Eminescu: ultima zi la Timpul (4)

Un articol de N. GEORGESCU

Politia „e cu noi“!

 

Cu atât mai importanta mi se pare, în acest context, descoperirea d-nei Anda Orban, caci despre o descoperire este vorba. Pentru Societatea Carpatii eu ma informasem ani la rând din presa, marturii, monografii, din cartea de documente a arhivistului iesean Gh. Ungureanu – dar mai ales din cartea d-lui Teodor Pavel: „Miscarea românilor pentru unitate nationala si diplomatia Puterilor Centrale“, vol. I (1878-1895), aparuta la Editura Facla, Timisoara, în 1979. Studiul ilustrului istoric este completat de o masiva culegere de documente din arhivele de la Viena si din Bucuresti, reprezentând mai ales notele informative ale politiei secrete austriece privind viata politica româneasca dupa Razboiul de Independenta. Citând-o pâna la satietate în fata tinerilor teleasti care erau mai mult curiosi decât înclinati sa ma creada, în cele din urma am împrumutat cartea de la o biblioteca publica si le-am aratat-o, apoi le-am lasat-o s-o consulte.
Drept este ca si eu am fost cam superficial când am consultat-o prima data, la vremea documentarii mele. Aceste lungi rapoarte sunt editate în limba germana, iar în româneste au doar un scurt rezumat, dupa obiceiul istoricilor de a oferi „res gestae“ la fiecare document. Eu am citit cu atentie aceste „regeste“ – iar textul german l-am frunzarit numai, întelegându-l aproximativ, desigur.
D-na Anda Orban s-a apucat, însa, sa citeasca aceasta carte „nemteste“, adica rând cu rând, si la un moment dat a explodat cu un telefon de miezul noptii, citându-mi urmatorul fragment – pe care-l redau dupa carte: „Das Arangement leitet der Praesident der «Societatea Carpatii», ein gewissen Segarceanu /Secasanu/, in OberUungarn geboren, dem als Vicepraesident Ocheanu / Ocasanu / zur Seite steht. Leitzterer studierte in Wien und Budapest, ist gleichfalls Siebenbuerger und verhielt (?) hier aus Dienste fuer die Geheim-Polizei“. Este vorba de un raport confidential catre Gustav Kalnoky, ministrul de externe al Austro-Ungariei, despre adunarea din 4 iunie 1883 a Societatii Carpatii, de la Bucuresti. Semnatura expeditorului este indescifrabila, dar editorul întregeste în linii drepte numele lui „Lachman“, inginer, redactor – dupa câte stim – la ziarul „Bukarester Tagblatt“ si foarte activ spion austriac, urmarindu-l mai ales pe Eminescu. În context se numesc cei doi – iar despre al doilea, acest G. Ocasanu de la 28 iunie 1883, din vecinatatea imediata a lui Eminescu, se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decât … „spion austriac“. Informatia nu este consemnata în rezumatul românesc al actului, mie desigur ca mi-a scapat – drept pentru care suport consecintele. Se stia ca Societatea Carpatii este „penetrata“ de informatori, era banuit Grigore Ventura drept unul dintre ei – dar, ca chiar vicepresedintele ei sa fie spion austriac, asta nu se stia, nu se spera, nu se banuia.
Iata, asadar, cine vine sa-l ridice pe ziaristul de la „Timpul“ din baie, tocmai adjunctul directorului, tocmai prietenul de pâna acum al poetului – si de vreo câtiva ani buni, al politiei secrete vieneze. Doamna Anda Orban descopera „ceva“ ce poate fi considerat cheia de bolta a întregii teorii a conspiratiei antieminesciene. Acest „ceva“ se potriveste al naibii de bine cu „dosariada“ noastra actuala – în speta, se potriveste cu aceia dintre noi care au fost urmariti si turnati tocmai de cei mai buni prieteni. „Securistul din dosar“ era G. Ocasanu…
În principiu, tocmai aceasta potrivire cu actualitatea ma face sa am îndoieli ca ar fi chiar asa. Vorba lui Noica „Daca nu m-ai fi gasit nu ma cautai“ îmi sta pe limba. Piesele, adica, se înlantuie una dupa alta în mod logic, dar ceva pare ca nu se leaga, acest aer de actualitate stringenta este suspect. Sa acceptam, însa, evidenta – si vom vedea ce este, daca este ceva, dedesubt.
A urmat, asadar, ceea ce se poate numi o tratare exemplara a unei informatii noi, naucitoare. Mai întâi, d-na Anda Orban a convocat, cu autoritatea d-nei Camelia Robe, redactia de limbi straine a televiziunii si a cerut o traducere avizata din limba germana a textului.
N-as insista asupra acestor „amanunte“ – daca nu mi s-ar fi subliniat, de fiecare data, prin ele, ca eu însumi trebuia sa procedez într-un fel oarecum analog. Acest repros ca n-am procedat „comme il faut“ m-a însotit des de-a lungul carierei mele eminescologice; m-am multumit sa zâmbesc aratând cu degetul spre prima editie a „Vietii lui Eminescu“ de G. Calinescu, aceea care nu are nici o nota de subsol – si cerând, la rândul meu, ragaz, sponsori etc. pentru o eventuala editie a doua a cartii mele. Nici nu ma intereseaza, de fapt, o completare cu subsoluri sau o recitire a documentelor citite o data: de vreme ce eu consider ca o biografie este un roman, adica literatura artistica, mi-e indiferent cum o construiesc, cu sau fara note de subsol, si pe cine conving.
Dincolo, însa, de ce cred eu despre mine, a trebuit sa tratez acest act de arhiva impecabil-stiintificeste. Am mers, asadar, la Arhivele Statului si le-am aratat doamnelor microfilmul. Este o adevarata minune ca avem acest fond de documente vieneze; schimburile noastre stiintifice cu istoricii austrieci ne pun în posesia unei comori de informatii. Amintesc ca nu avem, înca, acces la documentele similare din multe alte arhive. Fata de bunavointa neprecupetita a unei arhive, cea vieneza, – ar fi cu totul deplasat ca noi sa dispretuim proceduri stiintifice – poate cam simpliste, într-adevar. N-au decât sa vina altii sa descifreze întregul fond de documente (domnul editor a facut o selectie – destul de cuprinzatoare, dar o selectie numai), generatiile mai tinere sunt asteptate în mod special. Înteleg sa mi se impute mie personal ca în cutare fragment de act, un loc din cele câteva sute pe care le tratez, trec mai pe deasupra lucrurilor. Înteleg, însa, ca cine îmi reproseaza asta si apoi reconsidera fragmentul respectiv – sa continue, sa treaca la alt loc si apoi la altul, pâna le parcurge pe toate. Cine s-ar putea supara ca, dupa ce a facut o pârtie, merg altii pe ea? Nu de aceea facem drumuri, poteci, poduri si punti, ca sa se treaca pe ele?!
Revin la arhiva. Asadar, tristete: nu se poate descifra exact cuvântul dupa care editorul a pus semnul întrebarii, acel presupus „verhielt“. Iarasi tristete: numele celor doi sunt chiar ca în carte: Segarceanu si Ocheanu. La întrebarile repetate ale tinerilor mei colaborator: „Pe ce se bazeaza dl. editor când pune în paranteze drepte numele Secasanu si Ocasanu?“; „De unde stim noi ca este una si aceeasi persoana?“; „Cum putem da pe postul TVR1 o informatie neverificata temeinic?“; „De ce nu ne spune ca Ocasanu era agent secret?“etc. – am raspuns, mai întâi, ca nu e cazul sa verificam noi profesorii universitari, ca autoritatea editorului este o baza suficienta, apoi ca era datoria mea sau a recenzentilor lucrarii sa faca legaturile, în fine ca e singurul loc unde apare consemnat ca G. Ocasanu era spion, sa-i mai dam o sansa, poate se înseala informatorul… În privinta numelui, am oferit, apoi, eu însumi argumente logice: informatorul german stie ceva româneste si întelege ca numele „Ocasanu“ vine de la „ochi“, „oaches“ – deci îl reda „Ocheanu“. Amintesc chiar de numele de familie „Ocheseanu“ (dupa dictionarul lui Iorgu Iordan, dar si dupa purtatori ai acestui nume care-mi sunt cunoscuti). În faza a treia a discutiilor ofer, pentru ca nu sunt crezut, adresa editorului luata de pe INTERNET – dar refuz sa vorbesc eu însumi cu dânsul, sa-i cer argumentele, si rog ca oricine ar fi cel care da telefon sa fie foarte, foarte prudent. Nu stiu cum înjura ardelenii – dar am constat ca, a doua sau a treia zi dupa consumarea acestei faze a informarii prietenilor mei, a ramas de la sine înteles ca Ocheanu este Ocasanu, ca este chiar vicepresedintele Societatii Carpatii, spion fara nici un dubiu – si toate celelalte.
Ramâne, asadar, cum s-a stabilit prin descoperirea d-nei Anda Orban: si G. Ocasanu era spion austriac. Lucrurile se aranjeaza spre configurarea unei conspiratii bine puse la punct. Personal, ramân la concluzia de acum 20 de ani: boala lui Eminescu a fost reala, caderea sa s-a petrecut pe fondul unei crize. Am argumente în plus: de doua ori, în scrisori catre Veronica Micle editate abia acum, la anul 2 000, poetul îi spune prietenei sale ca este foarte obosit si i-ar trebui – atentie ! – sase luni de zile de odihna ca sa-si revina. Nu o data, de doua ori. Iar dupa 28 iunie 1883 îi vor trebui, într-adevar, sase luni de zile ca sa se înzdraveneasca. Sunt chiar înclinat sa cred ca Eminescu a mai avut acest interval de sase luni indisponibile, peste care prietenii au asternut cuvenita tacere. Acum, în podul verii lui 1883, nu s-a mai putut tine tacere, situatia politica exploziva a complicat consensul în jurul ziaristului, toti s-au dezis de el, lumea s-a debarasat de Eminescu exact cum ar zice un eseist de azi ca zic în sinea lor poetii gelosi: ca de un cadavru din debara. Este soarta moralistilor excesivi, de la Esop la poetul nostru si pâna la noi – si, desigur, si dupa noi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper