Monsieur Sorowitsch: „Die Fälscher“ de Stefan Ruzowitzky

Un articol de CATALIN OLARU

Principalele doua atuuri ale castigatorului din 2008 al Premiului Oscar pentru cel mai bun film strain, prezentat în premiera în Romania în cadrul Zilelor Filmului Austriac, sunt subiectul sau tabu, cu o încarcatura emotionala deosebit de puternica, respectiv faptul ca acest subiect este inspirat din întamplari reale. „Die Fälscher“ nu numai ca se petrece în cea mai mare parte din timp într-un lagar, dar personaje precum Salomon, Burger, Karloff sau Atze chiar au trait (iar unele dintre ele, au si murit), la Sachsenhausen, în Germania.

Spre lauda lui Ruzowitzky, aceasta relatare a unor evenimente istorice reale poarta amprenta sobrietatii, astfel încat asemanarile dintre „Falsificatorii de bani“ (nici o legatura cu capodopera lui Gide) si un film de o lacrimogenie colosala precum recentul „La Rafle“ (2010) sunt în numar mult mai mic decat deosebirile.
Rareori patetic, „Falsificatorii de bani“ pacatuieste însa prin limbutie narativa. În debutul filmului, Sally Sorowitsch (Karl Markovics) îsi aprinde o tigara pe o plaja despre care aflam mai tarziu ca se afla pe Coasta de Azur. De localizarea spatiala are grija panoul din dreptul plajei – suntem peste drum de hotelul Beau Rivage. Pentru a ne dumiri si în ce an se petrece actiunea, fara a fi nevoie sa o citim pe ecran (procedeu pe care Ruzowitzky oricum îl va utiliza ulterior), la cativa metri de Sorowitsch zace ca din întamplare un ziar, a carui prima pagina anunta, cu caractere mari cat o zi de post, sfarsitul razboiului. Cotidianul abandonat pe plaja intra în cadru mai întai pe furis (camera îl încadreaza în treacat, dar suficient cat sa citim titlul), dupa care e filmat frontal si de la distanta mica, sa fie cat se poate de clar pentru toata lumea: nu suntem nici pe linia Maginot la 1930, nici la Dunavatul de Jos în anul ultimei eclipse, suntem în Franta lui august 1945.
Daca panoul si ziarul îndeplinesc rolul de repere spatio-temporale, muzica marcheaza, cu o frecventa care devine destul de curand sacaitoare, dispozitiile afective ale protagonistului. În secventele care se petrec înainte de razboi, fundalul sonor e asigurat de tango, gen pentru care Sorowitsch are o sensibilitate aparte. O data cu razboiul, cazinoul e înlocuit de lagar si tangoul de opera. Cat dureaza razboiul, atata tine si programul de culturalizare, cu scurte interludii în care protagonistul rememoreaza evenimente din trecut sau pur si simplu se simte un pic mai bine (cand sigur ca reintra în scena tangoul).
În sfarsit, cum vreunul dintre personaje spune sau face ceva ce se vrea a fi semnificativ, cum intra în prim-plan. Nu conteaza ca în urma cu cateva secunde îl vedeam la 10 metri departare, a zis ceva cu talc, trebuie sa îl vedem de îndata cat se poate de bine, pana la ultimul rid de expresie. E un procedeu de care abuzau, cu ani în urma, adeptii mai vizibili ai gruparii Dogma ’95 si care face ca „Die Fälscher“ sa fie imposibil de descoperit: el însusi ni se arata si tot ceea ce avem de facut e sa-l primim asa cum ni se da. Drept urmare, oricat de captivant ar fi, filmul are la fel de mult mister ca o dansatoare la bara.
Oaia gri
O alta alegere mai putin curajoasa e insistenta de a-l face pe protagonist simpatic cu orice pret. Dupa toate standardele, Sally e un tip detestabil. În cadrul Operatiunii Bernhard, Germania nazista a produs peste 135 de milioane de lire sterline în bancnote falsificate, menite sa fie puse în circulatie în Marea Britanie pentru a provoca inflatie si pentru a destabiliza economia inamica. În acest scop, au fost folositi 142 de detinuti evrei. Inspirat din memoriile tipografului Adolf Burger, supravietuitor al Holocaustului si trecut prin experienta lagarului Sachsenhausen, Sally e cel mai priceput dintre toti, în consecinta, e cel mai vinovat. De fiecare data cand culpa morala a celor 142 e pusa în discutie, acesta se scuza: nu e colaborationism, e supravietuire. Asa ca accepta sa sprijine armata care îl tine prizonier, pentru a ramane în viata. Peste tot în jurul lui, detinutii fara stiinta masluirii bancnotelor mor de epuizare sau sunt executati sumar. Sally îsi vede de ale lui, iar povestea lui nu e cea din „Pianistul“ lui Polanski, omul nu e o victima, ci privirea lui Ruzowitzky îl dezvaluie ca avand aceeasi fibra morala cu ofiterii SS. Încapatanarea lui de a trai e aceea a unui pradator si e pusa permanent în balanta cu hotararea unui alt personaj de a sabota tiparnitele naziste.
Asa se face ca, la intervale regulate, Sally e reabilitat din punct de vedere moral. Desi picteaza tablouri în care opresorii sai apar ca olimpieni, Sorowitsch îsi ajuta în repetate randuri un coleg de lagar, pe Kolya (nu îi fura supa atunci cand are ocazia, îl acopera atunci cand afla ca e bolnav de tuberculoza, ba chiar îi face rost de medicamente). Desi nu face parte dintre complotisti, îi ia apararea celui care îi saboteaza eforturile, salvandu-i si acestuia, de mai multe ori, viata. Desi accepta orice de la nazisti, îsi ia revansa cand armata germana se retrage, umilindu-l pe comandantul lagarului. Sunt mici trucuri activate de o frica altfel destul de întemeiata. Pentru cei mai multi platitori de bilet, un film bun înseamna în primul rand un protagonist simpatic. În consecinta, pentru orice vorba, actiune sau trasatura a eroului care l-ar putea îndeparta pe acesta de spectatori, se gaseste o contrapondere.
Între las si erou, între pozitiv si negativ. E o pendulare care caracterizeaza protagonistul, dar în egala masura si filmul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper