Fanus Neagu: Dincolo de nisipuri

Un articol de C. STANESCU

În chip natural, posteritatea lui Fanus Neagu începe cu amintirea omului si a felului cum se misca el pe scena lumii în care a trait. A trait mult sub cerul liber al câmpiei cu ciulini a Baraganului si pe baraganul cu nisip si gazon al stadioanelor: împatimit de fotbal si de oamenii lui. Un personaj principal din „Frumosii nebuni ai marilor orase“ este un fotbalist celebru la vremea lui, supravietuitor al scriitorului de a carui prietenie de o viata s-a bucurat. Stadionul este Baraganul orasului. Se poate spune fara a gresi prea mult ca marea sa popularitate, de nu si celebritatea, Fanus Neagu si-a cucerit-o pe stadion: om al arenei, i-au placut enorm jocul sportiv, lupta si întrecerea, competitia apriga în câmp deschis. Pamfletul, ce-l facea de temut, îsi are originea si aici, într-un gust si o pofta rabelaisiana pentru joc, întrecere si risc, un gust izvorât la rândul lui din cultul unei idealitati „îngeresti“ disparute si care, coborâta în arena, poarta numele sportivitatii desavârsite. E multa inocenta, candoare si frumusete în aceasta credinta si speranta a lui. Impetuos si exploziv, a „jucat“ cinstit Fanus Neagu, iar celebritatea si-a câstigat-o respectând, ca marii sportivi, regula jocului si a vietii. De aceea si apare dupa el, ca si dupa Nichita Stanescu, multimea „oamenilor care l-au cunoscut“ pe Fanus Neagu, de la mari sportivi, scriitori, medici, profesori sau ziaristi, pâna la cohortele de spectatori ai peluzelor care n-au citit un rând din cartile lui dar „stiu“ multe despre omul care le-a scris. „Stiu“ din auzite, dând nastere unui folclor al amintirilor, anonim, popular si transmis din gura în gura. Acest mecanism de functionare al posteritatii imediate amesteca într-un chip savuros realitatea cu fictiunea, faptele cu imaginatia, vorbele cu nazuintele cele mai intime ale celui ce le-ar fi „auzit“: apar legende, povesti, „mituri“ ce înfasoara în straiul lor matasos imaginea despre om si scriitor. Asa, a ramas celebra legenda unei competitii (turnir!) de insulte între Fanus Neagu si Nicolae Velea, pe care i-a legat o strânsa si nedesfacuta prietenie. Mai iute la vorba, rece si taios, se spune ca autorul memorabilei povestiri „În treacat“ l-ar fi amutit si pus la pamânt pe scriitorul „Cantonului parasit“ cu o replica nimicitoare: „Tu, toata viata ta, când vei merge si pe strada niciodata nu te vei izbi de o idee!“. Ce-i verosimil e ca Velea vedea idei, iar Fanus imagini… Asadar, posteritatea începe cu acest soi de „folclorizare“ a vietii unui mare scriitor. Am citit în reviste deja aparutele multe amintiri despre Fanus Neagu „asa cum l-am cunoscut“. I-au fost dedicate emisiuni la posturile de televiziune cu marturii, comentarii, amintiri venite de la cei ce pretind ca l-au cunoscut, iubit si citit. Unii l-au iubit mult si l-au citit rau. Urmaream într-una din saptamânile trecute o asemenea emisiune în care fusesera convocati un fost ziarist dintr-o sectie de sport a unei gazete de pe vremuri, ajuns dupa ’90 patron sau mare director de cotidian, asistat în acea emisiune de un onest reporter si comentator sportiv si de o eminenta persoana pe care n-am avut onoarea s-o stiu de undeva. Era în discutie Fanus Neagu – omul arenelor sportive si cronicarul sportiv al „României literare“ dinainte ce si-a adunat celebrele lui povestiri sportive în cele doua volume intitulate atât de necanonic „Cronici de carnaval“ si „Cronici afurisite“. Legenda marelui cronicar sportiv o înghite pe aceea a marelui scriitor desi ele fac o unitate desavârsita prin creatorul de imagini din dosul lor, povestitorul luxuriant de o neasemuita bogatie lingvistica barochizanta, mistuit de dorul de fuga al alergatorilor de pe pista de nisip si încarcat greu de nostalgia unor lumi disparute dincolo de nisipuri. A venit vorba, în emisiunea respectiva, si despre scriitorul cu acelasi nume. Marturiile si comentariile celor trei combatanti mi-au pus în fata portretul unui scriitor necunoscut: atâta se chinuiau înfocatii invitati ai emisiunii sa-l faca pe Fanus Neagu un aprig si nedomolit anticomunist, pur si dur, în lupta crâncena, pe viata si pe moarte, cu regimul, cu securitatea si cu cenzura, încât mi s-a nazarit în fata ochilor un partizan legendar al anilor ’49-’50 din secolul trecut, luptând cu arma în mâna împotriva trupelor de securitate care-i cautau în creierii muntilor pe dusmanii de moarte ai regimului democrat popular! Unul din cele mai puternice argumente – daca nu singurul – aduse de onorabilii invitati în scopul sustinerii portretului de luptator neînfricat consta în invocarea munitiei de care dispunea „mitraliera“ literara a scriitorului: aceste gloante se numesc în limbajul binecunoscut de cenzori si de scriitori „sopârle“. Nu mai pridideau comentatorii sa vâneze – ca si cenzorii de pe vremuri! – „sopârlele“ din literatura lui Fanus Neagu, facând din el ceea ce scriitorul n-a fost: un autor de scrieri politice contra regimului al carui merit – si valoare! – ar consta în curajul si îndrazneala pe care si le-a luat în lupta cu puterea din acel timp. E un portret fals acesta în care moda anticomunismului postdecembrist tinde sa-i înfunde pe mai toti marii scriitori care, mistuiti de obsesia adevarului, l-au spus nu cu „sopârle“ politice, dar cu puterea talentului si a creatiei lor. Se cade sa-i respectam în termenii proprii profesiunii lor si nu ai luptelor de baricada. Om liber, slobod la gura si la condei în tara si peste hotare, de nestrunit în rostirea adevarului sau uman si artistic, Fanus era acelasi spirit liber în „puscaria“ de acasa si în libertatea de afara. Împreuna cu Ion Baiesu, nedespartitul sau prieten de o viata, mi-a fost dat sa-l ascultam, într-o cafenea de la piciorul Turnului parizian, spunându-le celor doi corifei ai luptei anticomuniste de la Europa Libera nu sa-si înmoaie glasul, dar sa-si moduleze vocea potrivit situatiei scriitorilor din tara „ocupata“: „nu de alta, le spunea, dar când voi înjurati de la Paris regimul, la Bucuresti surubul se strânge si pe noi ne ustura si mai tare pielea!“. N-a fost un partizan din munti si nici autor de manifeste anticomuniste raspândite prin samizdat sau lipite ca afisele în statiile de metrou: Fanus Neagu a fost un scriitor român contemporan, unul din cei mari pe care i-am avut în perioada postbelica.

Nicolae Manolescu, una din „moasele“ literaturii contemporane, o literatura nascuta si crescuta sub privirea neadormita a cenzurii, stabilea înca de la debutul prozatorului cei doi zei tutelari sub umbra carora s-a ivit Fanus Neagu (1932 – 2011): Panait Istrati si Mihail Sadoveanu. „Un remarcabil povestitor“ – scria el în prefata culegerii „Nuvela româna contemporana“ din 1964 –, „din cea mai tânara generatie (înrudit prin gustul pentru pitoresc si violenta, prin preferinta pentru anumite medii, cu Panait Istrati) este Fanus Neagu. El e autorul unei «proze patetice» (S. Damian), traind din senzatii si invadata de concret. Simti în povestirile lui miros de iarba cruda si de frunza (…) Universul mai tuturor povestirilor e pitoresc si câteodata halucinant. Cu tehnica povestirii sadoveniene (întâlniri la ceasuri de taina, în târguri), ni se istorisesc întâmplari teribile (…) Povestirile sunt bântuite de taine, de mister, si de ciocniri violente (…) Ceea ce nu reuseste deocamdata prozatorul – zice criticul în stilul îndrumator si orientativ al vremii – e sa împace înclinarea catre romantic si fabulos cu o mai acuta observatie sociala. Povestirile inspirate din imediata actualitate sunt palide sau fortate.“ Pitoresc, violenta, iarba cruda, anumite medii (probabil exotice), taine, mister si iarasi pitoresc: titularul pitorescului în care s-ar scalda nesmintit povestirile lui Fanus Neagu fusese criticul Paul Georgescu. Patru ani mai târziu, eticheta aceasta lipita strâns de opera unui scriitor polivalent, complex si imprevizibil ca toti rebelii îl va scoate din sarite pe prozator. Într-un interviu luat de Adrian Paunescu, autorul „Îngerului a strigat“ (1968) denunta cu umor sarcastic functia de umbrela buna la toate pe care eticheta de pitoresc inventata si utilizata de critici, cenzori si functionari editoriali o avea în acel timp: „Daca ar fi sa ne luam dupa rezumatul cuprins în planul editorial, «Îngerul a strigat» nu reprezinta nimic. Iata ce scrie la pag.15: «Neagu Fanus – romanul, a carui actiune se petrece într-un sat din Baragan, înfatiseaza aspectele pline de semnificatie si pitoresc (nu mai scap de pitorescul asta pe care mi l-a aplicat, ca pe o compresa, Paul Georgescu, în vecii vecilor!) din viata unor oameni saraci condamnati la mizerie de catre regimul capitalist. Scriitorul arata cum transformarea socialista a satului a deschis perspective luminoase acestor oameni». Multumesc, multumesc foarte mult. Cred ca niciun librar aflat în deplinatatea facultatilor sale mintale nu poate întinde mâna spre un roman prezentat atât de aplicat, de atragator si de… pitoresc!“ În versiunea proprie, romanul ar fi trebuit sa se numeasca „Satul hotilor de cai“ si, departe de a fi o carte „pitoreasca“ despre binefacerile colectivizarii, este epopeea tragi-comica si grotesca a exodului unor oameni vechi care, goniti din asezarile lor, si-au luat lumea în cap. Stramutarea silita dar si fuga insurgenta în pustiu de dorul libertatii confiscate sub diverse nume constituie teme obsesive, fundamentale pentru întelegerea si definirea universului uman si a lumii „pitoresti“ din povestirile si romanele lui Fanus Neagu. Iar cu privire la zeii sai tutelari al caror „epigon“ ilustru e banuit ca ar fi ramas în ochii unor critici cam miopi, scriitorul a atras el însusi atentia: „Proza pe care ma cred chemat sa o scriu e înrudita în începuturi cu a lui Panait Istrati si Sadoveanu. O vreme, m-am rotit ca fluturele în jurul stelei lor. Ca sa-ti aprinzi focul tau, trebuie sa stai, tânar fiind, în jurul marilor focuri. Dar de la un timp degetele încep sa-ti arda. Si atunci, daca nu vrei sa te mistui, te departezi si cauti o flacara a ta. Cu tot respectul cuvenit acestor doua nume definitive, ma consider, astazi, ca viziune si dramatism, dincolo de ei. Istrati acuza si plângea. Am retinut razvratirea, am refuzat lacrimile. De la Sadoveanu am oprit cântecul, am alungat mila“. E în aceasta admirabila judecata de sine una dintre nu foarte rarele victorii ale spiritului critic genuin si autentic împotriva criticilor, functionari institutionalizati ai spiritului critic. Rareori, în schimb, acesti critici prea oficializati si încremeniti în instante de judecata definitiva sunt în stare sa-si recunoasca sentintele eronate si, mai ales, sa faca recurs împotriva lor si sa le retraga din circuitul public. „Revizuirile“ ramânând, adesea, o vorba goala. Printre putinii capabili de aceasta onesta si necesara recunoastere, în afara de clasicul Lovinescu si de unii „lovinescieni“ infideli cu ei însisi dar fideli cu opera acelora „judecati“ este si un critic precum regretatul M. Ungheanu. În capitolul, monografic, dedicat lui Fanus Neagu în convorbirile cu Mihai Golescu din „Recurs la memorie“ din 2009, criticul care a scris singurul eseu monografic compatibil cu valoarea operei lui Marin Preda („Vocatie si aspiratie“) face aceasta marturisire cu privire la spiritul critic si limitele functionarilor în administrarea carora se afla domeniul spiritului critic: „Dar «Frumosii nebuni ai marilor orase» seamana mult mai mult cu cartea lui Mateiu Caragiale, «Craii de Curtea veche», care e un poem, de fapt, nu un roman. Un poem cu foarte multe trimiteri, semnificatii. Si asa este si «Frumosii nebuni», care pe mine m-a contrariat când a aparut datorita dorintei mele ca Fanus Neagu sa scrie altceva. Sa scrie înca un «Acasa»! Sigur ca eu puteam sa am aceasta dorinta, dar cartea exista. Nu, eu as fi vrut ca Fanus Neagu sa ramâna pe aceeasi directie initiala, din «Ningea în Baragan», de naratiune realista, de observatie. Astfel de pagini apar în «Pierduti în Balcania», care sunt teribile. Eu as fi vrut sa mearga înainte, pe directia asta. Cum adica? Te refugiezi într-o poveste colorata? Faceam ca Marin Preda, cerându-i scriitorului ce n-a intentionat. Am scris o cronica cu dinti. Adica nu l-am crutat de niste observatii, dar n-am tinut seama de identitatea operei. Adica faptul ca eu trebuia s-o citesc, si nu sa ma gândesc la ce vreau eu, ci la ce a vrut el. Adica asta trebuie sa faca un critic, or eu aici n-am reusit sa ma detasez de dezideratul meu, care nu era si al prozatorului (…) În acest roman el s-a înscris vizibil si deliberat pe directia Mateiu Caragiale. Astazi, lumea care l-a acceptat asa cum este a acceptat directia asta, de evadare într-un univers fantastic, ireal, brailean…“.
Natura artista de tip fantasmatic, Fanus Neagu nu poate fi judecat cu metrul ori centimetrul terestru si liniar al realismului literar. Apartenenta stilistica a unei parti din literatura lui Fanus Neagu la o traditie argheziana a fanteziei onirice si a deplasarilor imprevizibile în traiectoria imaginii e o mai veche observatie, de o rara subtilitate,ce îi apartine criticului Eugen Simion: „La Fanus Neagu instrumentul care tulbura simetriile realului este imaginea rara, incisiva, crescuta ca un dinte amenintator în mijlocul unei fraze normal prozaice. Posibilitatile autorului în acest domeniu sunt practic nelimitate, în mâna lui orice devine simbol, lucrurile cele mai îndepartate se unesc într-o metafora noua, dezechilibranta. Luna poate fi comparata cu o foaie de varza, cu urechea lui Van Gogh sau cu o dropie încarcata cu oua. Poezia începe printr-o contestare a poeziei, lirismul într-o epica de acest tip este expresia unei subiectivitati agresive. Prozatorul se înscrie, din acest punct de vedere, într-o traditie de pamfletari lirici, sublimi în negatie, cârtitori, «spurcati» în exprimarea poeziei vietii. Arghezi a creat prin publicistica sa un stil care a facut scoala. Tehnica lui este îngrosarea pâna la absurd a caricaturii, persistenta în enormitate, un realism, pe scurt, metodic pus în slujba unei fantezii negre. Sub aceasta latura formala, epica lui Fanus Neagu este mai apropiata de stilul din «Tablete din tara de Kuty» decât de stilul baroc, înghetat, din «Craii de Curtea Veche», modelul marturisit al «Frumosilor nebuni ai marilor orase»“. În plus, „Craii lui Fanus Neagu au un puternic instinct migrator, frica de stabilitate îi scoate din casa, ei sunt totdeauna în drum spre ceva sau vin de undeva“. Despre „arghezianismul“ lui Fanus Neagu, scrie, pe urmele lui Eugen Simion, istoricul literar Eugen Negrici: „Frazele lui Fanus Neagu sunt de o uluitoare concretete, comparabile poate doar cu aceea din proza lui Arghezi (…) ele contin, si atunci când sunt foarte scurte, mari aglomerari de obiecte si fiinte înecate într-o pletora de însusiri potentate metaforic. Mai mult, s-ar zice ca superfetatia aceasta halucinanta amazoniana este invers proportionala cu spatiul în care are loc. Ea ne aminteste întrucâtva de vointa imaginativa si de staruinta iconarului de a împodobi pâna în margine, feeric si naiv, îngusta suprafata de sticla exploatata ca un razor de om sarac“. Doar ca „saracia“ de care e vorba aici proiecteaza mereu, ca si miraculos, o imagine multiplicata la nesfârsit catre o tinta, o himera vizibila doar celor alesi: ca într-una din capodoperele scriitorului, povestirea „Dincolo de nisipuri“ unde, din întreaga ceata a oamenilor care alearga înnebuniti în întâmpinarea apei ce nu mai vine, doar Susteru „simtea în fata racoarea valurilor“. Susteru, cel care simte dincolo de nisipuri racoarea unei probabile „ape a mortilor“ este, poate fi, un alter ego al scriitorului însusi. Un scriitor care n-a „reflectat“ în spiritul unui realism terestru dramele si tragediile timpului sau: «Îngerul a strigat», ca si «Scaunul singuratatii», departe de a fi „evazioniste“, aduc în prezent povestea unor lumi sfârsite si care nu se predau.
Exista însa în unele comentarii, inclusiv în cele ale lui M. Ungheanu, altfel atât de comprehensiv cu intentiile si natura scrierilor lui Fanus Neagu, exista – spun – si un fel de supralicitare postdecembrista a conjuncturii si epocii scrierii cartilor. Fireste ca scriitorul acesta, mereu „exmatriculabil“, si-a trait ca putini altii epoca si n-a ignorat câtusi de putin dificultatile si tragediile lumii în care a trait. Nuantând relatiile lumii scriitoricesti cu cenzura, M. Ungheanu ajunge însa si el uneori sa priveasca romanele lui Fanus Neagu drept scrieri militante si pline de curaj. Sub acest aspect, „Scaunul singuratatii“, bunaoara, îi apare valoros prin subversiune, ca „o carte împotriva duritatilor, constrângerilor, crimelor de la colectivizarea fortata, împotriva securitatii ca institutie. Sub haina stilului înflorat – continua criticul – se refera la aspecte de tip atroce ale vietii românesti postbelice“. Criticul detine chiar o „nota“ cu obiectiile cenzurii ce fac din roman o carte datata si redusa la critica regimului. Astfel, la o defilare orbii trec prin fata tribunei oficiale si sunt confundati cu „bravii nostri colectivisti“ care „si-au pastrat caii“, în alta parte activistii raporteaza încheierea colectivizarii „înainte de termen“, în realitate taranii fiind „invitati“ cu tancurile sa intre în gospodaria colectiva si altele ca acestea, inclusiv caricaturizarea unui activist, intrarea altuia în partid de dragul aventurii sau cu „credinta oarba ca astfel îsi va pastra cele doua pistoale“! Mai e si o „mascarada“ cu reîntronarea lui Mihai I si, nu în ultimul rând, un cântec împotriva colectivizarii cu „Trei iezi cucuieti“… Desigur ca asemenea scene în contur caricatural masoara în felul lor cantitatea de curaj civic si politic a autorilor. Nici „sopârlele“ din romanele epocii nu sunt de trecut cu vederea sub aspectul acestui tip de curaj. Îndreptatite, aceste taxonomii conjuncturale ce sporesc curajul autorilor nu ridica neaparat la cote mai înalte si valoarea estetica a cartilor lor. E o confuzie de planuri ce se cade lamurita. Ne vin în ajutor vorbele lui Constantin Toiu, „nasul“ de botez care a dat titlul unui roman scris de Fanus Neagu: „Îngerul a strigat!“. Astfel, autorul „Galeriei cu vita salbatica“ scrie în argumentul la editia a treia a cartii: „Nu cred ca în literatura curajul nud de a numi ceea ce pare mai greu de numit ajunge spre a deveni si artist. Ramâne cum spui. Si cei mai mediocri sustin adevarul, dar el nu apartine celor mediocri“.
Romanele si povestirile lui Fanus Neagu nu se valorifica nicicum prin cât, prin marimea curajului, ci prin cum, adica prin calitatea estetica a lor, prin forta artistica a scriitorului de a crea lumi si personaje carora, dincolo de haina epocii, sa le întelegem identitatea general umana profunda si rezistenta, oricând si oriunde, acum si mai târziu. Astfel, lumea dunareana din „Scaunul singuratatii“, desi strict cronologic, mai recenta decât aceea din „Îngerul a strigat“, este, în trasaturile sub care se releva aici, cu mult mai veche. Evenimentele sociale si politice, mai noi decât acelea din „Îngerul a strigat“, sunt aduse la proportiile si dimensiunile morale ale unor eroi structural vechi, a caror putere de întelegere este fatalmente partiala. Ei nu „stiu“ ce stie autorul si nu sunt propriu-zis „contemporani“ cu faptele prin care trec, dar cu acelea pe care le inventeaza în virtutea unui cod insurectional ce ramâne a fi mai pe larg descifrat. Mai mult decât oricare alta carte a lui Fanus Neagu, „Scaunul singuratatii“ este un roman liric si mitologic si mai putin, aproape deloc, o reconstituire istorica, anecdotica si „realista“. Trebuie citit si înteles în dimensiunile lui simbolice si poematice, la nivelul temelor profunde care sunt: dragostea si moartea, sufletul „natural“ si maladiile civilizatiei moderne, antinomiile insolubile pe care ritmul evolutiei le iveste în spiritul unei umanitati canonice, nu primitive sau elementare, ci consolidate prin vechime în tipare si tipologii specifice. Romanul înalta un imn naturilor si modelelor insurectionale, observate cu sagacitate critica si de M. Ungheanu în excelentele pagini ramase de la el. Oricâte „sopârle“ si alte probe de curaj ar fi adus prozatorul, fara izbânda estetica a proiectiei acestor naturi si modele insurgente ar ramâne doar carti de „reflectare“ a realitatii prin ochelari de conjunctura. Nu ma feresc sa spun ca romanul acesta aduce un imn impresionant naturilor libere, sanatoase, neînfricosate de vicleniile istoriei: „orbii“ simbolici ai lui Fanus Neagu sunt suflete netematoare, pure în felul lor, care nu „vad“ ceea ce altora le poate produce frica, lasitate, spaima de moarte. „Orbirea“, canettiana, este un orgoliu, un blazon si un refuz: o forma de revolta. Traiesc în existenta lor iluzorie ca sub un clopot de sticla – vârsta veche a omului mândru si „salbatic“, nepervertit, de pe când frica nu se cuibarise în suflete, iar sentimentele nu suferisera invazia mortala a perversitatii si fatarniciei ticaloase. În felul lor, desi „grosolani“, sunt puri. În alta ordine, eroii lui Fanus Neagu sunt „istratieni“, oameni revoltati: nu în ultimul rând contra propriei neadaptari. Dintr-un anumit fond comun, de esenta „rousseau“-ista ei sunt din aceeasi familie: eroii lui Fanus Neagu parcurg însa o alta traiectorie decât idealizarea „haiduceasca“ a celorlalti. Fapturile din „Scaunul singuratatii“ au, mitologic considerate, pozitia centaurului; fiinte destructurate al caror echivalent este oximoronul, asocierea imposibila a unor trasaturi ce se resping provocând tocmai ruinarea exploziva a structurii intime. Fastul, sarbatoarea, „fiesta“ si existenta sub regimul farsei grotesti în care traiesc aceste personaje lacome de viata sunt formele stralucitoare si violente, ale esecului de care sunt pândite sub ochiul estetic „barochizant“ al scriitorului. Emana melancolia sinucigasa a singuratatii în care traiesc. S-ar mai putea vorbi, dar nu mai e loc! si despre o Braila balcanica si orientala „cautând cu marul catargului nu vestul Europei ci Istanbulul, Smirna, Pireul, Alexandria“, populata si modelata de un conglomerat uman ce evoca macar un colt, o frântura din acea „romanie orientala“ evocata de N. Iorga si calca pe urmele lui Galaction din „Gloria Constantini“, dar si ale lui Istrati ori Sadoveanu. Roman politic în pojghita lui subtire, „Scaunul singuratatii“ este un poem ale carui versete ne întorc spre lumile disparute ce se mai întrevad într-o „apa a mortilor“ de dincolo de nisipuri. Exponentii acestei lumi alungate sau disparute se mai întorc, ca batrâna din „Acasa“, spre a muri pe lada de la Primarie, în casa înstrainata a vietuirii lor dinaintea potopului si a fugii în pustie. Deposedat de avutul sau si alungat, personajul se întoarce ca sa moara în casa jefuitorilor sai. „Acasa“, capodopera lui Fanus Neagu, este „Baltagul“ sau sadovenian.

Un comentariu pentru “Fanus Neagu: Dincolo de nisipuri”

  1. iulie 1, 2014 la 4:47 pm

    este frumoasa dar prea lunga

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper