Înapoi, la definitii! (II)

Acum foarte multi ani, pe când eram copil, am avut revelatia faptului ca nu voi putea inventa nimic epocal pentru omenire, pur si simplu, pentru ca totul fusese, deja, inventat. si când am înteles acest lucru, când am priceput ca nu fac decât sa macin aceleasi idei, eventual, sub un subtire pospai adaugat de lucririle mirabilei tehnologii ale contemporaneitatii, atunci când tocmai ma pregateam sa anunt lumea întreaga ca nu a mai ramas nimic nou de inventat, am citit celebra maxima a lui G. Calinescu: „Nimic nu-i nou sub soare si când crezi ca ai descoperit o noutate, bagi de seama ca a spus-o altul înainte“. si pentru ca, pâna si aceasta descoperire, o facuse altcineva, înaintea mea, m-am lasat pagubas. Am fost multumit sa încerc sa atrag atentia, cu umilinta, congenerilor mei, ca trebuie sa ne întoarcem la clasici, la cei care au pus temeliile culturii de la care ne pretindem a ne trage. si daca Mendelssohn – Bartholdy a putut, la doar 20 de ani, sa uimeasca Europa muzicala, dirijând, magistral, „Patimile dupa Matei“, si contribuind, decisiv, la întoarcerea muzicii la nemuritorul sau izvor, adica, evident, la Bach, noua, astazi, nu ne ramâne decât sa redescoperim definitiile batatorite ale muzeografiei moderne si sa ne întrebam, alaturi de Claude Karnoouh, în recentul sau articol, tradus, cu farmec, de Teodora Dumitru, cum se explica succesul muzeelor, în sastisita societate careia îi facem onoarea de a-i fi subiecte si obiecte, în acelasi timp.
Universitarul adoptat de alma mater clujeana constata ca muzeele au devenit de neevitat pentru homo turisticus, pentru ca acesta trebuie sa bifeze toate must-urile societatii de consum cultural. Omul actual stie ca nu mai are nimic de asteptat de la iluzoria lume „de dincolo“, si vrea sa traiasca, total, experientele lumii „de dincoace“; vrea sa le traga în piept pâna „la filtru“, exhaustiv si coplesitor, absolut si epuizant, pâna la ultima limita a cunoasterii si dincolo de ceea ce se poate imagina ca posibil. si, pentru ca nici o experienta unica nu are farmec daca nu e data în vileag întregii semintii, pentru ca omul sa dovedeasca siesi, altora si viitorimii ca et in Arcadia ego, este musai nevoie de dovezi, de filme, de fotografii, de amintiri: de gât cu Venus, pe treptele Piramidei Lunii, calare pe leii Venetiei, hranind ilegal koala din Australia si scrijelind milenarii sequoia din California sau centenarele fresce voronetiene. Are dreptate domnul Karnoouh când observa ca „aceasta febrila precipitare spre dughenele de suveniruri seamana cu maratonul unui client ce bifeaza la rând magazinele în perioada soldurilor…. Toti trebuie „vazuti si adorati“, atâta vreme cât sunt de gasit într-un muzeu, pentru ca „muzeul a devenit fara doar si poate o masina de fabricat valoare de schimb, unde chiar rahatul artistului, vârât frumos într-o cutie de conserva, dobândeste prestigiul de mare opera“.
O idee pe care domnul Karnoouh o enunta, fara a o duce pâna la ultimele sale consecinte, este cea a esentei obiectului care inunda simezele muzeelor contemporane. Nu este vorba doar despre obiectul original, acel unic „rahat al artistului“, de gasit doar într-un anume muzeu, într-o anume expozitie, sub un anume curatoriat si, mai ales, ambalat într-o serie limitata de poleieli, ce îi multiplica valoarea de sute de ori, în gift shop-ul muzeului (pentru ca, daca nu s-ar putea vinde în magazin, în serie, aparent, mica, dar, în fapt, îndestulatoare pentru piata, unicatul din muzeu nu ar avea nici o noima, pentru ca nu ar putea fi vândut, deci, nu ar avea nici o valoare comensurabila), ci despre obiectul care conserva, în efemera sa existenta antropogena, clipa – acel unic moment în care obiectul a fost creat. Ei bine, în goana tuturor dupa serii limitate si originale, dupa obiecte artistice si dupa artefacte ambalate în izul criogeniei, omul contemporan, sclavul turismului de masa si al culturii pop(ulare), încearca sa devina el însusi creator, curator si carator al bagajului culturii universale, conservând fiecare urma a propriei sale existente terestre. Am ajuns în bizara situatie de a nu mai putea cântari valoarea autentica, în raport cu sclipiciul siliconat din magazinele de suveniruri, astfel încât ajungem sa ne dorim imposibilul: sa ne salvam nemurirea, salvând memoria fiecarei clipe traite, a fiecarui moment trait în preajma unicatului, a irepetabilului, cu alte cuvinte, a artei. Multiplicata la nesfârsit, potrivit numarului de vieti omenesti, un asemenea conservatorism absolut ar duce la o viata de nerespirat. Aceasta, este, de altfel, si concluzia gânditorului francez, vorbind despre epoca „postlitica“ în care am ajuns, dupa ce piatra a încetat sa mai fie principalul suport al civilizatiei: o epoca aflata „pe punctul de a duce planeta de râpa daca nu înceteaza sa tamâieze acest cult reificat al trecutului, scris într-o valoare de schimb generalizata“. Ok. De acord cu faptul ca trebuie sa introducem o oarece ordine si ca trebuie sa încetam muzeificarea, otova, a bunurilor materiale si imateriale, doar dupa criteriul ca ele reprezinta niste martori ai lumii în care traim. Numai ca atunci avem de ales între doua mari categorii de criterii normative: fie consideram ca orice obiect, orice marturie, doar pentru ca are calitatea de a conserva, pentru o clipa, un moment al existentei noastre, îsi merita locul într-un muzeu, fie ne întoarcem la criteriul valorii (sustinut de frumusete, de raritate, de unicitate, de maiestrie etc.) si atunci pastram numai ceea ce este, într-adevar, semnificativ, nu doar pentru scurta si repede uitata noastra existenta, ci si pentru urmasi. Prima varianta este sustinuta de abolirea criteriului valorii asumate de o comunitate întreaga, fiind o reprezentare a însesi postomdernitatii în care ne-am afundat. A doua solutie presupune întoarcerea la normele acceptate de grupuri sociale mari, la valori etice si estetice solide si la acceptarea mainstream-ului drept ordonator al atitudinii curatorului obisnuit din oricare muzeu.
Si ce legatura au toate astea cu tema de la care pornisem (reluata discutie despre proiectatul muzeu al comunismului)? Înca un bob zabava, pâna saptamâna viitoare, va rog!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper