In Memoriam

Un articol de ADRIAN SÂNGEORZAN

In ziua aceea Mircea incepuse sa-mi vorbeasca despre femei. Il vizitam cam o data pe saptamâna la caminul-spital de batrâni unde ii gasisem loc cu greu. De fiecare data ii lasam, asa cum imi cerea, pentru pizza „un pol sau doi“, unitate de masura care transformata in dolari habar n-aveam cât ar fi trebuit sa fie.
„Pe vremuri stiam o groaza de trucuri cu banii de hârtie. Când eram de cinspe ani tata apucase sa ma duca la bordel, dar eu n-aveam bani deloc. In schimb el avea un lant lung si destul de gros din aur de care isi atârna ceasul de buzunar. Una din fete ma primea pentru o veriga din lantisor si tata s-a prins doar când a observat ca i se scurtase lantul si ceasul nu-i mai ajungea in buzunar. Era prea târziu. Ma invatasem cu femeile.“
Povestea cu lantisorul de aur mi-o mai spusese, dar ma ingrijora noua lui idee ca in anumite privinte lumea nu s-a schimbat deloc niciunde si ca a ramas aceeasi peste tot.
„Ehe, batrâne, n-ai idee câte se intâmpla la nursing home-ul asta noaptea. Doctorii, brancardierii plini de tatuaje, asistentele din Haiti care ies tavalite din cabinete, femei straine bagate pe furis inauntru… Plus apa care ajunge uneori pâna la etajul unu. Vin noaptea cu gondolele…“
Erau oricum imagini noi, ce nu mai pareau desprinse din imaginatia lui bogata, ci direct din niste halucinatii care incepusera sa-i dea târcoale. A doua zi m-au sunat ca era internat la North Shore Hospital. Potasiul, creatinina si ureea lui s-au dovedit mult marite, era anemic si il suspectau de-o hemoragie intestinala. L-am vizitat dupa doua zile. Era intr-un salon de patru paturi, intins cu picioarele ridicate pe-o perna. Era tras la fata, alb ca varul si n-am stiut daca doarme sau e mort. I-am atins usor una din mâinile legate de marginea patului. A deschis ochii si prin lentilele groase si-a aprins brusc lumina dinauntru. „Bine c-ai venit sa ma scoti de la balamuc. Stii ce visam acum? N-ai sa crezi. Eram la Crucea de Piatra, imediat dupa razboi. In Bucuresti aparusera basarabencele refugiate, fugarite de rusi. Ce femei grozave, inimoase, pline de un patriotism real, inflacarat, pe care noi, derbedei de Bucuresti, nu-l prea aveam. Aveau toate un piept si o inima… a vrut sa mi le arate, dar a descoperit ca are mâinile legate.“ In salon mai erau un rus si doi portoricani care ne priveau de parca veniseram de la circ.
„Esti fiul lui?“, m-a intrebat rusul care poate ca pricepuse ceva din ce spusese Mircea. „Prieteni“. „Zâmbeste mereu in somn si când se trezeste vrea sa plece din spital. De-asta l-au legat“, adauga rusul cu acel accent inconfundabil care te face sa vezi imediat Siberia cu toata imensitatea ei. „Nu-l baga in seama“, a adaugat Mircea. „Un diversionist oarecare infiltrat sa traga cu urechea.“
Intre timp i-am dezlegat mâinile iar el a continuat cu basarabencele. „Apoi au venit astia“ – si arata spre rus –, „si au inchis bordelurile, dar fetele si-au continuat activitatile clandestin. Era una la care mergeam acasa cu Stelaru, Tonegaru cred ca murise, cu Pâca si cu Johnny Raducanu. Dadea pe datorie. De fiecare data tragea sub numele tau o linie, iar când se adunau cinci trebuia sa platesti. Johnny o ducea cel mai bine, pentru ca astia…“ – si arata din nou spre rus –, „uitasera sa interzica jazzul. Când ea se ducea la baie eu stergeam linia si o puneam la Johnny“.
A aparut apoi doctorul care mi-a spus ca n-au gasit sursa sângerarii si ca neavând ce-i face il vor trimite inapoi in câteve zile. Toti ma intrebau daca sunt fiul lui.
Intr-o saptamâna eram in România unde imi iesise o carte si unde mamei ii amputasera un picior din cauza unei obstructii arteriale. Era piciorul neparalizat, dar nu se opusese operatiei pentru ca intre timp intelesese ca oricum nu se va mai putea da jos din acel pat. Trecând cu sotia prin Herastrau l-am vazut pe Johnny Raducanu insotit de-o tânara care-l ajuta. Ne-a zâmbit vesel: „Copii, va pup in cur pe amândoi.“ Ne-am asezat pe-o banca unde-am aflat ca trecuse abia o luna de când avusese un triplu by-pass. „Altfel sunt bine, nu va faceti griji, sunt cu glicemia stabila intre doua si trei sute. Mai traieste Mircea? Când am fost la New York ultima data tocmai avusese si el o taietura de-asta pe cord.“ „Chiar te-a pomenit zilele astea“. „Si ce mai zice batrânul?“ M-apuc sa-i povestesc despre basarabeanca care le dadea pe datorie. Muream de curiozitate sa vad daca Mircea confabuleaza sau nu. „Chiar asa a fost. Doar ca Mirciulica nu vedea niciodata partea tragica a lucrurilor. I s-a mai imbunatatit vederea? Mira-m-as! Cum ziceti voi, good for him! Sa stiti, copii, ca mi-e tare dor de New York. Acolo am descoperit ca sunt si negru, si putin evreu. Dar sa revenim la basarabence. Femeia aceea fusese bogata, un fel de boieroaica, avea clasa! Dar avea si un tata batrân si tuberculos care dormea in aceeasi camera in care noi regulam. Mircea nu cred c-a bagat de seama ca dincolo de perdeaua de catifea cineva tusea mocnit. V-a spus asta? Ei, eu asta tin minte!“
A doua zi l-am invitat la Casa Scriitorilor, unde eram cu Dinny,  prietena apropiata din New York cu care Carmen scosese un album de poezie si fotografie despre România. O carte superba in care la inceput nu crezusem dar a sfârsit prin a fi publicata la o editura buna si a avut succes in America. E placut sa te vezi in vitrine la Barnes&Noble intre copertile unei carti  despre o Românie senina cu miros de fân si fete luminoase. Aveau in gând un proiect similar despre Bucuresti. Acest oras ciudat si nehotarât pe care unii il detesta, altii ca Dinny il adora, nici vestic nici balcanic, nici la deal nici la câmpie, sofisticat si mitocãnesc in acelas timp, cladit dintr-o greseala sau dintr-un noroc la intersectia mai multor imperii.
Johnny a baut cu greu o bere, prima dupa multa vreme si a facut o pasiune brusca pentru Dinny, asa cum ti se poate intâmpla cu o femeie pe care-ai mai intâlnit-o intr-o alta viata. Cred ca asa a si spus Johnny, smecherul, care s-a descheiat usor la camasa si ne-a aratat ce cicatrice frumoasa are. Dinny e si ea o supravietuitoare, asa c-au vorbit mult timp despre supravietuire si despre faptul ca se vor mai intâlni si intr-o alta lume. Dinny voia neaparat sa-i faca totusi câteva portrete.
„Auzi, irlandezo, pâna mai suntem pe lume vreau sa va cânt ceva.“ Am luat un taxi si in câteva minute am intrat pe scara unuia dintre acele blocuri cenusii de cartier. Johnny statea intr-o garsoniera foarte mica ticsita cu mobila, carti, cu balconul plin cu tot ce nu mai incapuse prin casa. Lipita de un perete era o pianina veche pe care se depusese praful. „Stati pe unde puteti. O mai fi ceva cafea in ibric?“ A scos un album vechi cu poze ingalbenite, ni l-a intins si apoi s-a asezat la pianina. „Ptiu, baga-mi-as! Mi-au intepenit degetele de când n-am mai cântat.“
La inceput abia atingea clapele, de parca incerca pojghita unui râu care inghetase si pe care urma sa treaca. Când a vazut ca tine, si-a pus patinele. Acea pianina veche a inceput sa sune ca un instrument perfect care se acorda singur din mers. Dupa câteva minute din pianina au inceput sa iasa moliile care se cuibarisera acolo de când Johnny se imbolnavise. Se vedeau prin lumina putina ca niste note muzicale trezite din somn. A cântat o jumatate de ora continuu, terminând cu niste prelucrari de folclor pe care nu le mai auzisem si care curgeau linistit sub gheata acelui râu. Spre sfârsit parea el insusi un fluture discret care intrase cu toata fiinta in sufletul acelui instrument. Dinny a plâns aproape tot timpul. Când am plecat din acea garsoniera era coplesita, si nu e usor sa coplesesti o irlandeza newyorkeza care a colindat aproape toata lumea. Venise sa faca poze, dar n-a facut niciuna si, ciudat, nu ne-a pus nicio intrebare dupa ce ne-am despartit de Johnny. Am avut senzatia ca pricepuse ceva.

In memoria pictorului Mircea Ionescu si a muzicianului Johnny Raducanu, legati printr-o lunga prietenie, disparuti unul dupa altul, primul la New York, celalalt la Bucuresti.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper