Înapoi, la definitii! (I)

Sustineam, saptamâna trecuta, ca Muzeul National al Agriculturii ar fi un model, dar ma întrebam si pentru cine. Raspunsul era, cumva, ascuns, printre rânduri: nu doar pentru muzeografi si pentru împatimitii muzeelor, ci si pentru autoritatile locale care au ceva interes în a-si pune în valoare patrimoniul cultural si care înteleg ca numai din festivaluri „medievale“ si alte evenimente cu miros îmbatator de campanie electorala nu poti raspunde, în mod real, asteptarilor si nevoilor cetatenilor. Într-un judet din inima Baraganului este firesc sa ai în vedere preocuparile multora dintre locuitori pentru soarta agriculturii, asa dupa cum, la Brad sau la Rosia Montana este normal sa te preocupe problema mineritului. Dar, pentru ca despre Rosia Montana si tot ceea ce implica dezbaterea din jurul proiectatei exploatari miniere de acolo, promit sa ma pronunt cu alta ocazie (nu îmi sta în fire sa ocolesc subiectele spinoase si, oricum, nu ma voi pronunta decât din perspectiva mea, de cetatean român, interesat de protejarea patrimoniului cultural al acestei tari), ma vad nevoit sa ma întorc, astazi, la un subiect ce pare sa fi încins spiritele intelighentiei române, la cote cum numai serialul Elodiei, la vremea ei, a aprins mintile prostimii: este vorba despre acelasi muzeu al comunismului, despre care vad ca discuta oameni cu preocupari foarte diverse (în sfârsit, un muzeu, chiar daca, deocamdata, inexistent, este un subiect interesant pentru media culturala din România!). Mai nou, situl creat de Vasile Ernu, CriticAtac, un proiect ce pare sa se fi plasat, cu destul aplomb, în stânga spectrului politic, dintr-o perspectiva mai degraba apropiata de simpatia pentru grupurile de anarhisti care sparg vitrinele bancilor, la reuniunile G20 (fara a fi, sa ne întelegem, un sprijinitor al acelora), decât din cea a batrânilor militanti (si ale emulilor lor) ai fostelor partide comuniste, devenite, peste noapte, socialiste sau muncitoresti, ori chiar social – democrate, de-a dreptul. De câteva saptamâni, CriticAtac gazduieste opiniile mai multor politologi, sociologi, antropologi si literati cu privire la subiectul amintit. Nu am citit nimic scris si de un muzeolog – semn ca breasla este, înca, reticenta în a se pronunta cu privire la un subiect ce pare prea mult contaminat de politica si prea putin atins de boarea culturii. Sigur, în aceste conditii, nu ne putem astepta ca bibliografia avuta în vedere sa fie tocmai aceea care se regaseste în lucrarile de doctorat ale muzeografilor. Totusi, unele dintre opiniile exprimate depasesc strictul cadru al subiectului avut în discutie si analizeaza însasi soarta muzeelor în lumea contemporana.
Astfel, Florin Poenaru constata (pornind de la celebrul caz al orasului basc Bilbao, a carei reinventare a pornit de la crearea Muzeului Guggenheim) ca fenomenul „McGuggenheim“, definit de autor drept „explozia de muzee pe întreg cuprinsul globului cu rol explicit în regenerarea urbana (adica, mai pe sleau, gentrificare) si atragerea de turisti“, fac ca muzeele sa devina „locuri pentru consum cultural si… ancore pentru atragerea si fixarea capitalului global în cautare de investitii profitabile“. În acelasi stil frust, Florin Poenaru continua: „muzeul nu este astazi altceva decât o alta corporatie… care însa produce si vinde memorie, stiluri de viata si status, determinând sau accelerând procese de gentrificare, excluziune, deposedare si acumulare de capital. Astfel, muzeul în general, astazi, este parte a unui complex de institutii si practici similare, precum bienalele, expozitiile, lansarile artistice si interventiile urbane care nu numai ca se instituie drept spatii centrale ale consumului si acumularii de capital, dar în acelasi timp confera o legitimare ideologica si de status acestui consum prin retorica învatarii, cultivarii sau chiar a rezistentei anti-corporatiste si anti-capitaliste. Altfel spus, aceste spatii sunt de succes tocmai pentru ca reusesc sa vânda propria lor negatie: consum anti-consumerist, capitalism salbatic drept anti-capitalism militant, o viata burgheza comoda si anosta drept aventura revolutionara, conformism artistic si ideologic drept arta avangardista si angajata. Mai mult decât atât, drept o noua dovada a omnipotentei acestor spatii si a logicii lor constitutive, multe dintre spatiile si practicile obisnuite, banale de consum nu mai pot functiona acum decât daca reusesc sa imite si sa reproduca logica muzeala, precum si modalitatile de display ale acestora. Astfel, totul, de la un banal magazin de pantofi pâna la ultimul hotel de 5 stele deschis la Budapesta, trecând prin malluri bio si standurile Ikea, trebuie sa reproduca cu succes logica muzeala pentru a putea fi profitabile“. Am dat acest citat in extenso, pentru ca el, pe de o parte, explica, dintr-o perspectiva destul de cinica, nefundamentat generalizanta si, oricum, nenuantata, o caracteristica evidenta a procesului de explozie a numarului de muzee pe mapamond si aparenta de afacere pe care o afiseaza, mai mult sau mai putin discret, oricare nou stabiliment Guggenheim, Tate, Louvre sau MAXXI, oriunde ar aparea pe glob. Pe de alta parte, tânarul antropolog surprinde foarte bine metoda unor adevarati virtuozi ai artelor contemporane, foarte buni meseriasi, dar si excelent ajutati de tehnologiile noi, care inunda piata culturala pusa în miscare de marile concerne transnationale, cu produse culturale care mimeaza excelent atitudinea anti-establishment, doar pentru a aduce mai multi bani exact aceluiasi estblishment. Un exemplu, din domeniul cinematografiei, ar fi succesul epatant al filmului Avatar, unde James Cameron introduce toate poncifele posibile ale culturii de stânga occidentale (de la ecologism la corectitudine politica, trecând prin „pacifismul“ miscarilor care au condamnat interventia trupelor OTAN în Irak), urmarind un profit urias (l-a si obtinut, de altfel: filmul a costat cam 237 milioane dolari si a obtinut câstiguri de zece ori mai mari, ceea ce înseamna un profit net cam de 2 miliarde de dolari!!) si, evident, râvnitele premii cinematografice (aici, Cameron a fost putin dezamagit de ratarea Oscarului cel mai important) – cu toate, expresii ale celor mai „conservatoare“ trasaturi ale societatii americane si, în general, occidentale. De altfel, compania care a produs filmul, Twentieth Century Fox Film Corporation, este, asa dupa cum se stie, o subsidiara a conglomeratului media News Corporation, patronat de rapacele octogenar Rupert Murdoch, cunoscut (în pofida lipsei sale de scrupule în a sprijini ori a ataca politicieni de toate culorile, în functie de interesele sale de moment), pentru vederile sale extrem de conservatoare, opuse exact postulatelor ideologice ale filmului Avatar. Numai ca, si pentru Murdoch, ca si pentru altii ca el, banii nu au miros.
Încheind aceasta lunga paranteza si revenind la opiniile lui Florin Poenaru, trebuie sa remarc faptul ca, probabil, 99% dintre muzeele lumii sunt foarte departe de modelul expus de autor. Asadar, nici vorba de parcuri tematice, mall-uri cu atractii si expuneri multimedia! E adevarat: sunt muzee mai putin vizibile si mai putin vizitate. La ele nu se aliniaza turistii pe sute de metri, în fata portilor, si nu se beau coniacuri fine în caffeteria. Dar ele exista si se adreseaza unui public masiv, adeseori, sarac, dar avid de cultura.
Un alt autor publicat de CriticAtac, clujeanul prin adoptie Claude Karnooh, a oferit articolul sau (cu titlul usor schimbat) si revistei „Cultura“. Dar la opiniile sale am sa revin saptamâna viitoare. Asadar, înca putina rabdare, va rog!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper