Eminescu: ultima zi la „Timpul“ (I)

Un articol de N. GEORGESCU

Relieful informatiei
Mi-am petrecut vara lui 2005 în verificari cerute de necesitati: rugându-ma tinerii realizatori ai emisiunii „Mari români“ de la TVR1 sa-i ajut pentru un film documentar despre viata de ziarist a lui Mihai Eminescu, a trebuit sa le explic pe larg documentatia la cartea mea „A doua viata a lui Eminescu“, din 1994. Cuvântul „explicatie“ îmi vine în minte împreuna cu sensurile lui etimologice : este ca si cum ai netezi ceva foarte, foarte complicat, adica ceva cu multe pliuri, ca o hârtie mototolita oarecum. Iar tinerii mei colaboratori nu lasa nimic neumblat, se intereseaza de netezirea fiecarei cute, adica au întrebari peste întrebari, si aceasta avalansa de întrebari te predispune, uneori, la visul de a te arunca tu însuti în bulgarele de zapada…În fond, gasesc ca si asta înseamna verificarea peste doua decenii a unei teorii: posibilitatea – cel putin teoretica – de a plonja în avalansa, în „du-u-ca-se’n-vâr-tin-du-se“.
Discutam despre ultima zi la „Timpul“ a lui Eminescu, acel fatidic 28 iunie 1883. Totdeauna când dezvolt acest subiect cel mai greu mi se pare sa „explic“ relieful (temporal si spatial) al informatiei. Noi putem, azi, sa refacem traseul lui Eminescu din acea zi oarecum pas cu pas si ceas cu ceas. Secventele acestui traseu au fost, însa, developate la momente diferite. Jurnalul lui Maiorescu se publica în anii ’30 ai secolului al XX-lea, amintirile lui Slavici în 1910, si apoi în 1924, ale lui Vintila Rusu Sirianu abia în 1967…, amintirile lui Al. Ciurcu în 1911, procesul verbal al politiei se descopera în 1922 si se publica abia prin anii ’50 ai secolului trecut…Or, chestiunea este sa putem reveni la acel 28 iunie 1883: ce stiau apropiatii lui Eminescu atunci, pe loc, despre înnebunirea lui brusca, ce gândeau ei, ce socoteli îsi faceau, etc.
Iata, de pilda, încuierea lui Eminescu în Baia Mitrasewski: despre acest episod s-a aflat abia în 1911, dupa moartea lui Grigore Ventura care a fost martor la eveniment, îl povestea adesea prietenilor – dar nu l-a asternut niciodata pe hârtie, adica nu l-a facut public. De ce?
Tinerii mei colaboratori ar trebui sa-si puna lor însile asemenea întrebari. Eu, ce pot sa spun? „Pentru ca“: Grigore Ventura zice (dupa cum consemneaza Al. Ciurcu, cel care scrie aceasta amintire) ca l-a lasat pe poet în baie si a mers la politie sa anunte ca sa vina sa-l ridice. Oricum ai da-o, oricum ai învârti-o – trebuie sa fii foarte sigur ca poetul era nebun, dar nebun de legat – altfel, apelul la politie aduce a delatiune, rezulta ca Grigore Ventura este cel care l-a turnat pe Eminescu. Si sa nu uitam ca acelasi Grigore Ventura îl va acuza public, prin presa, la 15 august 1883, pe
Al. Macedonski ca-l face nebun pe Eminescu într-o epigrama. Lucrurile se cos cu ata alba: el anunta politia la 28 iunie ca a înnebunit Eminescu – si tot el anunta presa la 15 august ca Macedonski a spus-o – iar apoi, abia dupa 1911, dupa ce-si da obstescul sfârsit, un prieten al sau, Al. Ciurcu, încredinteaza tiparului întâmplarile de la Capsa, de la Cotroceni si din baia Mitrasewski, povestite de el pe când traia, dar niciodata asternute, „încredintate“ hârtiei. Ce s-ar fi putut întâmpla, în fond si la urma urmei, daca poetul era lasat în legea lui, adica sa-si faca baia fierbinte pentru care venise? Or, faptul ca Grigore Ventura nu scrie aceste lucruri, adica nu se face martor de bunavoie, nu declara pentru istorie si pentru amici ca el a chemat politia „pentru ca“, – acest fapt pune sub semnul unei oarecare întrebari premisa, adica boala.
Apoi, procesul verbal dresat la fata locului de comisarul Niculescu nu-l consemneaza pe Grigore Ventura drept martor sau crainic al bolii lui Eminescu. Locotenentul spune: „fiind informat de d.d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului „Timpul“, ar fi atins de alienatie mintala, ca s-au dus la stabilimentul de bai din str. Politiei nr. 4, de acum 8 ore si ca, încuindu-se în baie pe dinauntru, refuza sa deschida“.
Drept e ca acest act a iesit la iveala abia prin anii 50 ai secolului trecut, dar este de presupus ca Grigore Ventura stia de existenta lui, sau cel putin de existenta unui act ca atare, unde ilustrul sau nume nu avea ce sa caute… „pentru ca“: stia ca nu el a anuntat politia. Iarasi: motiv pentru ca el sa nu fi depus marturie publica în chestia recluziunii lui Eminescu.
În fine, regele, catre care-l îndreapta Ventura pe poet ca sa nu mai ameninte tabloul din Cafeneaua Capsa, ci direct trupul fotografiat – ei bine, regele nu se afla la Cotroceni în ziua de 28 iunie 1883: plecase la Peles. Or, agenda regala era publica, nu se putea ca un ziarist de la „Timpul“ sa n-o cunoasca…
Si, hai, regele ca regele, a fugit ca o naluca, dar pistolul lui Eminescu, unde este? De ce nu se afla pe lista de inventar dresata la fata locului, în baia Mitrasewski, de comisarul de politie? L-a aruncat „zmeul de la «Timpul»“ ca pe un buzdugan dupa Maria Sa? De ce nu trage poetul un glont în tavan sa se apere de navalitori, cei cinci sau sase prieteni si dusmani care au fortat usa cabinei sale? Se multumeste sa-i stropeasca din cada cu apa fiarta. N-ar fi trebuit sa stea cu el încarcat alaturi, pe tapsanul bazinetului?
Sunt argumente asupra carora vom mai reveni
Lucrurile devin, apoi, destul de încurcate, pentru ca amintirile lui Vintila Russu-Sirianu spun ca Eminescu a fost ridicat din baie pe la ora prânzului, iar comisarul Niculescu, în concordanta cu Grigore Ventura, ne lasa sa întelegem ca era seara. Tot acest Russu-Sirianu mai spune ca poetul, când a fost bagat în duba, avea pe el o pereche de pantaloni prea lungi si niste papuci grei în picioare – deci, nu era în amintitul camisol de forta.
Cât despre Eminescu-el-însusi, parca într-adins strecoara între manuscrisele sale câteva note din care aflam, de pilda, ca avea pistol si-l tinea aproape de corp, lucru cât se poate de normal în fond. Repet: daca ar fi avut si acum acest pistol la sine, de bunaseama poetul nu s-ar fi aparat cu apa fiarta din cada de grupul care sparsese usa cabinei si voia sa-l bage în camisolul de forma: ar fi tras cel putin un foc de avertisment în tavanul încaperii, cum facea, de pilda, Bismarck în tinerete sa potoleasca dulaul unei vecine de pensiune care-l deranja cu latratul prea matinal (anecdota circula în epoca, facând parte din biografia eroica a Cancelarului)…
Sa zicem ca i l-a luat, acest pistol, Grigore Ventura, dupa scena de la Capsa când poetul o amenintase pe doamna Capsa cu acel pistol buclucas.
Tot din aceste notite din vara lui 1883, însa, mai aflam ceva: poetul avea nici mai mult nici mai putin decât 20 de bilete de baie, deci avea un fel de abonament; oricum, îsi petrecea foarte mult timp în baia publica.
Cum rezolvi atâtea nepotriviri, cum ti le explici, cum le explici altora?! Acest jurnalism de investigatie, foarte actual, cere raspuns la orice întrebare se iveste, vrea numai „pentru ca“ si „pentru ca“, vrea sa lege, adica, secventele într-o sinteza „inebranlabila“, pe care s-o rostogolesti în toate partile fara a zgâria cu nimic suprafata de catifea a mesei de joc…
Atragem atentia ca tragedia lui Eminescu se petrece într-un loc foarte strâmt, între Strada Politiei, unde se afla Baia Mitrasewski si sediul politiei, si Strada Apolodor, unde se afla locuinta lui Simtion si, destul de aproape, sediul Societatii Carpatii. Suntem pe malul drept al Dâmbovitei, undeva în spatele Bisericii Bucur, spre Mânastirea Antim. Poetul a venit cu birja de la Capsa, însotit de Grigore Ventura, a trecut mai întâi pe lânga baie urcând în susul Dâmbovitei, spre Cotroceni, ca sa-l împuste pe rege, apoi, pentru ca Maria Sa nu se afla la Palat, s-au întors, probabil cu aceeasi birja, si, la aceeasi baie, Ventura a reusit sa se debaraseze de el – alergând, apoi, alaturi, la politie, sa spuna ce a aflat timp de, sa zicem, o ora, o ora si ceva, cât a stat în compania lui Mihai Eminescu.
Confirmari regale
Un motiv în plus, însa, si cel mai important, pentru care marturia lui Grigore Ventura sta sub semnul întrebarii pentru mine, este însiruirea de evenimente politice din ziua aceea, evenimente în centrul carora se afla presa bucuresteana, si mai ales ziarul „L’Indépendence roumaine“, unde lucra chiar Grigore Ventura. Iata, în acest sens, marturii de ultima ora foarte importante, ce vin sa încoroneze relieful atât de accidentat al informatiei. Este vorba chiar despre corespondenta privata a regelui Carol I, recent descifrata si editata de dl Sorin Cristescu (Ed. Tritonic, 2005). Avem, asadar, scrisorile regelui din preajma lui 28 iunie 1883, catre ilustrul sau tata sau catre alte persoane din familie, din care extragem câteva pasaje privitoare la presa: „Semnificatia infama care s-a dat cuvântarilor tinute la festivitatile de la Iasi si comentariile despre prezenta lui Brialmont arata cât de departe poate duce libertatea presei, fiind în stare sa implice tara într-un conflict primejdios cu vecinii. În ziarele românesti si austroungare domneste la ora actuala o asa de uriasa iritare ca ne-am putea teme de o explozie“ (21 iunie / 3 iulie, catre Maria de Flandra, sora sa; generalul belgian Brialmont se afla în tara, pe lânga Galati, pentru a studia terenul, la rugamintea personala a lui Carol I, în vederea construirii unei linii de fortificatii; presa straina a considerat ca el este consultant într-o eventuala trecere armata a muntilor pentru Ardeal; adaugam în aceasta paranteza ca, în context, Imperiul Austro-Ungar a ordonat si a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României, manevre conduse de însusi Arhiducele Franz Ferdinand); „Daca tonul presei românesti este extrem de regretabil, cel al ungurilor a ajuns la limita nerusinarii, acestia cer cu o nemaiauzita nerusinare pur si simplu anexiunea /noastra/. În Germania, din nefericire, nu intra ziare scrise în limba maghiara, care aici sunt foarte raspândite, altminteri românii ar fi tratati cu mai multa indulgenta. Germanii iubesc banii românesti, dar se napustesc cu lovituri de bâta asupra tarii“ (28 iunie / 10 iulie 1883, catre Karl Anton de Hohenzollern, tatal sau. Scrisoarea este trimisa de la Sinaia, unde regele se afla de doua zile: suntem exact pe 28 iunie 1883 când Grigore Ventura vrea sa-l duca pe Mihai Eminescu la Palatul Cotroceni ca sa-l… împuste pe rege. Deplasarile suveranului erau, desigur, publice, toata lumea, si mai ales presa, stia ca el este în drum spre Germania, Ventura nu prea are cui spune ca Eminescu îl cauta pe rege în capitala – doar daca, iarasi se impune constatarea, – daca suntem ferm convinsi ca poetul era cu adevarat nebun de legat si nu mai stia pe ce lume se afla).
Iata, apoi, parerile suveranului despre ziarul „L’Indépendence roumaine“ (aleg un pasaj mai semnificativ dintre multele la îndemâna; regele afirma de câteva ori ca foaia frantuzeasca face politica Rusiei pentru ca se hraneste masiv din rublele pe care imperiul i le furnizeaza): „Ziarele raspândesc în continuare stiri false pe aici. Cea mai rea foaie în aceasta privinta este «L’Indépendence roumaine» care se hraneste din minciuni, povesti de scandal si atacuri josnice împotriva guvernului. Presa straina din nefericire îsi ia stirile din acest izvor necurat si ziarele bucurestene simpliste repeta apoi totul papagaliceste. Nemarginita libertate a presei nu ne permite sa luam masuri împotriva lor“ (25 august / 6 septembrie 1882, catre acelasi).
Ca sa demonstrez acelasi lucru, mie mi-au trebuit spatii largi si investigatii destul de lungi (abia crezute de catre tinerii mei colaboratori…), acest izvor atât de limpede, regal cu adevarat, nu fusese scos la iveala. Iar acum, când îl avem, trebuie sa facem racordarea acestor informatii la domeniul eminescologiei – adica, prelungind metafora capului statului, sa aducem apa proaspata si în gradina noastra, dar nu cu ulciorul, ci de-a dreptul. (Scuze pentru… intertextualitate, dar cu totii suntem dominati de limbajul de lemn; noi, cei mai în vârsta adica).
Asadar, de ani buni „L’Indépendence roumaine“ facea zile fripte guvernului Bratianu, transportând în Europa si punând zilnic pe mesele ambasadorilor, ministrilor, presedintilor, regilor – bârfe, intentii, chiar secrete de stat. Dupa dezvaluirile ei privind discursurile iredentiste de la Iasi, din 6 iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare, Europa ziaristica si politica s-a încins, a luat foc adica, a ars mocnit pâna la 28 iunie si în aceasta zi a izbucnit flacara. Guvernul Bratianu a luat, în fine, masuri împotriva presei, mai exact l-a expulzat din tara pe directorul foii franceze, cetateanul francez Émile Galli. Situatia o cerea: Austro-Ungaria rupsese relatiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore (si executa manevre armate în Carpati, în timp ce presa maghiara striga ca a venit timpul ca imperiul sa-si anexeze Valahia si Moldova; aceste scenarii geopolitice erau foarte vii în epoca, iar prin 1879 filosoful Vasile Conta câstigase notorietate nationala dezvoltând unul asemanator prin presa), Bismarck amenintase Regatul României cu declararea razboiului (printr-o telegrama secreta catre rege), Împaratul Wilhelm I al Germaniei transmisese, de asemenea, o scrisoare de amenintari, în care soma România sa intre în alianta militara, spunând textual (traducerea d-lui Sorin Cristescu în scrisoarea lui Carol I din 25 iulie / 6 august 1883 catre tatal sau): „Cu sau fara alianta, România trebuie sa subscrie la conditiile învingatorului“ (asta aducea aminte de Congresul de pace de la Berlin, când României i s-au impus conditiile la masa verde, desi fusese învingatoare pe câmpul de lupta), Rusia cerea, de asemenea satisfactii. Trebuia facut ceva, iar guvernul a facut totul si înca ceva pe deasupra. I se cerea sa retracteze si sa-si prezinte scuze: Petre Gradisteanu (autorul discursului iredentist de la Iasi) a mers, în persoana, la Viena sa-si ceara scuze – dar l-au însotit si ministrul de externe, D. A. Sturdza si ministrul C. Statescu. Cu misiuni asemanatoare în lumea germana se afla Regina Elisabeta, mergea acum Carol I însusi – si se mai aflau I. C. Bratianu, P. P. Carp si Titu Maiorescu. În vara aceasta fierbinte se coace alianta – iar fructul va fi cules în toamna, printr-o iscalitura rece si discreta a lui I. C. Bratianu.
Viata, ca o caricatura
Textualizez iarasi – dar de data aceasta printre numeroasele caricaturi de epoca ce-l înfatiseaza pe primul ministru primind „dusuri filogermane“, pe acelasi împreuna cu C. A. Rosetti în postura de Adam si Eva în Paradis, sub pom, ademeniti de sarpe (în persoana ministrului de externe al Austro-Ungariei) si izgoniti de M. Kogalniceanu cu un bât divin, etc. Acest fond de caricaturi – care, dupa câte îmi amintesc, îi placusera pâna si lui Zigu Ornea, un critic foarte aspru al cartii mele din 1994, dar îmblânzit cu masura când a scris despre cele ulterioare – pare mai graitor decât documentele însele. Pe tinerii de azi îi fascineaza de-a dreptul. Este, poate, momentul sa amintesc aici ca revistele de caricaturi au fost exceptate cu buna stiinta de la baza informativa a „Bibliografiei M. Eminescu“ la care am lucrat în Biblioteca Academiei Române. Argumentele erau pertinente: caricaturile necesita interpretari îndelungi si, apoi, nu au la baza adevarul istoric – ci fantezia, presupunerile caricaturistilor. „Românul“ însusi îi reproseaza „Timpului“, si nu o data, ca face caricaturi în scris în loc sa discute realitatea: „Publicul are însa mai mult bun simt decât crede opozitiunea; el citeste de petrecere înjuraturile si calomniile cu care se mânjesc organele opozitiunii, întocmai cum se uita cineva la niste caricaturi care cu cât sunt mai pocite cu atât atrag mai mult privirile, dar dupa ce a citit si a râs el zice reprezentantilor opozitiunii: puteti fi buni caricaturisti, puteti fi neobositi si cutezatori calomniatori, nu puteti fi însa buni si devotati oameni de guvern, pentru ca nu sunteti seriosi“ (27 nov. 1880); „La citirea acestor elucubratii ne-am întrebat daca n-avem de-a face cu-un lunatic“ (6 august 1881); în nr. din 14 august 1881 numeste patura superpusa faimoasa teorie a „nascocitorului de la «Timpul»“, iar pe autor: „un redactor poznas de la un ziar de insulte“ – totul este o „elucubratie“; „Nu e de mirare ca potrivnicii nostri sa cada în asemeni aberatiuni când, prin comparatiile lor, mai mult sau mai putin pitoresti, se ratacesc în regiunea stelelor, parasesc terenul practic al unei discutiuni serioase…“ (6 nov. 1882)
Asa e în privinta caricaturilor în general: nu pot fi luate ca etalon al realitatii. Dar marja lor de adevar este de luat în seama, ele se bazeaza pe intuitie – si de multe ori istoria se face cu intuitia ziaristilor. În fond, nu iese fum pâna nu faci foc: iar daca alt indiciu al focului în afara acestor caricaturi nu ai – trebuie sa le iei în consideratie pe ele. În plus, ele pastreaza încifrata, deci transmit în masura în care reusim sa descifram, acea stare de spirit a momentului, care ne intereseaza, în fond, atât de mult.
Mai exact, desi acest tratat secret de alianta dintre România si Tripla Alianta, ce-l anihileaza si pe Eminescu, este un tratat secret, toata lumea stie de el, îl banuieste exact daca se poate spune asa. Replica din epoca era, prin octombrie 1883, aceasta : „Cine face mia-miau pe acoperis, d-le Bratianu?“. Se auzea mieunând si nu se stia ca pisica este cea care miauna… Era, deci, un fel de „Mânastire-ntr-un picior, ghici ciuperca ce e…“. Greutatea vine, astazi, din descifrarea acestor caricaturi, adica din identificarea chipurilor si a situatiilor. Ajunsesem – cred ca eram printre singurii, si nu o spun cu tristete, ci cu disperare – sa pot citi colectii întregi de reviste de caricaturi – fara sa mai am nevoie de dictionar. Ma familiarizasem, adica, atât cu oamenii cât si cu întâmplarile. Am lucrat mult timp la o editie pe care o intitulasem „Eminescu în caricaturi“ – si care cuprindea texte ziaristice de M. Eminescu ilustrate cu caricaturi sincrone. Nu e vorba de desene puse la textele eminesciene, de o ilustrare intentionata asadar, ci de aceleasi evenimente descrise de Eminescu în ziarul „Timpul“ – si de anonimii desenatori ai momentului în caricaturi publicate în alte ziare si reviste. Sincronicitatea este fascinanta – iar scoaterea la iveala a unei asemenea carti ar spulbera – poate chiar definitiv – prejudecata ca „grafica militanta din ziarele de la sfârsitul secolului al XIX-lea este lipsita de valoare artistica“ (am citat din memorie din concluzia lui Andrei Otetea, facuta, parca, sa scoata din circuit acest capitol – care, iata, nici nu se credea ca mai exista). Negasind întelegere pe parcursul documentarii (adica, ajutor sa scotocesc, sa fotografiez si, mai recent, sa scanez, bani pentru aceste operatiuni etc.) – si nici sponsor dispus sa ma ajute – tema a ramas nestrabatuta asteptând, poate, în vreun viitor pe cineva sa i se dedice… Pot oferi consultatii.
Revin, dupa aceasta digresiune, agreabila sper, la 28 iunie 1883 si la guvernul I. C. Bratianu. I s-a mai cerut sa verifice Societatea Carpatii, care desfasura activitate subversiva pentru unirea Ardealului cu tara. A organizat razii, perchezitii, devastari ale sediului din Apolodor. În compensatie la toate acestea, poate, sau poate tot la cererea Austro-Ungariei (nu se poate sti, pentru ca legea în virtutea careia s-a actionat scutea de explicatii) guvernul l-a expulzat pe amintitul Émile Galli. S-au facut rapid dislocari si reasezari, un redactor al foii franceze a venit la „Timpul“ conservatorilor – care si-a schimbat mult configuratia, orientarea, directia politica. Iar pe fondul acestor evenimente atât de brusc înfierbântate – apare stirea ca a înnebunit Eminescu.

Simpla înseriere a înnebunirii sale între evenimentele politice si ziaristice ale momentului ridica semne de întrebare. Daca mai adaugam ca stirea nebuniei apare în ziarul „Românul“, oficiosul guvernului (de fapt, al aripii rosettiste din partidul liberal) – si este confirmata peste doua zile de ziarul „Timpul“, institutia la care lucra poetul (iar confirmarea este redactata cam în acesti termeni: „ … unul dintre redactorii acestei foi, D. Mihail Eminescu, a încetat a mai lua parte la redactie atins fiind în mod subit de o grava boala…“, deci se anunta întâi demiterea, încetarea contractului – iar apoi motivatia de rigoare), daca mai tinem cont ca în epoca declararea publica a nebuniei cuiva îl excludea automat pe acela din viata publica daca nu facea dovada credibila ca este sanatos – iata ca ajungem în fata unui alt adevar decât cel cu care ne-a obisnuit o traditie – cum sa-i spunem? – cel putin narcisista… Ma rog, un alt adevar daca suntem adeptii adevarului dublu ori multiplu – sau, iata, în fata celuilalt, singurului adevar… ascuns pâna acum. Anume, se contureaza ideea ca, pe fondul unei crize nervoase reale, datorate probabil stresului, Eminescu este îndepartat din viata publica într-un context public care cerea imperios ca el sa fie redus la tacere. Despre acest stres vorbeste el însusi, si în doua scrisori catre Veronica Micle l-am regasit „…Cel putin sase luni de zile mi-ar trebui ca sa-mi vin în fire, ca masina intelectuala sa devie capabila a mai concepe ceva…“ (mai 1882, vezi „Dulcea mea doamna…“, p. 279).
Si înca mai limpede: „Draga mea copila – tu trebuie sa-ti închipuiesti astazi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur în negustoria asta de principii si peste aceasta bolnav care ar avea nevoie de cel putin sase luni de repaus pentru a-si veni în fire. Ei bine, de sase ani aproape o duc într-o munca zadarnica, de sase ani ma zbat ca-ntr-un cerc vicios în cercul acesta, cu toate acestea, e singurul adevarat, de sase ani n-am liniste, n-am repaosul senin de care as avea atâta trebuinta pentru ca sa mai pot lucra si-altceva decât politica. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie! Înteleg ca, cu vremea, un om sa se înrautateasca, cum m-am înrautatit eu si n-am decât o singura zare de lumina în viata mea – afara de tine. În privazul negru-al vietii o icoana de lumina“ (Idem, 12 august 1882, p. 34; atrag atentia ca textul nu e de loc usor de înteles. Îl interpretez: asadar, în acest cerc vicios care este singurul adevarat m-am înrautatit pentru ca acesta a devenit singura mea zare de lumina – în afara de tine; revin: sunt doua zari de lumina, cercul vicios în care traiesc adevarul – si tu. Se citeaza pe sine cu finalul la „Singuratate“, din 1878, prima poezie pe care a publicat-i în „Convorbiri literare“ când s-a mutat la Bucuresti, si la care va reveni în scrisori lasându-ne sa întelegem ca este poezia sa de plecare din Iasi, de lânga „singuratatea în doi“ pe care si-o crease acolo.)
Vorbeam mai sus de nepotriviri; dar cum rezolvi asemenea potriviri, pentru ca lui Eminescu i-au trebuit, într-adevar, sase luni de zile ca sa-si revina dupa socul de la 28 iunie 1883: la începutul lui 1884 el era sanatos si-i scria lui Chibici ca nu poate de loc sa-si dea seama ce i s-a întâmplat. Observati cât de atent calculeaza cei sase ani de ziaristica scursi, de câte ori îi aminteste, cât de imperativa i se pare aceasta pauza de sase luni…Nu cumva era un fel de „boala“ pe care a mai avut-o, de care stia ca nu scapa decât prin odihna?!…
Discutam lucruri omenesti, dar suntem prinsi, de fapt, într-o foarte strânsa plasa de evenimente inter-omenesti si nu mai prididim sa-i numaram ochiurile, unul câte unul…
… Toata aceasta „poveste“ a plasei de evenimente a trebuit s-o reverific pentru a nu stiu câta oara – dar e mult timp de când încetasem aceasta „liturghie a documentelor“ – în fata tinerilor mei prieteni de la Televiziunea Româna, între care D-nele Anda Orban si Camelia Robe ma urmareau foarte atente, destul de neîncrezatoare, cu cartile mele deja citite si adnotate, cu întrebari pregatite pentru fiecare secventa temporala în parte. O spun si cu tristete si cu bucurie: am convins destul de greu – si mai mult decât mine au convins cartile si ziarele de epoca pe care le-am scos din biblioteci si le-am aratat spre documentare, si mai ales aceste caricaturi care ne repun, oarecum, în contextul „Academiei Catavencu“ de azi. E trist sa nu te creada lumea pe tine însuti, dar e bine ca cel putin dovezile pe care le aduci devin, adica ramân, cel putin ele, credibile… În fond, suntem efectul izvoarelor noastre de informatie, ele sunt si ramân cauza.
Eminescu, între gazde
Si s-a mai întâmplat ceva în timpul acestei documentari colective, ceva care le-a impresionat foarte mult pe doamnele si domnisoarele teleaste si care, iarasi, pe mine m-a cam întristat. Anume: totul le-a mers în plin, cum spun dânsele si cum ma roaga insistent sa tin minte si sa consemnez. Desi în miezul verii, la toate institutiile unde au mers li s-au deschis portile, li s-a oferit sprijinul, au fost primite ca niste adevarati oaspeti, ca mesageri ai spiritului eminescian. Le-a trebuit o pagina din ziarul „Timpul“ – si Întreprinderea Monitorului Oficial al Statului, prin excelenta ei tipografie, le-a montat una dupa fotografii; le-au trebuit manuscrise – si Biblioteca Academiei le-a deschis voioasa cufarul: chiar la Palatul Cotroceni li s-a permis sa filmeze o trasura de epoca, în poarta…Cum sa nu fie bine, cum sa nu intre în ordinea miraculosului material, obiectiv, acest drum pe lauri?
Când ma gândesc, însa, cum mi-a mers mie în cei sapte sau opt ani de documentare la aceasta tema, câte greutati peste greutati am ridicat ori ocolit, cât a trebuit sa mint, sa fur, sa însel, sa (ma) rog, sa ma umilesc pentru „a avea acces la informatii“, cum se zice, si mai ales câte surse n-am putut înca sa consult nemaiavând chef sa-mi exercit acele deprinderi – îmi vine sa cred ca, daca pe ei, cei de astazi, Eminescu însusi i-a ajutat, ca un duh binevoitor, atunci pe mine m-a împiedicat cu o înversunare de-a dreptul metodica. Sunt si în eternitate doi de Eminescu?!
Pentru ca e la moda sa definim „specificul national“ (o fac si antrenorii de fotbal, si crainicii – iar ziaristii, aproape la tot pasul), voi zice si eu: asta este, românii au o mare încredere în institutii, în grupuri organizate – si nu cred de loc, sau aproape de loc, în oamenii singuri. Daca eu însumi as fi mers, chiar acum, prin aceste institutii, în locul tinerilor mei prieteni, cu toate cartile si argumentele mele cu tot as fi fost dat afara sau tinut la poarta. Pentru ca sunt tineri, pentru ca sunt un grup, o institutie (desigur, respectabila) – dar mai ales pentru ca sunt frumosi si cred, au ajuns sa creada în dovezile dovezilor mele – lor li se astern potecile în cale si reusesc în câteva saptamâni sa încheie o cercetare care mie mi-a luat câtiva ani din viata…
Tot tinerilor mei prieteni teleasti li se datoreaza, însa, si o descoperire foarte importanta privind lumea lui Eminescu prinsa în hora aceasta a lui 28 iunie 1883. Este vorba de stabilirea exacta a identitatii unuia dintre prietenii lui Eminescu, anume G. Ocasanu. Este unul dintre cei doi prieteni care l-au anuntat pe comisarul Niculescu de boala poetului. Observati nuantele din raportul acestuia: „… fiind informat de d. d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului «Timpul», ar fi atins de alienatie mintala, ca s-a dus la stabilimentul de bai din str. Politiei nr. 4, de acum 8 ore si ca, încuindu-se în baie pe dinauntru, refuza sa deschida“. Deci nu e vorba de poetul, ci de ziaristul politic Eminescu (ziarul „Timpul“ era oficiosul conservator, al opozitiei asadar): cei doi sunt, si ei, convinsi ca a fost atins de alienatie mintala – dar politistul pune la conditional perfect si adauga motivatia. Politaiul e baiat cu scoala, nu se-ncrede în delatiuni. Este o întrebare de ce pastreaza el în raport afirmatia celor doi ca ziaristul s-a închis în baie de 8 ore. Ar însemna fie ca ne aflam în seara zilei de 28 iunie 1883, pe la orele 19-20, fie ca el ia de buna ce i se spune de catre cei care au numarat în felul lor orele.
Netezind relieful accidentat al informatiei, stim cam aceste lucruri despre orele zilei aceleia. La Titu Maiorescu: „Astazi, marti, la ora 6 dimineata o carte de vizita de la d-na Slavici, la care locuieste Eminescu, cu aceste rânduri scrise: Domnu Eminescu a înnebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca foarte reu. Curând dupa aceea Simtion la mine, întâia oara. M-am dus cu el la dr. Sutu si am pus sa se pregateasca în a sa Casa de sanatate o camera pentru Eminescu; am luat asupra mea plata pentru aceasta, 3oo lei pe luna; apoi am venit acasa, am înstiintat înca pe Th. Rosetti despre aceasta. Pe la 10 veni cu trasura la mine Eminescu, binecuvânta, cu privirea fixa, pe sotia mea si pe Ilie Nicolescu care tocmai pleca, ma îmbratisa tremurând. Eu îi aratai pe Hermes si pe Venus din Milo, la care el zise, cu privirea în extaz: Lasa, ca va reînvia arta antica! Potrivit întelegerii (ce avusesem cu Simtion), i-am spus ca trebuie sa se duca la Simtion, pentru societatea Carpatii. Mi-a cerut sa-i dau 5 lei pentru trasura, si a plecat cu trasura acolo (la Simtion). De acolo e vorba sa fie dus la dr. Sutu. Numai de s-ar face asta fara greutate! A venit apoi la mine Caragiali, la masa; a izbucnit în lacrami când a auzit ce e cu Eminescu“.
C. Simtion n-a luat niciodata cuvântul în chestia Eminescu – si ramâne unul dintre cei mai îndatorati fata de istorie si fata de poet. Stim despre el ca era inginer de drumuri si poduri, lucrase la canalizarea Dâmbovitei si de prin 1882 devenise un fel de gazda de rezerva a lui Eminescu: poetul îsi transporta în casa lui, putin câte putin, bunurile – întelegând ca nu mai poate convietui alaturi de Madame Slavici. Sa-l lasam pentru câteva momente împreuna cu G. Ocasanu si sa vedem ce e cu mutarea lui Eminescu.
(va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper