În transee: „Horrible Bosses“ de Seth Gordon

Un articol de CATALIN OLARU

Mai ales în comedie si din ce în ce mai abitir în ultimii ani, mai degraba decât logica uzuala, important e ca textul sa respecte logica lui proprie, cea care spune ca cel mai important e umorul, indiferent cum e obtinut. E mai putin relevant daca actiunile personajelor sunt verosimile, conteaza ca intriga si dezvoltarea ei sa prilejuiasca situatii comice; altfel spus, nu e treaba comediilor sa fie veridice. Prin aceasta, dubla contraperformanta a lui „Sefi de cosmar“ e cu atât mai mare: filmul lui Seth Gordon e, dincolo de orice dubiu, tras de par, ceea ce nu e neaparat rau, si e amuzant ca o butelie terminata, ceea ce e dezastruos.
„Horrible Bosses“ e istoria a trei prieteni care, aflati în situatii identice, iau o hotarâre hazardata. Cel mai probabil, s-a considerat ca, spusa o singura data, povestea lor nu e de ajuns (ceea ce nu înseamna ca prin triplarea ei, nu avem un film de trei ori mai amuzant). În urma deciziei lor, cu o doza considerabila de noroc, acestia ajung într-un punct final altul decât cel pe care si l-au propus, dar nu mai putin dezirabil.
Pe paliere si pe pozitii diferite, Nick, Kurt si Dale sufera de aceeasi boala: sefii lor îi persecuta. Bine, îi persecuta atât cât trebuie. Cu fiecare ocazie, Julia (Jennifer Aniston) îl strânge cu usa pe Dale (Charlie Day), dar îi da drumul exact atunci când ar putea obtine ceea ce vrea. Daca n-ar face-o, datele problemei s-ar schimba fundamental, iar hotarârea nu ar mai fi unanima. Julia încearca sa-l seduca pe Dale, în timp ce Dale se împotriveste cât poate. În „Sefi de cosmar“, obedienta se exprima mai ales în ceea ce priveste cariera (Nick face sluj în fata superiorului sau, acceptând cele mai mari umilinte), dar nu ocoleste nici viata de cuplu (Dale prefera s-o omoare pe sefa care îl curteaza mai degraba decât sa-si însele iubita).
Daca îsi elimina sefii, pe cei trei îi asteapta o viata mai buna. Daca nu, ajung ca fostul lor coleg Kenny Sommerfeld (P. J. Byrne). Rolul sau e presupus comic (un absolvent de Yale se prostitueaza prin baruri), dar în acelasi timp exemplul lui serveste drept avertisment. Declinul carierei lui Kenny se datoreaza falimentului Lehman Brothers, al caror angajat a fost si fata de care îsi exprima dezgustul. Prin Kenny, regizorul Seth Gordon înjura defuncta corporatie (si implicit criza pe care aceasta a generat-o), în speranta ca spectatorii o sa înjure si ei. Tot prin Kenny, lasa sa înteleaga ca asta îi paste pe cei care îsi schimba locul de munca pe timp de criza, în ceea ce constituie un îndemn cât se poate de straveziu pentru publicul din sala: indiferent cât de mult îti displace meseria pe care o ai, bucura-te ca ai o slujba!
Desi e despre sefi, filmul însusi e angajat. În transeele din care se trage pentru salvarea moralului natiunii, „Horrible Bosses“ lupta alaturi de „Up in the Air“ si „Morning Glory“. Poate de aceea comediei lui Seth Gordon îi lipseste umorul: importanta acestuia e secundara, iar rolul sau, decorativ.
Hitch, consilier în cariera
Cainându-se ca n-au de ales, cei trei trec la actiune. Pentru a-si ascunde urmele, nimeni nu îsi omoara propriul sef, ci tustrei urmeaza strategia din „Strangers on a Train“, clasicul lui Hitchcock, însa desi aleg sa comita fiecare câte o crima, alta decât a lui, în recunoastere merg cu totii împreuna.
E doar una dintre multele inconsecvente ale filmului. Dintre acestea, face parte si vulgaritatea, din când în când, discursul pestrit domolindu-se. Un exemplu e dialogul dintre Julia si Dale, deosebit de porcos la început, infantil la final („O sa scuip pe mâinile tale“, „o sa topai pe fundul tau“ etc.). Precum în recentul „Hall Pass“, în care Jason Sudeikis face un rol la fel de putin memorabil, nu lipsesc consumul accidental de droguri, libidinosenia cvasipermanenta (a lui Kurt, personajul lui Sudeikis) sau poantele care au nevoie de cel putin un anus pentru a putea fi puse în practica (Bobby care petrece majoritatea timpului pe toaleta sau Kurt care se razbuna pe el necinstindu-i periuta de dinti).
Aceasta arma principala care e badarania e cel mai adesea verbalizata, dar si titrata, în debutul si la finalul filmului, cu caractere cât se poate de mari: TOTAL FUCKING ASSHOLE, EVIL CRAZY BITCH, DIPSHIT COKEHEAD SON, TWISTED OLD FUCK, asta apare în dreptul celor 3 sefi vechi si al unuia nou, atunci când îi vedem întâia oara. Motorul din spatele acestor cadre de un umor nebun este frica, aceea ca exista o minima sansa ca cineva, undeva în lume, sa nu priceapa cum trebuie ceva ce oricum e clar ca lumina zilei, anume ca sefii protagonistilor sunt detestabili. Într-un FILM CUMINTE SI MEDIOCRU facut cu, despre si pentru oameni care îi seamana, nici nu e de mirare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper