Fluturele lui Lorenz, broasca lui Müller si lalelele

Un articol de VICTOR SCORADET

Strapontina trecuta incerca sa sugereze ca teatrul ar fi ceva mai mult decât un prilej de distractie. Ca, in principiu, el ar avea chiar puterea de a schimba lumea. Ma rog, de a contribui la schimbarea ei. Cam ca in citatul din Edward Lorenz, cu fluturele a carui bataie de aripa provoaca un uragan.
Sau poate mai mult?
Poate. Cel putin asa ar reiesi dintr-o metafora atât de cunoscuta, incât o citeaza pâna si insi care nu stiu ce e acela un foaier: teatrul ca oglinda. Atunci când ne uitam in oglinda, se intâmpla sa constatam ca ar mai fi câte ceva de indreptat la felul in care ne sade cravata, parul. Sau ca ne-a mai aparut un rid. Si atunci actionam. Ne indreptam carvata, ne aranjam frizura. Cât despre rid – il acoperim cu putin fond de ten.
Temerarii recurg chiar la botox.
Si uite asa, oglinda care e teatrul ne-a determinat sa intervenim asupra realitatii. Sa operam schimbari asupra noastra. Deci, asupra lumii. Fiindca noi – we are the world.
Ehe, au existat si vremuri in care teatrul putea mai mult. La inceput de tot, când era ritual. Iar ritualul, la rândul lui – o forma de a influenta realitatea, vizibila si invizibila. Ceva mai târziu, in „Poetica“, Aristotel a descoperit si mecanismul prin care teatrul purifica si l-a numit catharsis. Faptul ca, in scrierile anterioare, utilizase aceeasi sintagma pentru a denumi unele procese fiziologice de purgare a organismului nu face decât sa sublinieze increderea filosofului in eficienta acestui procedeu noninvaziv de redobândire a echilibrului.
Unii sustin ca, pe atunci, omenirea traia mai in armonie cu sine.
Pe masura ce situatia s-a deteriorat, teatrul s-a simtit dator sa mai faca un pas. De la reechilibrare, la dezechilibrare. In vremuri de maxim dezechilibru, echilibrul, la nivelul individului, era considerat nociv intrucât genera impacare. Adica nonactiune. Asa ca Brecht a incercat sa spulbere chiar temelia teatrului de pâna atunci: principiul iluziei, al identificarii. Si a inventat o specie dramatica ce urma sa instige la actiune sociala si politica directa. Odata iesit de la spectacol, insul urma sa devina activ si sa se apuce sa schimbe lumea.
Nu fiecare pe sine, ci unii pe altii. Mai exact, pe ceilalti.
Si in America, anii ’50 au fost extrem de prolifici in forme de teatru militant. Ceva mai târziu s-a inventat teatrul politic-documentar. Una dintre piesele cele mai reprezentative ale curentului („Vicarul“ lui Hochhuth) a provocat un protest violent din partea Papei. Nu stim câti credinciosi vor fi intors spatele Bisericii Catolice in urma discutiilor provocate de spectacolul respectiv. Câtiva ani mai târziu, tot in Germania, un text dramatic din acelasi curent provoca demisia unui ministru de land.
Intre timp, insa, functia aceasta a fost preluata integral de mass media. Acestea dispun de mijloace mult mai eficiente de dezvaluire si mediatizare.
La inceputul anilor ’90, Heiner Müller cita, intr-un interviu, un experiment real. Daca arunci o broasca intr-o oala cu apa clocotita, ea se zbate cu disperare si e posibil sa scape. Daca o bagi intr-o oala cu apa rece pusa apoi la foc mic, apa se incalzeste treptat dupa care da in clocot fara ca broasca sa mai bage de seama. In acest al doilea caz, victima nu mai are absolut nicio sansa.
In aceasta era de accelerat progres tehnologic, ca sa aflam ca apa se incalzeste, avem nevoie de un senzor exterior, care sa se declanseze o alarma atunci când temperatura atinge valoarea critica.
Rolul acesta il poate juca batrânul teatru, recurgând la trucul sau fumat cu oglinda. Doar-doar om vedea aburii care se ridica din oala.
Sigur, mai intâi ne santajeaza cu datoria noastra de a ne cultiva, ne momeste cu promisiunea de a ne distra si pe urma ne trezim ca ne pune oglinda-n fata. Si chiar daca nu ne convine ce vedem, stam pâna la capat. Nu se cade sa ne ridicam si sa iesim, ca ne vede lumea. Asta-i situatia: la teatru, lumea vede. Vede si ce-i pe scena, vede si ce e-n jur. Nu ca pe strada. Acolo e simplu. Acolo, daca pe trotuarul pe care mergi se petrece ceva deranjant, ai libertatea sa traversezi.
La teatru, daca „traversezi“, te-ai trezit in plina oglinda. Si se uita la tine lumea, in timp ce se vede pe sine uitându-se la… Risti sa dai in mise-en-abyme. Asa ca mai bine ramâi in sala. Si la urma aplauzi.
Iata insa ca, de o buna bucata de vreme, vorbim numai despre teatrul care face si drege, dar nu ne-am intrebat deloc cum reactioneaza realitatea la faza asta. Ce face lumea? Oare se lasa? Oare ei ii convine? Oare isi da seama si ea ca ceva nu e-n regula si ca ar trebui sa se mai schimbe – vorba clasicului: pe ici, pe colo…?
Sunteti fara indoiala la curent cu demonstratia noastra de forta ca reactie la refuzul Olandei de a ne lasa si pe noi in Schengen. Ca sa arate cu câta vigilenta sunt supravegheate frontierele noastre, ai nostri au gasit, intr-o lalea olandeza, un microorganism care nu avea ce cauta acolo. Sau un pui de microorganism. Sau un ou. Si toate transporturile din Olanda au fost trimise inapoi.
Intr-un fel, mica noastra razbunare are umor: Vreti vigilenta – na! Sigur, exista si daune economice. Dar ce nu face românul de dragul unei poante?
Surprinzator e insa faptul ca printre victimele colaterale se numara si…
Un teatru din Bucuresti avea nevoie, pentru un spectacol aflat in productie, de niste saboti. I-a comandat – ati ghicit: in Olanda. Urmarind pe net traseul coletului care nu mai sosea, scenograful a constatat ca sabotii ajunsersera cu bine la frontiera noastra, de unde facusera cale intoarsa. Fara ca vreun expert sa fi constatat prezenta, in acei saboti, a vreunei micoze.
Dar daca autoritatile noastre au avut dreptate? Daca microorganismul din laleaua olandeza era un ou din care iesea o omida care se transforma in crisalida din care iesea un fluture care, inevitabil, dadea din aripi? Si uraganul devasta fix spatiul Schengen?!
In caz ca, oricât v-ar pasiona teoria haosului, va indoiti de plauzibilitatea acestui scenariu, inseamna ca sunteti de acord ca lumea in care traim e cel putin perfectibila. Ca n-ar fi rau sa se mai schimbe câte ceva in insii care o conduc.
Dar cum, de vreme ce acestia nici nu calca prin teatru?
E greu de spus in ce masura poate teatrul sa schimbe ceva sau pe cineva. Dar, ca sa fie viu si adevarat si necesar, macar el, teatrul, trebuie sa fie convins ca poate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper