Franta. Intre monarhie republicana si republica sociala

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Nici nu a intrat oficial în campania electorala si scena politica franceza fierbe. Socialistii au organizat, în stil american, alegeri primare, o consultare publica, transparenta, pentru desemnarea candidatului unic la alegerile din 6 mai 2012. Un test reusit si laudat, mediatizat excesiv, care a surprins coalitia guvernamentala angajata tacit în batalia ambitiosului presedinte Sarkozy pentru un al doilea mandat. Deocamdata, pâna în februarie viitor, din cauza statutului de sef al statului, Sarkozy nu poate sa-si avanseze candidatura. S-ar crede ca, în aceste conditii, socialistii francezi ar avea avantajul startului declansat mai devreme. De aceea, puterea a contra-atacat imediat. Ea dispune nu numai de mijloace ci si de o baza. Sarkozy are unele succese de care a beneficiat nu numai el ci si Franta: mentinerea Parisului în nucleul dur al Uniunii Europene, alaturi de Berlin, o presedintie a Uniunii Europene viguroasa, cu palmares pozitiv în care intra si medierea în razboiul ruso-georgian din august 2008, conjugarea eforturilor cu Germania pentru salvarea zonei euro, presedintia G-8 si G-20, tentativa de a determina Pekinul sa accepte convertibilitatea youanului etc.
Pâna la alegeri, ce se mai întâmpla în Franta?
La dreapta
În afara de asteptarea momentului pentru desemnarea candidatului, destule. Iar acestea vor deveni rapid teme ale campaniei electorale. Într-un fel sau altul, dreapta franceza este implicata în tulburarile din lumea araba unde, istoric vorbind, Franta are înca de lamurit problema mostenirii coloniale. Adica a reconcilieri cu trecutul. Un exemplu cald. La 17 octombrie, se împlinesc 50 de ani de la reprimarea sângeroasa a demonstratiei pasnice a algerienilor, militanti pentru autodeterminare, organizata la Paris în 1961. Peste 200 de manifestanti au fost ucisi lânga Place de l’Opéra si Notre Dame. Cel care a comandat masacrul, Maurice Papon, colaborationist în timpul ocupatiei germane, a trait bine merci înca trei decenii fara sa fi fost pedepsit. Nu numai el. De istoria imediata tine si sustinerea, pâna mai ieri, a dictaturilor arabe prabusite prin revoltele declansate de „revolutia iasomiei“ din Tunisia. Ca si uriasul efort – peste 1,2 milioane de euro lunar – al guvernului francez în razboiul din Libia. Datoria sprijinirii rascoalelor în numele valorilor democratiei nu este contestata în Franta dar exista voci care considera ca în formula acestei datorii trebuie sa li se gaseasca locul potrivit petrolului si comertului cu arme. Asa s-ar mai întelege de ce Gaddafi îsi întindea corturile pe aleile dintre École Militaire si Tour Eiffel cu nici macar doi ani în urma, când vizita Parisul ca oaspete al Palatului Elysée. Ca si faptul ca doi ministri din guvernul pe care îl conduce Fillon îsi petreceau concedii în Tunisia si în Egipt pe banii dictatorilor ce aveau sa fie rasturnati în câteva zile de revoltele populare. Criza economica si financiara a împins guvernul Fillon sa ia masuri de austeritate care au deteriorat sistemul educational si pe cel de sanatate. Sunt sectoare în care nemultumitii pot avea un cuvânt greu în alegeri. Si mai este ceva.
Monarhul celei de a V-a Republici
Este de notorietate ambitia presedintelui Sarkozy de a se impune ca lider autoritar. Asemenea unui monarh. Daca ar fi s-o credem pe Christine Clarc, cea care semneaza „Carnets intimes de Nicolas Sarkozy“ (Editura NiL, 2010), aceasta ambitie si-a manifestat-o de cum a intrat în Palatul Elysée: „De acum, eu voi fi stapânul jocului. Nimic si nimeni nu va putea sa-mi impuna ceva, orice anume“. Si, dupa ce îsi jura: „Voi schimba Franta. Si Europa“ îsi pune în garda propria tara: „A nous deux, la France!“. Poate sa faca atâtea într-un sistem de democratie? Se pare ca da. Chiar Constitutia Frantei avantajeaza natura protagonista a lui Sarkozy. Marele jurist Robert Badinter afirma ca presedintele în Franta „detine atâtea puteri încât echilibrul democratic depinde de el“.
Ce înseamna „a fi în slujba Frantei“, slogan sub care Sarkozy îsi acopera initiativele personale? În slujba Frantei fusese si predecesorul lui, Jacques Chirac, si o facuse cu tenacitate, cu diplomatie si rafinament. Chiar a reusit, cu multa abilitate, sa evite consecintele jocului fals cu modestia. Si el si-a dorit refacerea puterii Frantei, dar era constient, realiza lucid cât îi mai îngaduie istoria si ce îi ofera francezii astazi. Franta nu mai este puterea militara si economica de altadata. Nici culturala. Este mare putere gastronomica, dar asta nu conteaza deloc în ochii saracilor lumii. A reface grandoarea si puterea Frantei coloniale este o întreprindere grea, imposibila. A încercat generalul Charles de Gaulle când Franta mai însemna ceva. Mitterrand, în cel mai lung mandat prezidential – paisprezece ani – a mentinut blazonul Frantei în Europa. Mitterrand si Chirac, în mandatele lor, au reusit sa aseze solid Franta alaturi de noua si puternica Germanie unita impunând solutia binomului în conducerea Uniunii Europene. Sa o spunem cu franchete: nu este prea democratica nici aceasta formula, dar este ceva mai buna decât cea a unui posibil autoritarism german. Si pentru aceasta putem sa multumim Parisului. În linia acestei politici, Sarkozy a continuat sa reziste si Franta este înca în nucleul dur. S-ar putea ca din motive electorale acest merit sa fie ignorat. Sunt si alte unghiuri de atac. Vulnerabilitatea presedintelui poate veni chiar de la acei parteneri de idealuri politice care nu-i împartasesc pro-americanismul, îi contesta cochetaria cu filozofia neo-liberala a conservatorilor americani, nuantat diferita de liberalismul francez. Imaginea lui Sarkozy de politician altfel decât predecesorii lui, la care el tine atât de mult, este legata si de unele initiative care ies din traditia gaullista cum ar fi revenirea Frantei în structurile militare ale NATO pentru a obtine comanda flancului de sud al Aliantei si tenta belicoasa imprimata participarii armatei franceze la razboiul din Libia. Sarkozy a devenit politicianul francez cel mai îndepartat de gaullismul în care s-a format. A încercat sa ridice probleme care tin de etapa actuala a celei de a V-a Republici. Orgoliu de monarh care vrea sa se instaleze la un capat de istorie.
La stânga
Pe de alta parte, opozitia, socialistii în principal, iesiti de la putere din 1995, nu au reusit sa faca reformele de care aveau nevoie pentru a exploata avantajul nemultumirilor sociale produse de criza si, de ce nu, de uzura puterii. Slabiciunea lor a facut ca alternanta sa nu functioneze multa vreme. Dreapta se afla la Elysée si la Matignon de 16 ani. Stânga franceza este mereu în cautarea unei formule de coagulare fara sa reuseasca sa atinga minima conditie a succesului acesteia: unitatea. Poate succesul alegerilor primare organizate pentru desemnarea candidatului unic la prezidentiale sa le ofere o sansa. Electoratul nu mai poate fi cucerit cu lozinci. Clasa muncitoare – daca mai exista! – are alta morfologie sociala si, din aceasta cauza, retorica revolutionara caduca nu poate convinge noile generatii. Desi inegalitatile sociale s-au accentuat, globalizarea si-a produs primul ei efect, egal cu o mare victorie: subordonarea lumii muncii detinatorilor de capital. Opozitia, adica stânga în întregime, nu numai socialistii, a pierdut constant din viteza, din consistenta, s-a pulverizat. Dupa iesirea din scena a lui Mitterrand, în 1995, Lionel Jospin, pierde lamentabil în 2002. Trei alegeri ratate consecutiv, aproape doua decenii de mediocritate, de dispute sottovoce, de adversitati personale. De atunci stânga nu a mai reusit sa fabrice lideri importanti. Luptele pentru putere au luat locul autoritatii. La alegerile precedente batrânii lupi socialisti, printre care se aflau orgoliosul Dominique Strauss-Kahn si Laurent Fabius, fost presedinte al Adunarii Nationale, au luxat-o pe Ségolène Royal diminuându-i din sansele de câstig. Între candidatul socialistilor din 2007 si partid s-a produs ruptura chiar în timpul alegerilor, într-atât de mari au fost disputele interne.
Sensul primarelor socialistilor
Tocmai pentru a pune sub control aceste dispute, socialistii au intrat în noua campanie electorala cu o inovatie: organizarea de alegeri primare.
Dupa doua tururi de scrutin – în cel de al doilea au ramas Martine Aubry, actualul si François Hollande, fostul secretar general al Partidului Socialist – a iesit învingator Hollande. Primele declaratii ale candidatului unic sunt grijulii pentru a nu vexa pe învinsa si a înlesni mentinerea unitatii refacuta oarecum în campania electorala. Aubry a salutat victoria celui care, cum scrie un jurnalist francez malitios, îi aducea pizza tatalui ei, Jacques Delors, pe când se afla la cabinetul acestuia. Mai importanta decât inovatia pentru desemnarea candidatului unic ar fi capacitatea Partidului Socialist de a-i crea un piedestal de învingator lui Hollande. El a fost tratat pâna acum de catre echipele prezidentiale ale partidului ca o figura de remplaçant, substitut adica, „porteur de serviette“ al lui Delors, cum au sicanat unii. Chiar înainte de a cunoaste învingatorul, Sarkozy a fost sarcastic: fie ca cel mai bun sa piarda, a spus el. Adica cel mai bun de la socialisti sa piarda în alegerile prezidentiale. Dreapta a primit cu un gând ascuns victoria lui Hollande. Cu experienta politica numai la partid, îl socoteste mai slab ca adversar decât pe Aubry care are, în plus, si o experienta guvernamentala. Se poate însela. Socialistii au sansa lor la alternanta. Sarkozy a intuit pericolul: „Hollande este un fals gentil….competitia va face spume, este sigur“.
Recursul socialistilor la scrutinul anticipat a urmarit nu numai desemnarea candidatului unic ci si degajarea unei linii politice competitive. Obiectivul lor este nu numai cel al refacerii unitatii stângii ci si de recâstigare a electoratului dispersat. Primarele au fost un test de democratie reusit. Cum unii dintre politicienii dreptei, chiar si din guvern, cazusera în capcana recunoasterii meritelor acestei inovatii, Sarkozy, interesatul cel mai îndreptatit sa nu piarda puterea, a reactionat. La 11 octobrie a adunat responsabilii majoritatii carora le-a atras atentia ca trebuie socotite primarele socialistilor ca un atentat la „spiritului celei de a V-a Republici“. L-a invocat pe de Gaulle care prefera alegeri prezidentiale „în doua tururi de scrutin, nu în patru“. A V-a Republica, sustine presedintele, nu poate fi ostaticul partidelor politice. Cel mai mult l-a deranjat „pilonajul mediatic fara precedent“ dezvoltat în jurul primarelor. Tactica socialistilor a urmarit o vizibilitate cât mai mare, este adevarat, si le-a reusit. Dar Sarkozy poate sa recurga din nou la strategia care i-a asigurat victoria. Sa cumpere din rândul opozitiei persoane influente, asa cum a procedat în 2007 cu un Jacques Attali, un Bernard Kouchner, un Dominique Strauss-Kahn si multi altii ceva mai marunti. Sa mai spunem ca testul socialistilor a fost gândit pe miza jocului democratiei iar asta spune mult oricarui francez. Înca din timpul primului tur de scrutin, un reputat ziarist cum este Jean Daniel de la Nouvel Observateur nu si-a ascuns entuziasmul pentru experiment. „Credeti-l pe un batrân care a vazut multe. Am asistat ieri seara la o a treia dezbatere a candidatilor Partidului Socialist la primare care face onoare democratiei franceze si stângii“. Sarkozy nu lasa entuziasmul sa se decanteze. „Am vazut ca unii cer cresterea bugetului pentru cultura cu 30-50%. De ce nu cu 100, 150%? Nu are sens. Ar avea sens proiectele, initiativele“. Cea care ceruse cresterea respectiva este Martine Aubry. Proiectul socialistilor pentru crearea a 300.000 de locuri de munca este ironizat: „Viitorul tinerilor nu îl aduc locurile de munca mascate ci activitatile noi“. Campania mediatica declansata în jurul primarelor socialistilor este tratata de sus: „Votul dnei Dugenou dat P.S. intereseaza mai mult media decât întâlnirile mele cu doamna Angela Merkel“. Numele frantuzoaicei, chiar daca o fi fictiv, a fost folosit imprudent de François Hollande într-un interviu dat ziarului „Le Parisien“ în care explica, evident cu intentii populiste, ca a tinut cu tot dinadinsul sa-i demonstreze convingator acelei doamne de ce trebuie sa voteze cu socialistii. Vorbitorii de franceza stiu ca numele Dugenou trimite la genunchi, articulatia piciorului care permite, între altele, adoptarea pozitiei de învins. Hollande nu a intuit gafa!
Ca sa bata dreapta, socialistilor le trebuie un ideal ancorat în realitatea sociala de azi. Dupa ce îl vor gasi, francezii vor trebui sa se decida în alegere: ori o republica sociala, cum le-o promite Partidul Socialist, ori o monarhie republicana, cum se întrevede cu un al doilea mandat al lui Sarkozy. Ramâne de vazut si ce se va întâmpla la centru, care nu si-a clarificat pozitia, si la extrema dreapta al carui sef, Marine Le Pen, se aflata înca în topul preferintelor electorale. Lucrurile se cam complica. Adica Franta ar putea sa revina la stânga socialista sau sa avanseze spre dreapta. Cât de departe?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper