va întrebati, desigur, care e cauza pentru care, la noi, interimatele se prelungesc aberant.
Prima versiune care ne trece prin minte, ca buni români, e ca cineva ar avea de câstigat din asta. Sa fie oare adevarat ca se trage de timp pentru ca posturile astfel pastrate sa fie folosite la anul pentru acoperirea unor datorii sau obligatii electorale?
A doua, la fel de plauzibila, ar fi nepasarea generala a politicienilor fata de o institutie pe care cei (i)responsabili o considera un simplu moft. În clipa în care un teatru, ajuns în stare de epava, si-ar vadi inutilitatea, ar fi limpede ca buna ziua ca el trebuie desfiintat.
Pâna atunci, statutul unui director interimar pe termen lung se aseamana cu acela al cuiva pus sa pazeasca epava de la Costinesti. Privita de cei mai multi de la mal si doar în perioada vacantei, vizitata numai de câtiva înotatori îndrazneti, teribilisti, curiosi sau excentrici, ea ajunge sa capteze interesul general doar în momentul în care i se fura ditamai arborele cotit (saizeci de tone de fier!). Si atunci, doar datorita uluitoarei performate subacvatice a infractorilor.
Nu ca i-ar lipsi cuiva ditamai fieratania. Cel mai putin, proprietarului. Singurul care probabil ca ar suferi cu adevarat ar fi paznicul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper