Leonid Dimov: cu un pas înainte fata de modernitate

Un articol de NICOLAE BÂRNA

Se impune astazi ca incontestabil faptul ca Leonid Dimov e unul din cei mai importanti poeti români ai perioadei postbelice si ai secolului al XX-lea. Autor cu debut editorial tardiv (fata de uzantele încetatenite), Leonid Dimov s-a înfatisat publicului gata „format“, si s-a plasat de la primul sau volum la cota înalta la care s-a mentinut pâna la pretimpuria lui disparitie. Avea sa se vorbeasca ulterior de asa-zisa monotonie a poeziei lui Leonid Dimov, de lipsa ei de „evolutie“: unii poeti se „reinventeaza“ necontenit ori periodic, în chip radical uneori, în vreme ce Leonid Dimov, matur artisticeste înca de la debut, se arata asemanator si egal cu sine de-a lungul întregii cariere poetice. Aceasta lipsa de versatilitate îi este caracteristica, însa presupusa „monotonie“ este doar relativa, fiindca o examinare atenta va putea depista subtile, nezgomotoase „evolutii“.
Întârzierea debutului se explica prin contextul istoric: în perioada dictaturii realismului socialist, publicarea unor versuri ca ale sale ar fi fost de neconceput. Astfel, a intrat în literatura de-abia în perioada de relativa „deschidere“ de la mijlocul deceniului al saptelea al secolului trecut, aproximativ odata cu – ori chiar dupa – poeti mai tineri decât el (Nichita Stanescu, Mircea Ivanescu, Marin Sorescu, Emil Brumaru s.a.). În anii din urma s-a afirmat uneori ca, în timpul vietii, Leonid Dimov ar fi fost marginalizat sau reprimat, ramânând un poet underground, ceea ce deformeaza totusi adevarul. Practic critica literara de calitate a salutat si a comentat cu încântare poezia lui, iar publicul a frecventat-o si pretuit-o. Ca Leonid Dimov nu a „ajuns“ în manualele scolare ori în cine stie ce functii ori posturi publice „vizibile“ e întrutotul explicabil. El a fost, în spatiul public, un revoltat structural, un insurgent (interiorizat, dar, uneori, cu gesturi spectaculoase si „necugetate“), a fost – în perioada onirismului militant – un contestatar pe plan estetic al dogmelor oficiale, iar în ultimii ani de viata a fost un automarginalizat, dar nicidecum un necunoscut. Gloria i-a sporit postum si se afla înca în crestere. Omul Leonid Dimov poate fi „reconstituit“ ca un personaj de neuitat, de o amenitate si de o politete desavârsite, cumva „de moda veche“, cu un fason de cavaler medieval, fara de prihana, cultivat, rafinat, dar mai presus de orice era un om de o mare, de o enorma bunatate, un campion al dreptatii, al omeniei profunde. Iata o caracterizare, voit succinta si sobra, formulata de prietenul lui Dumitru Tepeneag: „Dimov era un om trist si plin de umor. Calambururile lui erau grozave. Ironiile lui muscatoare. Veselia lui una uneori ca o sfidare. În tot ce facea era deosebit de ceilalti. Era elegant si inteligent. Profund si lejer. Umorului sau i se poate aplica faimoasa formula: umorul e politetea disperarii“.
Revenind la opera poetului, se poate spune ca la început Leonid Dimov a fost perceput mai degraba ca un „parnasian“, largo sensu. Au impresionat perfectiunea formala, prozodia riguroasa, lexicul bogat în elemente rare si „exotice“, eufonia de ansamblu, pregnanta tablourilor minutios construite, alambicarea agreabila a exprimarii. Au fost depistate, judicios, si ecouri – neepigonice – din Ion Barbu, dar si din Tudor Arghezi, dupa cum au mai fost identificate si alte afilieri, afinitati, înrudiri ori omologii (cu curente ori formule literare, precum romantismul, suprarealismul, baladescul, „balcanismul“, „exotismul“, cu poeti ca Al. A. Philippide, Ion Minulescu s.a.). Toate aceste sugestii nu definesc, totusi, esenta originalitatii poetului. Catalogarea ca (neo-)parnasian, de pilda, e în cele din urma improprie: la el, cultivarea „parnasianismului“ are doar statutul de componenta, de procedeu în impunerea unei viziuni poetice care nu poate fi redusa la cea parnasiana. La fel stau lucrurile si în cazul celorlalte încercari de afiliere. Cert este ca, în contextul epocii în care a fost scrisa si publicata, lirica lui face figura aparte, nu vadeste înrudiri ori convergente evidente cu formulele dominante ale (neo-)modernismului saizecist. În termeni de istorie literara, nodul chestiunii rezida în faptul ca Leonid Dimov a ilustrat, cu stralucire, un nou si original – chiar daca efemer – moment literar, si anume onirismul estetic, al carui principal fondator si teoretician a fost alaturi de prozatorul Dumitru Tepeneag. Definitoriu pentru practica de creatie onirica era recursul la vis. Desi visul mai fusese substantial „utilizat“ de-a lungul vremii: literatura barocului, literatura fantastica din diferite epoci, romantismul, expresionismul, diferitele avangarde, suprarealismul s.a., onirismul românesc din anii ’60 nu repeta vreuna din procedarile anterioare, situându-se polemic în raport cu ele (chiar daca descindea, în parte, fie si prin reactie, din ele). Onirismul estetic se aseza sub semnul luciditatii, întelegând sa foloseasca o tehnica, si valoriza artificiul (în sensul „bun“ al cuvântului). Respingând incoerenta libertara a dicteului automat preconizata de suprarealismul literar, el îsi afirma afinitatea cu suprarealismul pictural, îmbratisând si promovând capacitatea de a stapâni tehnica figurativa a unor Giorgio De Chirico, Salvador Dalí, René Magritte, Victor Brauner, Yves Tanguy. Cultivând capacitatea de a sugera vizualitatea, oniricii o asociau cu o metoda proprie de structurare, dorita a fi omoloaga regulilor de structurare a visului. Visul era considerat de onirici ca un „îndreptar legislativ“ (formularea îi apartine lui Leonid Dimov). Scriind, ei nu pretindeau ca „viseaza“ (ori ca descriu vise nocturne reale sau reminiscente întâmplatoare ale acestora etc.), ci aspirau sa produca vise, sa ofere creatii compuse „dupa regulile“ visului. Principalele puncte ale esteticii si poeticii onirismului nu au fost proclamate în vreun manifest explicit, ci enuntate si sustinute de cei doi principali reprezentati ai curentului, Leonid Dimov si Tepeneag, în interventiile lor publicistice si microeseistice cu valoare teoretica si programatica, gazduite de periodice. Un fragment dintr-un articol dimovian din 1968 poate deschide calea catre o întelegere cât mai adecvata a poeziei acestuia: „Lumea obiectuala pe care o presupune arta onirica elimina limitele antagonice între fenomene, transmuta valorile, adica include în calitate de obiect al artei si centrul si mahalaua, si curtea cu gherghine si terasele marilor palate second empire, priveste cu un ochi egal atât frescele sociale realiste, cât si povestile cu zâne. Laica si iconoclasta, arta onirica are drept obiect realitatea pe care însa n-o reproduce conform unei formule prestabilite. «Noi am sanctificat realitatea», spunea De Chirico. (…) Problema nu sta însa în a interpreta lumea, ci în a gasi o modalitate de a aduce în cotidian semnele unor alte lumi, care, prin încarcatura lor de farmec, de ispita, de împlinire, adauga unitatilor lumii reale un nimb osmotic, integrându-le în subiect si – paradoxal dar adevarat – eliminând nota de absurd, de inutil, a faptului curent“. Asadar, daca e vorba de etichetare, trebuie spus ca Leonid Dimov e un poet oniric, cel mai important reprezentant, în poezie, al onirismului si cel mai tenace dintre onirici, cel care a ilustrat, statornic, estetica lui si dupa destramarea miscarii în ipostaza sa artistica militanta. De altfel, identitatea „onirica“ a propriului discurs poetic e semnalizata explicit: al patrulea volum, de pilda, e intitulat, „fatis“, „Carte de vise“ (1969), titlurile unor cicluri componente trimit si ele la activitatea onirica („Hipnagogice“, „7 proze“, „La capatul somnului“, „Poeme de veghe“), ca si titlurile poemelor: „Vis autobiografic“, „Vis cu institutoare“, „Vis sezonier“, „Vis cu devisceratii“, „Vis cu periplu“, „Vis matinal cu halta“ etc. Esenta onirica e semnificata, însa, în chip definitoriu, nu (numai) de astfel de mentiuni explicite, ci de alcatuirea ei intima, de imageria vehiculata.
Considerata în ansamblul sau, opera lui Leonid Dimov e compusa din poeme clasabile în doua categorii: într-una se regasesc poeme scurte, de atmosfera, deseori statice si „rotunde“ (uneori „rotunde“ si sub aspect prozodic, fiind întocmite conform rigorilor unor forme fixe consacrate, cum ar fi rondelul), crochiuri aparent ermetizante, amintind de Stéphane Mallarmé, de Ion Barbu, dar si de Arghezi-miniaturistul; în cealalta – poeme ample sau foarte ample, narative, asa-zicând epice, forfotitoare si caleidoscopice, îmbibate de „miscare“, de personaje, de obiecte si peripetii, pline de „culoare“ si pitoresc, dinamice si, totodata, panoramice, eventual pletoric si migalos „picturale“, baroc-peisagistice, dar si baladesti, amintind, unele dintre ele, fie de Arghezi (cel din poemele epice), fie de Al. A. Philippide, fie de Ion Barbu (din „Riga Crypto…“). Exista si poeme „mixte“ ori „intermediare“ între cele doua categorii. Este însa vadit ca se împletesc doua filoane, corespunzatoare celor doua „maniere“ ale poetului. Ponderea poemelor din prima categorie scade treptat, în timp, astfel încât în ultimele volume predomina amplele naratiuni versificate, cu scenerie fantasta si heteroclita, trasata cu concretete pastoasa, „hiper-realista“, dar si învaluita de un bizar hieratism al nelinistilor difuze. Receptarea critica a operat la început pe coordonate „istoriciste“, aflate la îndemâna (asimilarea cu „hermetismul“ lui Ion Barbu din „Joc secund“, cu parnasianismul etc.), dar a câstigat treptat în adecvare, intuind specificul viziunii estetice „onirice“ în general si în particular a lui Leonid Dimov, cât si originalitatea lor. Poetul a fost „citit“, asadar, de la un moment dat, ca un poet antimetafizic (asa cum s-a proclamat si el, în calitate de oniric, în articole, dar si, de pilda, prin poemul „Antimetafizica“, socotit fi o „arta poetica“. Un poet nu al transcendentei, ci al imanentei, preocupat nu de interogatii existentiale, de sondarea transcendentului, ci fascinat, pur si simplu, de existenta lumii, a carei complexa alcatuire a înteles sa o celebreze. Leonid Dimov nu pare sa-si puna, într-un limbaj încifrat sau eliptic, dar tranzitiv, „marile“ întrebari asupra rosturilor existentei, ci „arata“ doar – pe o subînteleasa întemeiere stoica si agnostica – miracolul fascinant al acesteia, în poeme (aparent) „absurd“-jubilatorii, întotdeauna însa cu o unda de nostalgie si angoasa (temperata, si aceasta, de umor). Nici „palparea“ abisalului, eventual într-o abordare de inspiratie psihanalitica, nu-l interesa pe poet (care respingea freudismul). Se remarca absenta recursului la limbajul figural curent la contemporani, abtinerea de la utilizarea metaforei, refuzul de a propune, conform unei uzante acreditate de „modernismul“ canonic, o filosofie (criptata). Poezia lui apare ca o poezie literala, despre ea – cum observa Mircea Cartarescu, poet optzecist si care se revendica, în parte, din Leonid Dimov (identificat a fi un precursor al postmodernismului) – „nimic nu se poate spune s…t «cu alte cuvinte»“. Aceasta „literalitate“, aceasta imposibilitate de a explicita, prin comentariu, vreun „mesaj“, desi pare mai mult decât evidenta, e totusi relativa. „Relativa“ în sensul ca, totusi, alegoria (difuza, „opaca“, ambigua, nu „limpede“ si peremptorie, lesnicios descifrabila) e prezenta, îi este chiar caracteristica în ultima perioada de creatie, la fel cum e prezenta si sugestia sensului simbolic (unul deloc transparent ori „didactic“, însa, ci „obscur“, la fel ca în cazul viselor, si conceput în mod deliberat sa ramâna pe tarâmul ambiguitatii, în termenii esteticii onirice). Mai mult decât atât: prin amplele poeme narative din ultima perioada – în special prin cele din volumul „Vesnica reîntoarcere“ (1982) – poetul reputat antimetafizic pare a fi facut opera de mitograf. Un poet baroc, ironic, oniric si ludic, care recurge la mit si schiteaza o fascinanta mitologie personala (si chiar o „mistica“ proprie). S-a remarcat însa ca mitografia lui e una ironica, burlesca, destructuranta, „subversiva“, parodica. Într-o enumerare a temelor predilecte ale miturilor de factura personala propuse de „ultimul“ Leonid Dimov se pot înscrie cea a fiorului ontofaniei, a scenariului initiatic, a viziunii eshatologice (individuale sau colective), a ispitei dibuirilor soteriologice si, mai ales, cea a eternei întoarceri. Teme împletite într-un tablou de ansamblu (coerent, chiar daca distorsionat si lacunar), caruia anecdotica ludica si imageria insignifiant-familiara nu-i împutineaza „gravitatea“. O poezie din categoria celor (relativ) succinte e intitulata chiar „Mit“: „Totul a fost întrerupt deoarece / Prin încapere trecuse un soarece. /Dar, va dati seama, nu era un soarece obisnuit: / Avea coada rupta si dura la nesfârsit. / Trecerea lui plina de chitait si putoare / Era foarte mare. // Iar noi, copiii cu funde galbene la gât, / Stateam lipiti de perete. Era urât / Si nici nu ne baga în seama. / Noua, însa, ne era tare teama / Când trecea soarecele pe lânga noi / Fixându-ne cu ochiul ca un biloi / Negru si sticlos. / Îl rugam frumos / Sa ne lase-n pace. / Sa treaca. / Dar lui îi era a petrecere si a joaca / Si ne trezeam, asa / Chiuind pe spinarea lui: Mascará ! / O, era soarecele nostru de dimineata / Purtând lumina vânata pe mustata / Si ne spunea povesti si ghicitori / Cu paraboloizi si privighetori / Pâna când ne cadeau dintii, / Ne-ngropam jucariile, parintii / Si ramâneam în irizare si-n aura / Sa-l asteptam, înlemniti, lânga gaura“. Autorul nu trebuie suspectat ca si-ar fi scris poemele având pe masa la îndemâna tomurile lui Mircea Eliade, James George Frazer, Gaston Bachelard sau „bifând“ constiincios „casute“ din tabloul exhaustiv al simbolurilor si arhetipurilor întocmit de Gilbert Durand, dupa cum nici de „naivitate“ totala nu poate fi banuit pe acest om erudit, cu studii filosofice si animat de fascinatia livrescului. De fapt, el însusi a conturat coordonatele si „mecanismul“ mitopoezei personale într-un „Argument“ (la volumul „Vesnica reîntoarcere“), care nu poate fi trecut cu vederea: „Dupa ce m-am documentat mi-am dat seama ca viziunea vesnicei reîntoarceri nu are nimic comun cu mitul respectiv. Nu pentru ca Dumnezeu nu are scoala si nici parinti care sa-i fi spus povesti, ci pentru ca mi-este strein pâna la scârba procedeul inventarii vide, al fantasticului întemeiat pe minciuna pura. s…t Poemele ce urmeaza se desfasoara, deci, în încercuiri mult mai modeste decât mitul ancestral. Ele vizeaza iteratia banala, diurna ori nocturna, nicthemerala ori sezoniera, în nadejdea identitatii cu cercurile concentrice generate de o piatra aruncata în apa: ultimul le înglobeaza pe toate, dar n-ar exista daca primul nu s-ar fi nascut“. Un poem ca „Dilema“ a fost considerat ca o „Duhovniceasca“ tragi-comica, un poem ca „Baia“ propune o „eternitate iterativa“, o eterna întoarcere, o initiere ontofanica circulara (si etern ratata: „Iara eu întrebai fetele ce-si loveau coatele: / – Nu-i asa ca-i Atoatele? / – Nu, mi-au raspuns ele râzând, / E pur si simplu un ins de rând, / Dar batrân si uscativ, / Ce te-a primit asa, fara nici un motiv. / O, cum am mai tresarit si cum mi-am / Lipit nasul de geam: / Afara, / Stapânea o noapte polara“…). În mod similar, alte poeme pot fi citite ca versiuni necanonice ale mitului faustic, ale periplului dantesc, ale coborârii ad inferos, ale trecerii în lumea de apoi, ale Judecatii din urma („…Oricine cuteaza / Sa se prezinte fara pregatire / La marele examen de absolvire / A rastimpurilor de glaciatiune si impas: / Numai zgomote, minciuna si galimatias / Pentru a trece în ceea ce se cheama – / Nu va nelinistiti, nu va fie teama – / Se cheama la târgurile noastre de Joi / Lumea de apoi“ citim într-un poem, ori, în alta parte: „Parea – toata acea forfota nevinovata, / Inventata anume / Pentru a face trecerea spre cealalta lume“), ale motivului „tinerete fara batrânete si viata fara de moarte“. Paradigma cel mai amplu dezvoltata a filonului în discutie se gaseste, probabil, în extraordinarul poem narativ (subintitulat, de autor, „povestire“ si publicat în „Viata româneasca“ în aprilie 1984) „Pasarea de argint“, fresca ontologica asociind simfonic mai toate motivele de sorginte mitica deja amintite. E adevarat ca, atunci când s-a aratat tulburat de gândul mortii, preocupat de sondarea sensului ultim al vietii, de putinta vreunei mântuiri, de teme eterne ale „trecerii dincolo“, ale „marii plecari“ si ale „lumii de apoi“, Leonid Dimov a facut-o nu printr-o interogatie retoric-patetica, ci cu ironie. Iar „metafizica“ ori chiar „mistica“ lui pot fi descoperite în acea (pseudo-)mitologie burlesca, ludica si ironica, haotic-derizorie, deloc crispata ori conventional-înfricosatoare, dar, tocmai de aceea, tulburatoare. Fiindca exaltarea familiarului si a derizoriului, potentarea pitorescului caleidoscopic, cultivarea registrului carnavalesc, coborârea „marilor“ chestiuni existentiale în sfera familiarului sunt, pentru sensibilitatea contemporana, cai eficace ale unui nou acces la sublim. Burlesca si pitoresca, deseori molcom euforica, o astfel de lirica – întruchipata de poeme ca „La cinematograf“, „Baia“, „O dimineata în curte“, „Povestea acarului si a miraculoasei calatoare“, de practic toate cele din cartea „Vesnica reîntoarcere“, dar si de atâtea alte mari poeme (între care, bineînteles, sus-mentionatul „Pasarea de argint“) – este, simultan, în mod profund si pregnant, tragica. Tocmai prin revitalizarea miturilor, dar si, în general, a „problemelor fundamentale“ (cum se exprima chiar Leonid Dimov) prin deriziune si în pofida învestmântarii uneori ostentativ clasicizante ori manieriste, „vetuste“, a discursului poetic, Leonid Dimov a fost, în cel mai înalt grad, un poet contemporan, aflându-se cu un pas înainte fata de (simpla) „modernitate“. Si, în consecinta, un poet de o inedita, coplesitoare gravitate. Refuzând gravitatea vizionar-„filosofica“ a unei anumite poezii moderniste si laxitatea formala a poeziei „de notatie“, el este vizionar, grav si autentic în alt fel . Prin originalitatea ireductibila a demersului, prin excelenta estetica si pregnanta expresiva, Leonid Dimov ocupa în poezia româneasca un loc unic.
Poetul a avut si o deloc neglijabila, distinsa prin nivel si relevanta prin continut, activitate publicistica si eseistica, vizând nu numai particularitatile onirismului, ci si varii chestiuni literare si estetice, a tinut cronica cinematografica etc. Ca traducator din franceza, rusa si italiana i se datoreaza, între altele, excelente transpuneri din mari poeti, precum Giambattista Marino, Gérard de Nerval, Mihail Lermontov, din scrieri ale unor prozatori precum Lev Tolstoi ori Curzio Malaparte, precum si versiunile românesti ale unor foarte importante eseuri de istorie si teorie literara (de R. M. Albérès, Marcel Raymond) a caror aparitie, în anii ’60-’70, a contribuit la avântul si sincronizarea învatamântului academic si cercetarii de specialitate din tara noastra cu tendintele manifeste pe plan mondial în epoca.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper