Eminescu: ultima zi la Timpul (3)

Un articol de N. GEORGESCU

Între puscarie si ospiciu

Daca pe la 10 a fost la Titu Maiorescu, unde a stat, probabil, vreo jumatate de ora, ar fi ca pe la 11 s-a aflat la Capsa unde s-a întâlnit cu Grigore Ventura, pe la miezul zilei va fi ajuns la Cotroceni unde a aflat… ceea ce era imposibil sa nu stie, ca ziarist: ca Regele lipseste din Capitala, iar pe la orele 13, când este canicula în toi, amicul sau l-a instalat în baie si a plecat sa anunte politia ca e nebun.

O varianta intermediara a relatarii lui Al. Ciurcu despre Ventura avem la Vintila Russu Sirianu, publicata în 1969, în amintita carte cu amintiri despre Eminescu detinute de la tatal sau, Ioan Russu Sirianu, nepotul lui Ioan Slavici si colegul de camera al lui Mihai Eminescu în casa d-nei Slavici din Piata Amzei Nr. 6. Aceste amintiri se rezuma astfel: Ioan Russu Sirianu îi povesteste fiului sau prin 1909 (care fiu scrie pe loc în niste caiete ce aude, comenteaza toata viata cu prietenii si în cele din urma se hotaraste sa publice) ultima zi a lui Eminescu la „Timpul“, astfel:

„Fusesem în ziua aceea la Bolintin, dupa târguieli. M-am întors pe la prânz. Cobor. Încep sa descarc caruta. Aud glasul întiglat al Saftei, care vine spre mine ca un butoi rostogolit:

Domnu’ Nita!… Domnu’ Nita!… Bine c-ai venit!…

Era cu spaime pe chip

Ei, ce-i, zic.

E de rau, Domnu’ Nita, rau de tot.

Ce s-a întâmplat?

Domnu’ Eminescu.

Tresar

S-a îmbolnavit?

Foarte rau!… Uitati-va! Arata spre geamlâc

–… a vrut sa darâme casa, „ca-i urâta si umeda“…E rau, Domnu’ Nita, conasu’ Eminescu se pierde! Îi e mintea ratacita. Coana mare s-a înspaimântat, m-a trimis cu un ravas la domnu’ Maiorescu, dar nu-l aflai acas’“.

E de înteles grija de a respecta informatia deja existenta, dar cum sa vrea Eminescu darâmarea casei, si apoi, cum sa nu fie Maiorescu acasa la ora 6 dimineata? Continuam:

„Vara era timpurie: o arsita grozava înfierbânta aerul. Dar eu am simtit ca ma racesc tot. Fara sa-mi dau seama, am apucat femeia de umeri si am scuturat-o:

Ce spui, ce spui?

Adevarat spun, domnu’ Nita. Sa ma bata Sfântul!…

Am sarit treptele spre casa:

Unde e, Safto?

Cucoana?

Nu. Domnul Eminescu.

Când i-am spus cu binisoru ca trebuie s-aduca zidari, a plecat, repede, grabit.

Încotro?

La stânga, mergea ciudat, încrucis, spre Podul Mogosoaiei.“

Dupa aceasta Safta din amintirile lui Vintila Russu Sirianu, Eminescu chiar merge sa caute zidari…Vedem ca el n-o ia spre dreapta, pentru a iesi din Piata Amzei si a merge pe actualul Bd. Magheru pâna la casa lui Titu Maiorescu, de sub actualul magazin Eva – ci o face la stânga, iesind în Calea Victoriei. Îl urmarim, dar suntem atenti si la ceas: e cam ora prânzului deocamdata.

„Dintâi, pornesc în fuga. Ca nauc. Apoi, ma opresc în mijlocul drumului.

Parca a stat viata în mine.

Ma aud bolborosind: „doamne, ce sa fac? Unde sa-l aflu? Unchiul Slavici nu-i în oras… La cine sa ma duc?

Aerul e ca un duhnet de cuptor.

Mie mi-e tot frig.

Pornesc spre Podul Mogosoaiei.

Femei, barbati, copii umbla la trebi.

Îmi vine sa le strig: unde mergeti, oameni?… Nu stiti nenorocirea?

Luneca un fior prin mine, îmi pierd sarita?

Abia acum îmi dau seama ca iubirea mea pentru el e de necuprins.

Ia-mi, doamne, mâna dreapta, dar scapa-l pe el!… zic, ca batrânii când le este pruncul greu beteag….

Pasesc în vazduh, la brat cu desperarea..,..

Am luat-o, instinctiv, spre redactie.

Când ajung în dreptul usii mici, cu gratii, care da spre hol, iese, navala, Iancu Procopiu.

În sfârsit, un amic.

Hai, Rusule, striga. Nenorocire cu Eminescu!

– Stiu, gâfâi, dar tu, de unde stii?

Acu a plecat de aici domnul Grigore Ventura. S-a dus la Clubul conservator sa-i anunte, zice.

Si ma trage dupa el. A stat, m-a privit scurt:

Eminescu e într-un ceas de nebunie…Asta-i!

Când aud cuvântul crud, un junghi naprasnic ma sageteaza. Aflu, întâia data, ca inima poate sa doara ca o adânca vânataie lovita brutal….

Procopiu porneste si vorbeste întretaiat:

E teribil, Russule! A dat peste el dl. Ventura la cafeneaua aia boiereasca…

Capsa, îngân.

… era cu un pistol mare în mâna… De unde, dom’le?… A tinut, în vorbe ratacite, un fel de discurs fulminând în contra liberalilor si mai ales a regelui, marele vinovat de toate nenorocirile oamenilor. L-a tras pe Ventura dupa el ca sa mearga la Palat sa-l împuste imediat pe Voda…

Si-acum? Întreb, cu glas înecat, unde vrei sa mergi?

Ventura a reusit sa-l amageasca si sa-l duca la baia publica de pe cheiul

Dâmbovitei…Între timp, el s-a dus la cei în masura sa decida ce e de facut.

Hai mai repede, strig. Pasim prin fierbinteala de gheena. Aerul fierbe într-un fel de abur galben…

Când ne lasaram pe coborâsul spre Dâmbovita, ne oprim surprinsi. Sub cei doi copaci de lânga o fântâna sade, pe jgheabul de piatra, domnul Caragiale! Cu haina de pânza pe brat, cu o batista uda pe cap. Pe obrajii sai (atât de netezi, de proaspat rasi, întotdeauna) curge o sudoare grea. Caragiale suferea îngrozitor de caldura. Îmbolnavea ca o pneumonie. Arsita asta îl sleise. Avea ochii aprinsi ca de fierbinteala.

Îl cautati? Ne-a întrebat de-a dreptul, cu glas îndurerat.

Ati aflat? Zic.

Da… Eu nu mai pot în Gheena asta…Umbli pe podeaua iadului. Duceti-va

cât mai repede. Mi s-a spus ca a venit politia acolo, la baie…Vedeti, poate îl puteti transporta acasa…Apoi, vom vedea…Eu ramân aici, pâna prind putina putere…Apoi, la redactie. Veniti, unul din voi, sa-mi spuneti ce s-a facut…

Am strabatut cheiul. Cu adevarat gheena! Ardeau cazane cu smoala, trancaneau masini, tâsneau flacari din cuptoare. Praf de piatra si fum gros îti ranea ochii. Soarele frigea. Si o larma!…(Ingineri francezi si români lucrau cu echipe de pietrari la canalizarea Dâmbovitei.) Afurisit peisaj!…“

Lasam finalul pentru mai târziu, ca sa nu aglomeram lucrurile. Trebuie spus neaparat ca prezenta lui Caragiale în acest peisaj socheaza, mai ales ca acesta stie ca deja a venit politia la baia Mitrasewski acum, în miezul zilei. Tot pentru miezul zilei, Maiorescu noteaza ca acelasi Caragiale se afla la el, pentru prânz, si se întristeaza foarte tare aflând de tragedia lui Eminescu. La prânz, însa, Eminescu este doar încoltit de amici si politie, tragedia nu are înca un final. Rezulta ca finalul este nu numai previzibil dar chiar ineluctabil de vreme ce Caragiale îl resimte ca atare si izbucneste în lacrimi.

Ne va fi foarte greu sa determinam drumul celor doi mai departe, spre Dâmbovita. Redactia ziarului „Timpul“ se afla, în iunie 1883, pe strada Stirbei Voda la Nr. 2, cum se vede din manseta alaturata – deci Russu Sirianu ar fi trebuit sa iasa din Calea Victoriei în dreptul actualului hotel Athenée Pallace si s-o faca la dreapta, doua numere însemnând o casa; probabil prima de pe strada. Undeva mult mai jos, din Stirbei Voda se face strada numita chiar „Putul cu plopi“, cam în dreptul intrarii în Cismigiu – pe care intrare, daca vei coborî treptele, vei da de Izvorul lui Eminescu. Aici, la putul cu plopi, – „sub cei doi copaci de lânga o fântâna“ – ar trebui localizata întâlnirea cu I. L. Caragiale. Memorialistul scrie sec: „Când ne lasam pe coborâsul spre Dâmbovita“ – si ai fi tentat sa crezi ca esti pe Calea Victoriei, singura amintita în text, undeva dupa cladirea actuala a CEC-ului.

Este drept ca ziarul „Timpul“ are si administratie, care se afla – vezi aceeasi manseta – pe Calea Victoriei la nr. 32, cam în zona CEC-ului asadar. Memorialistul nu ne lamureste. Cert este ca Eminescu a mers pe Calea Victoriei la vale, pâna la Capsa si de acolo pâna la Cotroceni (de buna seama, pe lânga Biserica Sarindar la vale, spre Cismigiu, si apoi pe la Podul Izvor, sau pe la Podul Elefterie; n-avea rost sa mearga în jos pe Calea Victoriei pâna la Dâmbovita, pentru ca facea un ocol prea mare) – iar acesti urmaritori ai sai n-au mai mers la Capsa, au taiat direct prin Cismigiu ca sa ajunga la Podul Mihai Voda (Izvor) si apoi la baia Mitrasewski, în josul Dâmbovitei, prin zona Bisericii Bucur.

De altfel, e locul sa spunem aici de ce n-a fost crezut Vintila Russu Sirianu – si de ce, totusi, noi îl luam în consideratie. Pur si simplu s-a observat ca tatal sau, Ioan Russu Sirianu, „ciobanul“ din aceste amintiri, nepotul lui Slavici, ziarist ca si acesta – ei bine, dupa biografie el a venit în Bucuresti în 1884, nu în 1883, deci n-avea cum sa-l întâlneasca pe Eminescu. Ceea ce ne povesteste fiul, Vintila, este un roman, o însailare artistica, deci o fictiune.

Si totusi, iata, o fântâna cu doi copaci este în nomenclatorul strazilor din Bucuresti pe lânga redactia ziarului „Timpul“, mai sus vazuram ca holul casei lui Slavici este descris destul de corect – si cam la tot pasul întâlnim lucruri adevarate în aceste însailari fictionale. Este riguros exact ca Ioan Russu Sirianu s-a stabilit în Bucuresti în 1884, dar poate a mai venit pe la unchiul sau, Ioan Slavici. Apoi, el a scris un necrolog pentru Eminescu de la fata locului, era unul dintre tinerii care, oricât de putin l-ar fi cunoscut pe poet, au cunoscut lumea lui foarte bine, pe Slavici mai ales. A colectat, asadar, informatii, si-a facut un scenariu propriu din ele – pe care a tinut sa-l comunice. Nu e gluma, cum se zice: este unul dintre putinii care vor sa vorbeasca despre Eminescu, sa depuna marturie, sa spuna ce stie el. Vedem cu totii cum Secasanu, Ocasanu, Simtion, Procopiu, Ventura, Siderescu – niciunul dintre acesti martori directi ai evenimentelor din 28 iunie 1883, de la baia Mitrasewski, nu depun vreo marturie pentru urmasi. Pe acesta, în schimb, nimeni nu-l obliga, nimeni nu-l întreaba – doar fiul sau, caruia îi „povesteste“, adica îi spune o poveste cu Eminescu. Acesta, la rândul sau, scrie pe loc (spune ca a umplut un caiet de scoala cu ce i-a „povestit“ tatâne-sau) – prin 1909, sa zicem, si tine în el 60 de ani aceasta poveste, mai împartasind-o când si când unuia si altuia – pâna când, în 1969, o asterne pe hârtie ca pentru tipar. Ce altceva putea el sa faca în 1969 – decât sa se adapteze la ce se stia despre Eminescu în 1969!? Astfel, avem de-a face cu un filtru dublu: mai întâi al tatalui, apoi al fiului.

Totusi, într-o lume saturata de pozitivism (anii 1960!), plina de informatii despre Eminescu, este curios ca Vintila Russu Sirianu „se abate“ de la canon, si lasa sa treaca de la el unele informatii pe care nu le gasim în alte parti, si altele care chiar contrazic sursele stiute. Nimeni n-a spus ca I. L. Caragiale astepta lânga Cismigiu sa urmareasca ce se va întâmpla cu Eminescu – dar se stia ca pe la prânz el al mers la Titu Maiorescu si a aflat chiar de la acesta grozavia ce sta sa se petreaca (actiunea era în curs). În fond, nu e cu totul exclus ca dramaturgul, aflând, sa se fi învârtit prin oras ca sa vada ce se va întâmpla. Vrem sa spunem ca nepotrivirile dintre Vintila Russu Sirianu si sursele anterioare nu vin din necunoastere: acesta era ziarist, cunostea biblioteci, oameni de seama, este putin credibil ca el sa fi procedat ca un scriitor naiv transmitând numai ce-l împinge sufletul. Pe de o parte aceste amintiri ale sale s-au rodat puternic în memorie, timp de 60 de ani cât le-a tot reluat, astfel încât unele puncte au devenit fixe si n-au mai fost spalate de noutatile iesite la iveala între timp – pe de alta parte, el vrea sa transmita ceva al lui si numai al lui, propria lui marturie (a tatalui sau, adica). În ambele situatii trebuie luat în seama – si noi nu-l vom ocoli, dar vom încerca sa-l citim cu atentie. Vedeti, apoi, cum întelege evenimentul: „ Eminescu e într-un ceas de nebunie…Asta-i!“ Deci: ca pe o criza, nu e ceva definitiv cum s-a acreditat prin medici si biografi: si pentru aceasta merita urmarit.

Asadar, nu la Administratia „Timpului“, pe Calea Victoriei nr. 32, l-a cautat „ciobanul“ pe Eminescu, ci la redactie, pe Str. Stirbei Voda nr. 2, în unghi drept fata de Calea Victoriei, probabil prima casa dupa colt (acum, e un bloc lung cât toata fatada dinspre nord a Palatului Regal); la doi pasi de casa lui Slavici, de altfel. Ei voiau sa ajunga pe Strada Politiei, în dreapta Dâmbovitei, si aveau de ales: sa treaca pe podul din capatul Caii Victoriei – sau pe celalalt, de la Izvor, care în zilele noastre s-a darâmat. La Podul Izvor era mai simplu de ajuns – iar Strada Politiei se afla chiar lânga el, pe partea cealalta a râului.

Revenim la „scenariul de baza“, cum am stabilit si cu distinsele doamne de la TVR ca trebuie sa consideram aceasta ruta de dimineata a poetului. Daca pe la 10 a fost la Titu Maiorescu, unde a stat, probabil, vreo jumatate de ora, ar fi ca pe la 11 s-a aflat la Capsa unde s-a întâlnit cu Grigore Ventura, pe la miezul zilei va fi ajuns la Cotroceni unde a aflat ca Regele lipseste din Capitala, iar pe la orele 13, când este canicula în toi, amicul sau l-a instalat în baie si a plecat la redactia Timpului, la sediul Clubului conservator, la Politie (vedem ce multe drumuri avea de facut! Si câta grija sa nu uite pe careva!!) sa anunte ca e nebun.

Lipseste, din scenariu, drumul poetului la Societatea Carpatii, acolo unde-l trimisese Titu Maiorescu, vezi însemnarea lui: „i-am spus ca trebuie sa se duca la Simtion, pentru societatea Carpatii. Mi-a cerut sa-i dau 5 lei pentru trasura, si a plecat cu trasura acolo (la Simtion). De acolo e vorba sa fie dus la dr. Sutu. Numai de s-ar face asta fara greutate!“. Biata Societate…s-a pierdut pe drum. Numai ca sediul ei se afla destul de aproape de Baia Mitrasewski, tot în dreapta Dâmbovitei, iar adresa inginerului C. Simtion era de asemenea în zona. Iar daca Eminescu nu merge acolo, vine aceasta la el.

Într-adevar, G. Ocasanu din însemnarile comisarului Niculescu este vicepresedintele acestei societati, iar ceilalti doi prieteni care-l însotesc sunt membri. Toti trei se vor plimba prin Bucuresti dupa Eminescu, sau în legatura cu Eminescu, – si aflam de ce, din acelasi proces verbal al politiei: „Am fost siliti sa-l îmbracam în camisolul de forta si astfel l-am condus la institutul „Caritatea“, cu concursul d-lor: Ocasanu si Const. Simtion – luând însa cheia de la usa baii. La „Caritatea“ l-am confiat d-l dr. Sutu, rugându-l a-i da îngrijiri exceptionale.“ Vedem clar ca numitul V. Siderescu nu si-a dat concursul la îmbracarea în camisolul de forta – el va merge cu politia la adresa poetului, iar ceilalti doi vor merge cu furgonul la doctorul Sutu.

Dar mai observam o inadecvare flagranta: ce legatura are politia cu ospiciul de nebuni? Politia ar fi trebuit sa-l duca pe Eminescu – sau pe oricine altul – la… politie. De ce are, apoi, comisarul Niculescu în dotare acel „camisol de forta“? În amintirea lui Vintila Rusu-Sirianu (publicata, repet, de catre nepotul sau abia în anul 1969) se va vorbi de furgonul ospiciului, un fel de cotet pe roate tras de doi cai, unde Eminescu este bagat cu forta iar poetul striga de se cutremura vazduhul dupa ajutor.

Rezulta fara dubii ca biletul de internare la nebuni a lui Eminescu se afla la C. Simtion, dupa cum se stabilise cu Titu Maiorescu (acesta plecase cu trenul fulger în Europa chiar în aceasta zi, pe la orele dupa amiezii), ca acesta avea din partea doctorului Sutu furgonul, camasa de forta, probabil si gardienii institutului – si se asociase cu ceilalti ca sa-l convinga pe Eminescu sa-i urmeze. Nu vad cum s-ar fi putut întâmpla lucrurile altfel: vazând ca nu-l pot convinge, ca poetul se încapatâneaza opt ore sa stea în baie, cei doi apeleaza la un alt amic, neutru, probabil sincer, V. Siderescu – si, când acesta vine cu pantalonii cei negri ceruti de poet, intra toti împreuna cu el în baie. Între timp ei au facut rost si de un politist, fie ca l-a adus Grigore Ventura, fie ca l-au gasit ei însisi: sectia de politie se afla în vecinatate. Si nu era un politist oarecare, ci un comisar de politie. Peste câteva luni acesta îl va cauta pe Matei Eminovici, fratele poetului, militar, sa-l informeze despre situatia creata.

Este posibil si urmatorul scenariu: poetul, sau oricine în locul lui, ar prefera politia în locul casei de nebuni, pentru ca de la politie mai scapi, dar de „camisolul de forta“, mai va. Actul politaiului reda pâna si atitudinea poetului fata de prietenii sai: „avea aerul de a fi speriat la vederea noastra în numar de 4-5 persoane, între care si d-l Constantin Simtion. Am zis numitului Eminescu ca n-are sa sufere nici un dezagrement, ca trebuie sa se calmeze… si drept raspuns se repede la amicii sai si la servitoarea baii îmbrâncindu-i pe usa, apoi, aruncându-se în baia plina cu apa, stropea pe oricine voia sa-l scoata afara“. Poetul este, mai mult ca sigur, constient, stie ca este vânat de amicii sai pe care-i îmbrânceste – inclusiv pe V. Siderescu ce-i venea cu pantalonii ceruti: constata, brusc, ca si acesta l-a tradat, aducându-i înauntru, odata cu el, pe urmaritori. Vreo câteva ore bune – poate nu chiar opt ore, cum îi declara ei politaiului, dar oricum pâna ce trece caldura îngrozitoare din miezul zilei – C. Simtion încearca sa puna în aplicare planul facut cu Maiorescu, vezi mai sus, criticul consemneaza clar: „Potrivit întelegerii (ce avusesem cu Simtion), i-am spus ca trebuie sa se duca la Simtion, pentru societatea Carpatii. Mi-a cerut sa-i dau 5 lei pentru trasura, si a plecat cu trasura acolo (la Simtion). De acolo e vorba sa fie dus la dr. Sutu“.

O alta „stridenta“ apare în acest enunt: expresia „e vorba sa“. Dl Ion Filipciuc este acela care a atras atentia, în mai multe studii ale sale, ca aceasta expresie se repeta aproape obsesiv în amintirile câtorva prieteni ai lui Eminescu despre aceasta zi din viata sa. I. Slavici, de pilda, scrie ca Eminescu „era vorba sa plece la Botosani“ , în ajunul aceluiasi 28 iunie 1883 când toata lumea buna, cum vedem (inclusiv Slavici) pleaca din Bucuresti parca pentru a lasa politiei loc sa-si faca treaba. Acest „ era vorba“ al lui Slavici presupune o vorba vorbita anterior, un plan, un proiect facut cu cineva, într-un grup si într-un context. Acum, însa, în consemnarea lui Maiorescu, ce sens sa mai dam expresiei? Vine la el mai întâi mesajul de la d-na Slavici, apoi „în curând“ viitoarea gazda a lui Eminescu, C. Simtion – si abia peste câteva ore Eminescu însusi. Acest „e vorba sa fie dus la dr. Sutu“ sugereaza o vorba vorbita în afara casei (si persoanei) lui Maiorescu, între doamna în chestiune, domnul idem – si, desigur, cei de la Societatea Carpatii, cum ramâne consemnat în jurnalul lui Maiorescu.

Ar mai fi posibilitatea, însa, ca Ioan Slavici sa fi înteles prin acest „era vorba“ o situatie de dinainte cu câteva luni. Într-adevar, „chestiunea Nicu Eminovici“ intervine în viata lui Eminescu în aprilie 1883: fratele lui Mihai Eminescu îi cere poetului bani pentru sanatatea batrânului lor tata, cum vedem din scrisoarea alaturata, care este expediata de la Cernauti (mai corect zis: se pastreaza între manuscrisele poetului alaturi de plicul nestampilat cu adresa Caminarului, aceeasi cu cea din scrisoarea lui Nicu); poate ca Nicu si tatal sau se aflau la Aglae. Pentru aceasta eventualitate a plecarii la Botosani strângea potul bani – dar nu acum, în pripa, cum ni se lasa sa întelegem, ci de câteva luni. În acest caz, Slavici arata, înca o data, ca nu e la curent cu ce s-a petrecut în zilele de 24-28 iunie 1883, ori încurca lucrurile deliberat, pentru a distrage atentia de la realitate.

Revenim la firul conducator al actiunii, pe care ni l-am fixat deocamdata dupa însemnarile lui Titu Maiorescu. Poetul „trebuie sa se duca la Simtion pentru societatea Carpatii“ – acesta nu e un enunt obscur: Simtion locuia în apropierea sediului acestei societati. De ce l-ar duce, la rândul sau, Simtion la Societatea Carpatii pe Eminescu?! Nu stia poetul unde se afla aceasta, sau avea nevoie neaparata de însotitor?! De ce sa se afle el (sau ei toti) acolo – tocmai când trebuia inspectat sediul de catre politie ?! Ca sa le arate politistilor ca-si vad în mod pasnic de treaba? Este posibil. De acolo, însa, dupa ce fac demonstratia de rigoare, Eminescu trebuie sa fie dus mai departe, la doctorul Sutu. Asta, daca presupunem ca el ar fi putut rezista, adica sa para în ochii vizitatorilor ca-si vede pasnic de treaba. Sau, poate… trebuia compromis public la sediul numitei societati, cu politia de fata… N-as insista, dar vedem cu totii cât de ascutita este, la ora de fata, aceasta teorie a conspiratiei, cum se cauta peste tot argumente. O discutie aplicata pe textele care exista nu cred ca poate sa strice.

Dar e monstruos ! Nu poate fi banuit Maiorescu de ipocrizie; si daca ar fi, n-ar consemna asta în jurnal. Cum ne putem închipui ca el, ca mentor, ar accepta sau ar gira chiar aceasta posibila compromitere publica a lui Eminescu pentru excluderea din viata publica?! E aberant. S-ar putea ca Societatea Carpatii, unde trebuia totusi sa ajunga poetul, sa fie aceea care l-ar putea proteja de ingerintele politiei, ascunde în vreun fel. S-ar putea ca protectia stabilita pentru Eminescu, acel „e vorba“ maiorescian, sa fi însemnat chiar aceasta recluziune la Sutu, unde iarasi putea fi tinut în ascuns pâna când îsi revenea din criza. În finalul procesului verbal, comisarul de politie noteaza senin: „ l-am confiat d-l dr.Sutu, rugându-l a-i da îngrijiri exceptionale.“ Prin aceste îngrijiri exceptionale trebuie sa întelegem un regim privilegiat. Totusi, acolo îl astepta pe Eminescu o camera numai a lui, platita de Maiorescu personal cu 300 lei pe luna, o chirie maricica. Acest scenariu ni se pare plauzibil. Trebuia doar ca lucrurile sa se faca discret: „Numai de s-ar face asta fara greutate!“ – cum noteaza criticul. În fond, rolul lui aici pare a fi acela de a lua legatura cu doctorul Sutu, cunoscându-l mai bine decât ceilalti, fiind de conditie sociala oarecum apropiata (iar din jurnalul lui Maiorescu rezulta ca erau buni prieteni înca de prin 1872, când amândoi erau francmasoni). Maiorescu gireaza aceasta ascundere a poetului. Aceasta postura ni se pare interesanta pentru ca se va prelungi: în iarna, de Craciun, tot Maiorescu va gira editia de poezii a lui Mihai Eminescu. Apoi, poetul mai fusese internat chiar în primavara acestui an, 1883; e drept ca nu la doctorul Sutu, ci la Spitalul Brâncovenesc, pentru altfel de boli decât de nervi – dar nu stiuse nimeni, sau nu anuntase nimeni public aceasta internare. Ar fi putut sta si acum în liniste la doctorul Sutu pâna ce trecea furtuna.

Asta încercau, probabil, de vreo opt ore, sa-i spuna si sa-i ras-spuna amicii sai la usa baii în care se închisese poetul. El îsi pierduse, însa, încrederea în ei, în toti sau aproape toti, rând pe rând sau împreuna – si ajunsese la concluzia ca trebuie sa se apere singur, sa se ascunda singur chiar în aceasta baie primitoare. Iar Grigore Ventura atâta, probabil, de pe margine flacara calomniei, trecând prin cârciumi si prin redactii unde povestea ce se întâmpla cu ziaristul de la „Timpul“. Nu degeaba Titu Maiorescu îl considera, în jurnalul sau, „nebun si indiscret“ pe Ventura…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper