Muzeul agriculturii: un model. Pentru cine?

Pentru multi oameni din generatia mea si din cele mai tinere, agricultura este un termen legat, aproape, ombilical, de înapoiere, de saracie, de abrutizare si munca fortata, de lampa cu gaz si closetul din curte, de soarele nemilos al Baraganului, de drumuri desfundate si râuri secate, de praful si pulberea în care se zbate o jumatate din tara. Si mai este legata de un fel de gaura neagra unde se duc banii „europeni”, acei putini bani „de la Bruxelles”, care se mai întorc în tara. Putini sunt cei care, din spatele monitoarelor cu plasma, se întreaba de unde le vin bunatatile pe care le comanda în pauza de prânz si cine trudeste pe câmpurile care marginesc Autostrada Soarelui, în drum spre litoralul bulgaresc. Când vine vorba despre un muzeu al agriculturii, multi dintre congenerii mei se întreaba: ce naiba sa vezi acolo, altceva decât pluguri, sape, grape si, în cel mai bun caz, fotografii îngalbenite cu tarani desculti? Sigur, sunt si din astea, dar un muzeu al agriculturii nu se rezuma doar la ele. Sigur, aceeasi oameni n-ar sti sa faca diferenta între un plug si o rarita, între orz si orzoaica, ori între o combina si o treieratoare. Si, poate ca nici nu conteaza, pentru ca, acestor oameni, nu le va folosi niciodata sa faca diferenta. Un muzeu al agriculturii nu este totuna cu o scoala postliceala, în care sa mai afli ce nu ai fost în stare sa retii în liceu. Un muzeu al agriculturii este, în schimb, o prisma catre un mod de viata si catre o lume, în buna masura, schimbata, mutilata, uitata sau chiar devastata. Si, mai mult decât atât, este un loc ce – daca este bine conceput – ne poate îndemna la meditatie asupra traiului nostru contemporan. Ne place sa mâncam eco si sa bem sucuri naturale, sa adastam la câte o pensiune cotata cu trei margarete si sa mirosim fânul proaspat cosit. Dar, dincolo de bucolicul privelistii admirate, nu ramânem cu foarte multe lucruri capabile sa ne mai moduleze vreo circumvolutiune.
Muzeul este altceva. Desigur, nu orice muzeu si nu oricare muzeu. Asa dupa cum am avut, adeseori, prilejul sa sustin, în paginile „Culturii”, muzeele au, de multe ori, darul de a fi plictisitoare, peste masura. Nu este si cazul Muzeului National al Agriculturii. Am mai avut ocazia sa vorbesc despre acest muzeu si despre fostul sau director, cel caruia, de altfel, i se datoreste, în cea mai mare masura, existenta, Razvan Ciuca. Muzeul din Slobozia a patruns cu greu în „lumea buna” a muzeelor agriculturii – de altfel, una, extrem de selecta. Nu pentru ca nu ar fi meritat, dintru început: înfiintat în 1990, a mostenit niste colectii fabuloase, de la Muzeul Judetean Ialomita, din care s-a desprins, si pe care le-a augmentat copios în primii sapte ani de existenta. Dar muzeele agriculturii reprezinta un club închis si exclusivist, grupat în Asociatia Internationala a Muzeelor de Agricultura (AIMA). Asociatia l-a ales, în urma cu trei ani, pe Razvan Ciuca drept presedinte, iar cel de al XVI-lea congres al sau trienal a avut loc, cu putin timp în urma, la Slobozia. Participanti din 12 tari au onorat reuniunea, a carei tema, propusa de catre gazde (noul director al muzeului, dupa pensionarea lui Razvan Ciuca, fiind plasticianul Gheorghe Petre), a fost Pâinea si vinul – corespondente istorice, etnologice, tehnologice si culturale – o tema aflata „la ea acasa” în Câmpia Baraganului si, în general, în România. Nu este cazul sa reiau, aici, subiectele din discutiile purtate la congres. Mi s-a parut important, în primul rând, faptul ca, pentru întâia data, acest congres a avut loc în tara noastra. Exista, în AIMA, o mai veche rivalitate între tarile europene din Vest si cele din Est. În Asociatie, românii au stiut sa se pozitioneze astfel încât sa nu fie arondati, automat, vreuneia dintre tabere, fiind respectati, deopotriva, în fostele tari socialiste si în Occident. Poate, tocmai de aceea, congresul de la Slobozia (prelungit cu o vizita de neuitat în Delta) a fost, unanim, considerat o reusita. Dar, ceea ce mi s-a parut mai important a fost faptul ca cercetatorii veniti din toate zarile lumii au aflat ceea ce nu stiau despre istoria agricola a României. Si asta, pentru ca muzeul din Slobozia este extrem de sugestiv, în conditiile unui spatiu utilizabil pentru expunere, de-a dreptul meschin si în lipsa obisnuitelor terenuri folosite, în alte tari, pentru demonstratii si experimente. În mod normal, un muzeu al agriculturii trebuie sa fie nu doar o institutie preocupata de cercetarea trecutului, ci si una interesata de temele actuale de meditatie pentru viitorologi. Planeta devine din ce în ce mai saraca în resurse, batalia pentru apa este una pe viata si pe moarte, iar lupta dintre sustintatorii organismelor modificate genetic si cei care sunt împotriva lor ameninta sa acapareze primele pagini ale jurnalelor (serioase! nu ne referim la cele din România!). În alte tari, muzeele de agricultura sunt adevarate baze de cercetare avansata în domeniu. În România, autoritatile locale, cu toata bunavointa, nu au reusit sa gaseasca mijloacele pentru a transforma acest muzeu national într-un centru aflat în avangarda cercetarii românesti. Dincolo de asta, bineînteles, muzeul degaja un farmec irepresibil, fiind, în buna masura, o fila poetica desprinsa din coasta gândirii lui Horia Bernea (asa dupa cum muzeul arata acum). Dar lucrul care mi se pare cel mai important este ca el se adreseaza unui public extrem de divers: de la tarani palmasi, la fermieri si de la ingineri horticoli la economisti de clasa, de la pictori, la scriitori si de la scolari, la universitari, Muzeul National al Agriculturii reuseste sa fie atractiv si interesant, pentru fiecare palier de vizitare. Daca nu ati ajuns, pâna acum, la acest muzeu din miezul Baraganului, merita sa o faceti oricând, si nu veti regreta. Pentru România, este o raritate. În Franta, de exemplu, sunt atât de multe muzee de acest fel, încât s-au grupat într-o Asociatie Franceza a Muzeelor de Agricultura si de Patrimoniu Rural (AFMA), care strânge, laolalta, nu mai putin de peste 600 de muzee si colectii muzeale. Nu este, asadar, surprinzator ca Razvan Ciuca i-a predat stafeta de presedinte al AIMA francezului François Sigaut, unul dintre cei mai reputati specialisti, din lume, pentru muzeele de agricultura.
Pentru Razvan Ciuca si pentru Viorica Croitoru – Capbun, omul care i-a stat, neclintit, alaturi, în ultimii 25 de ani, în acest muzeu, pentru Gheorghe Petre, omul care are datoria de a duce mai departe soarta acestui muzeu unic în România, se cuvine o reverenta din partea întregii comunitati muzeografice din tara noastra. Daca lor li se vor alatura si autoritatile centrale (cele locale fac, deja, toate eforturile posibile, în acest sens), ramâne de vazut. Important este ca dumneavoastra, publicul, sa vedeti, sa auziti, sa simtiti si sa comentati toate acestea, dupa ce veti fi mers la Slobozia. Stiu ca nu e, deocamdata, cool, ca nu e în fashion, ca nu e trendy sa mergi la Slobozia, judetul Ialomita, România. Nu va spun decât atâta: macar o data, mergeti pe mâna mea. Nu veti regreta!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper