Luciditatea pe invers

Un articol de LAURENTIU MALOMFALEAN

Alex. Leo Serban, Alte camere alte glasuri de ieri, Pandora M, Bucuresti, 2011, 104 p.

 

„M-am chinuit o viata întreaga sa nu arat ca pot scrie poezie, am lucrat mult la imaginea mea de om lucid, dur, în asa fel încât sa nu se prinda nimeni ca as putea fi si altfel, ca as putea fi sensibil.“

Cuvintele de mai sus îi apartin criticului de film Alex. Leo Serban si sunt reproduse din prefata volumului sau de poeme, publicat la nici doua luni de la moartea autorului, în colectia „Cercul poetilor aparuti“, coordonata de Svetlana Cârstean. Si chiar am crezut ca nu vad bine si ca la mijloc trebuie ca s-a facut o greseala. Daca nu divina, cel putin de tipar. Pentru ca, nu-i asa, „Cercul poetilor disparuti“ ar fi o foarte buna idee. Poetii post-mortem sau poetii anonimi. Cu siguranta, nu Alex. Leo Serban este primul.
Astfel, debutând înca din 1976 – nu oriunde, ci în „Chicago Review“ – poetul de fata ne pune la începutul cartii un ciclu de poezii din 1984 intitulat „O provincie sentimentala“. Cum se va dovedi pâna la capat, unele poeme par din start ecranizarile minimaliste ale unor evenimente la fel de minimaliste, cu alte cuvinte li se confera un efect aproape cinematografic: „un porumbel pe / marginea / balconului // asternutul pus la / aerisit // ceasul care / ticaie // (mi-ai lasat / aceste cuvinte / înainte de a / pleca / dar nu mi-ai / spus în ce / ordine / trebuie asezate)“ („scenografie“). Putem lua drept motto aceste versuri, adaugându-le analiza Ioanei Pârvulescu de pe coperta IV: „dupa ce viata te face bucatele, poezia te recompune din cioburi, într-un vitraliu“. Fapt e ca Alex. Leo Serban testeaza mai multe formule poetice, cautându-si o voce proprie numai a lui, preluând elemente si tatonând numeroase terenuri. Încât volumul îi apare subit, ca o colectie de unicate, fiecare cam ca papusa din penultimul text, inestimabila si misterioasa, desi hidoasa la prima vedere.
Mascat lucid în viata de toate filmele, criticul era de fapt un ludic: „o scara / interioara / o balustrada de / fier forjat / un înger rococo / o sonerie insistenta / câteva cuvinte-n / ruseste // e ora patru si un / sfert dupa-amiaza / ma gasesc în / locul descris // – Dumneavoastra? / – Raskolnikov?!“ („entr’acte“). Mai departe, dupa un impromptu si un text matein cu Pantazi în titlu – mai încolo vom da chiar si de un sonet – avem trei poeme ce patineaza lingvistic: „frailty = woman“ („i’m really a / man / qui désire tes / faiblesses / and i long for / your sadness / plutôt que ton / corps“), „les souriers de chamois“, respectiv „indescription de visage“. Apoi, haiku-uri. Într-unul din ele, imaginându-si cu destula nonsalanta un „nufar fals într-o / apa reala“, poetul ne aminteste, sau doar intertextualizeaza pe invers, un celebru vers apartinând lui Marianne Moore („imaginary gardens with real toads in them“ – Poetry). Si trebuie notat ca trimiterea la viziunea poetei americane revine, desi ceva mai fidel, în ciclul secund al cartii, când Alex. Leo Serban parca vede niste „femei fantomatice / în balcoane inexistente“ („tout est si peu“). Dar asta nu prea conteaza; narcisismul auctorial insuportabil ni se dezvaluie fara drept de apel: „si noi aici în casa / noastra / însingurata / trecem prin / camere cu / oglinzi între / mâini / asteptând ca un / chip sa le / sparga. dar nu / vine nimeni“ („noua deschidere asupra materiei“).
Livresc ori pitoresc?
Prin urmare, poemele din „aprilie orb/ „april is the cruelest month“ (T.S. Eliot)“, compuse probabil în diferite luni ale anului 1985, apar ca tot atâtea experiente revelatorii, pe care le-as cataloga drept egocentrate suprarealist. Asa cum în al saselea cânt al infernalei sale capodopere, Lautréamont punea laolalta cele mai îndepartate notiuni posibile pentru a defini frumusetea unui baiat, comparând-o cu „întâmplatoarea întâlnire pe o masa de disectie a unei umbrele cu o masina de cusut“, confratele sau Leo Serban juxtapune te miri ce: „a deschis caseta / automobilului / din care a scos / un picior / o ventuza / o roata / asezându-le / ordonat pe / trotuar // fetita si-a adus / aminte / de buzunarele ei / si a scos zece / seminte / un pieptene si o / cutiuta cu / greieri“ („revelatii“); ba mai mult, repetând faza de mai sus, poetul nostru se va juca la fel într-un titlu din urmatorul ciclu, si anume „parole, pinacoteci, sfincsi“. Însa referintele cad în avalansa, de la… „pumnalul / Alcestei!“, la cummings ori Ivanescu; dar asta nu transforma volumul într-un pur experiment livresc. Astfel, bacovian, „orasul tot e / violet / dar gradina de / lânga posta e / alba / ca un cutit / si femeia trecând / prin ea / taiata în / bucatele galbene / rosii verzi / e un vitraliu“ („peisaj“). Autorul se poate inspira si dintr-un simplu titlu foucaultian, reusindu-i poeme ca „lucrurile acestea“ sau, mai ales, „cuvinte si lucruri“, ce deschide ciclul cu numarul trei, din care s-a nascut întregul volum (În alte camere, alte glasuri de ieri – 1986), textul terminându-se confesiv, ca o promisiune: „vom fi noi însine, salbatici în împartasirea/ secretului stiut. (filosoful sadica lucidul; n. m.t, în somn, va zâmbi.)“.
Cum Alex. Leo Serban a cochetat si cu artele vizuale, vom întelege maniera gen ut pictura poesis în care îsi concepe majoritatea poemelor din ciclul median. Desi porneste grotesc oarecum („si pasii grei iar ocolesc tabloul / ici-colo tuse-mprastiind pe pânza / în timp ce mâna lui desface lent ruloul / din care ia salam ardei si brânza“ – „peisaj hidos“), autorul evoca pe parcurs autoportretele lui Dürer, imageria lui Bosch, orbii lui Miró, figurile filiforme sculptate de Giacometti, dar si abstractionismele unei Vieira da Silva. Toate pentru a conchide prezumtiv: „n-auzi cioburile bratelor mele suierând prin noapte / în jumatatea de viata jumatatea de moarte sparta“ („februarie – lui a.e.b.“).
Pentru ca ultimele doua cicluri ale volumului sunt cumva rupte de corpusul cartii, fiind scrise la distanta de doua decenii, voi spune acum ca printre punctele nevralgice per total s-ar numara frecventa verbului „a rostui“, jemanfisismul uneori desuet, inclusiv cel transparut în comentariile din familia lui „sau asa ceva“, „nu conteaza“, pâna la pagubosul „deci“, la care s-ar adauga multitudinea de poeme periculos-barbiene, criptice si fara gust, rimele pretioase – perloase, daca mi se permite – si, vai, genitivele vag-imposibile: „madularele camerei la primul suierat al / perdelelor umplând staulele obiectelor…“ („aprilie orb“), sau „pâlnia lucrurilor sa picure stralucire / prin toate ungherele culoarului-zeu“ („prânzul“).
Premonitii si paradoxuri
În fine, ciclul „Gradini“ (2000-2005) aduce jocul riscant al unei resemantizari: „sunt fericit // în jurul meu / (…) // doar fluturii nu citesc / pentru ca scriu // si toti cei din jurul meu / citesc / poemele raspândite de fluturi // si toti fluturii din capul meu / citesc primii / ce scriu eu aici // apoi raspândesc // iar oamenii din jurul meu / (…) / citesc / ce scriu / si stiu / ca sunt fericit“ („gradini pariziene“). Si totusi, în aceasta penultima sectiune îl simt cel mai poet si cel mai el însusi pe Alex. Leo Serban: „si eu pe o banca / scriind toate acestea / înainte de a-mi aprinde o tigara / si a termina cu / toate acestea“. Faptul se consuma odata cu asa-numitele „Lispoeme“ din 2010. De ce nu Lisboeme? Ne-am putea retoric întreba. Nu mai conteaza. Ciclul e mai mult un album de voiaj, nicidecum un jurnal de calatorie; ca si cum ar avea premonitia sfârsitului, autorul îsi considera textele superflue, defulând autoironic: „as fi facut mai degraba o poza/ decât sa povestesc în 154 de cuvinte/ dar, vai, mi s-a terminat bateria în aparat“.
Fiind o marturisire facuta pe patul de moarte, volumul semnat poetic Alex. Leo Serban detine valente suplimentare, vindecatoare poate pentru altii. Lucidul critic de film si-a pus în gând un lucru perfect onorabil: a termina cu toate astea. Numai ca, paradoxal, poemele sale sunt un început. Un debut în toata puterea cuvântului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper