Eminescu: ultima zi la „Timpul“ (7)

Un articol de N. GEORGESCU

Furgonul politiei

O regula nescrisa a cercetarii este ca din când în când sa-ti revezi constructia pentru consolidari, revizuiri, finisaje. Cu asta, în cercetarea literara te afli în metatext, adica scrii a doua sau a treia oara despre ce ai scris cândva – si, în aceasta situatie, te intereseaza mai mult relatiile decât punctele fixe, adica mersul demonstratiei este prevalent. Revenind în 2005 asupra cercetarii mele privind ziua de 28 iunie 1883 în viata politica a lui Eminescu, am facut-o pentru ca s-a ivit prilejul (când cu serialul de la TVR1 despre „Mari români“); intervenind câteva elemente noi în discutie, resimt nevoia de a reconfigura unele parti ale demonstratiei si de aceea accept o expunere mai libera. Repet: ma intereseaza relatiile dintre personaje si ceea ce am numit „relieful informatiei“, adica cronologia ei.

De pilda, episodul din Cafeneaua Capsa a fost consemnat în scris dupa moartea martorului, Grigore Ventura (prin 1911; refac din memorie reperele fixe) de catre Al. Ciurcu în acest regim: „Sa-l fi auzit pe Grigore Ventura povestind…“. Lucrurile erau, asadar, spuse, „vorbite“ – lumea probabil le stia – dar nu le consemnase nimeni. Despre biletul sotiei lui Slavici prin care îi cerea lui Titu Maiorescu s-o scape de Eminescu pentru ca a înnebunit si e foarte rau, a scris aluziv Ioan Slavici însusi prin 1909, apoi prin 1924 – dar „Însemnarile zilnice“ ale lui Titu Maiorescu au fost publicate de I. A. Radulescu-Pogoneanu abia în 1931. Procesul verbal al comisarului Câta-Nicolescu a iesit la iveala prin anii ’50 ai secolului trecut, iar mentiunea furgonului care l-a ridicat pe Eminescu din Baia Mitrasewski a fost facuta de Vintila Russu-Sirianu prin anii ’60.

S-a zis ca furgonul trebuie scos din discutie, pentru ca Vintila Russu-Sirianu povesteste ce a auzit în familie de la tatal sau, Ion Russu-Sirianu, care spunea ca a fost martor la evenimente – dar ulterior s-a dovedit ca nici nu se afla în Bucuresti. Nu vad ratiunea pentru care l-am crede pe Ciurcu povestind ce povestea Ventura – si nu l-am crede pe nepotul „ciobanului“. Nu vad, apoi, ce s-ar fi putut face cu un insurgent pus în camasa de forta, cum îl aflam pe Eminescu din procesul verbal al comisarului Câta-Nicolescu.

Într-un comentariu recent (vezi revista „Bucovina literara“, oct.2007, p. 20-25, text semnat de Calin L. Cernaianu) se duce la caricatura acest furgon: „Prezenta lui ar putea fi logica, dar comisarul scrie ca, dupa venirea reclamantilor, a plecat imediat („la moment am mers… la stabilimentul de bai“). Daca trebuia sa ia si furgonul (la care nu face nici o referire), era cam greu sa plece pe loc, caci caii acestuia nu stateau permanent înhamati, iar pe la ora 18, vizitiul nu motaia în suportul de creioane de pe biroul comisarului“.

Nepotrivirea vine de acolo ca despre furgon vorbeste Vintila Russu Sirianu în 1969, nu-l aminteste nici Grigore Ventura, nici procesul verbal din 28 iunie 1883. S-a vrut combinarea surselor, adica aglutinarea lor – si i-a iesit… o ironie. Poate a sortii, poate doar a îmbinarilor.

Se poate face, desigur, si istorie literara hazlie, ironica ori bascalioasa, dar în acest caz ne dam de-a basca si spunem ca nu ne intereseaza. Totusi, sa ne amintim de alt furgon, cel din 1888, venit tot dupa Eminescu – dar în Piata de flori.

Iata aceasta amintire a profesorului D. Nitulescu publicata tot foarte târziu, abia în 1968, în „România literara“ 12 decembrie, p. 12: „De mult, pe când eram în ultima clasa a Seminarului Nifon din Bucuresti, în plimbarea de duminica dupa-amiazi, în fata Bisericii Sf. Anton din fosta Piata de flori, am vazut lume multa adunata. Apropiindu-ma, si razbind pâna în primele rânduri, vazui un barbat solid, bine legat, cu parul mare, pieptanat în valuri peste cap, cu o mustata îmbelsugata ce facea gurii streasina stufoasa, îndemnat sa urce într-o birja. Privirea îi era febrila, dar trupul parea istovit, fara împotrivire, într-o totala renuntare. Un civil – caruia vardistul însotitor i se adresa deferent cu titulatura „domnule doctor“ – staruia cu menajamente, chiar cu întelegere duioasa, pe lânga omul voinic, aflat numai în camasa alba si în pantaloni, fara de surtuc si fara bretele sau bracinar, sa se urce în trasura. Multimea curioasa sa afle si sa vada ce se petrece, sa se lamureasca, a tot închis cercul în care ma aflam si m-am pomenit fara de vrere atât de aproape de personajul principal încât si astazi, dupa aproape optzeci de ani, îi simt gâfâitul si-i pastrez bine privirea. Nu erau ochii unui agitat, ci, mai curând, ai unui resemnat, domolit de efortul care-l macinase, îl obosise, ochi blânzi totusi, calzi, usor umezi – nu de lacrimi ci mai curând de însasi roua sufletului, de seva vietii, ochi de caprioara ranita.

– E poetul Mihail Eminescu, oameni buni, ni s-a adresat medicul, e marele Eminescu al nostru, care, bolnav fiind, a plecat din spital, de la Doctorul Sutu, si acum ne facem datoria sa-l readucem la patul lui, în îngrijirea noastra, pentru binele lui. A plecat, zice, sa asculte ciripitul pasarelelor si pitpalacul, asa dupa cum facea si înainte de a se îmbolnavi si de a ajunge la noi“.

În fond, chestiunea este ce alegem: bascalia pe seama lui Vintila Russu-Sirianu – sau posibilitatea ca furgonul sa nu fi fost neaparat al politiei, cu vizitiu vegetând printre creioanele ofiterilor, ci al Institutului „Caritatea“ – sau pur si simplu unul de piata? Vom crede ca în 1969 acesta si-a adus aminte de povestirea din 1968 a profesorului D. Nitulescu? Nu prea cred ca e loc de ales: cum l-am crezut pe Ciurcu – îl credem si pe „cioban“ care transmite, oricum, o poveste din familie, o întâmplare povestita. Vom vedea unde duc, daca ele duc undeva, aceste neconcordante.

Pistolul lui Eminescu

Iata un alt caz de concordanta… neintentionata, chiar la autorul ironiilor – bine intentionate, de altfel – de mai sus. Documentele de arhiva privind activitatea lui Eminescu în Societatea Carpatii s-au gasit si editat în anii ’80 ai secolului trecut, iar relatia lui Ocasanu cu politia austriaca s-a facut abia în anul 2005. Bascalia cu pricina: „N. Georgescu îl prezinta pe Ocasanu ca agent al politiei Austro-Ungariei – în vreme ce Slavici îl informa pe Maiorescu la 25 iunie 1883 ca numitul era „unul dintre oamenii de încredere ai politiei“ noastre. Era agent dublu?! N-ar fi de mirare…“. Nu eu – ci autorul notei informative spune ca acest Ocasanu lucra si pentru politia austriaca. Dar… daca a facut aceasta legatura singur el, de ce domnul bascalie se sperie?! Îl cam sperie adevarul, ca pe toti comicastrii.

Nu prea stiu ce însemna în epoca „agent al politiei“, „spion“,etc. – dar am la îndemâna o amintire a lui Artur Gorovei („Alte vremuri. Amintiri literare“, Folticeni, 1930, p. 66), barbat cu totul stimabil, despre un caz oarecum similar. Este vorba despre fiul lui Ion Creanga, capitanul, care, dupa moartea parintelui sau, vine la Iasi cu o suma considerabila de bani pentru a sponsoriza editarea operelor marelui povestitor – si, în plus, pentru a sponsoriza chiar o revista literara. Artur Gorovei noteaza: „El e junimist, mi-a spus, fiindca are protector pe Petre Carp, care l-a trimes la Viena, ca spion, cu o suta de lei pe zi. E junimist în politica, nu însa si în literatura, din pricina ca exista o raceala pronuntata între tatal sau si d-nii Maiorescu si Iacob Negruzzi…“. Dau informatia sub beneficiu de inventar, pentru cei care se vor interesa de aceste meserii paramilitare în perioada lui Eminescu. Desigur, tot pentru bani facea si tânarul Ocasanu actiune de „spionaj dublu“. (Ghilimelele sunt necesare, pentru ca meseria de „spion“ implica un angajament, o apartenenta la un serviciu secret, etc.; este prin excelenta o meserie a secolului XX.)

Când vorbesc de cronologie, vreau sa spun ca nu se putea sti, înainte de editarea „Însemnarilor zilnice“ ale lui Maiorescu, de acel bilet al doamnei Slavici, înainte de aparitia procesului verbal, de acel comisar, etc.

Întrerup aici dialogul cu dl. Calin L. Cernaianu, pentru o paranteza pe care o consider necesara.

Înainte sa povesteasca Al. Ciurcu despre agitarea pistolului de catre Eminescu în Cafeneaua Capsa, lumea stia, însa, ceva asemanator, publicat de Nicolae Patrascu în „Convorbiri literare“, în insipidul „Studiu critic“ pe care l-a însailat acesta la câteva luni dupa moartea poetului. Citez doar un fragment: „La 8 iulie un vânt puternic se abatu asupra acestui creere-lume, desradacinând orice vegetatie si astri, si lasând în urma-i pustiul si umbra în care nu mai încolti decât samânta mortii. Se înarma dis de dimineata cu un revolver si pleca sa ia o baie. Când voi sa se coboare, descarca revolverul în unul din vechii si cei mai buni prieteni ai sai, D. Chibici-Râvneanu. Atunci fu condus si instalat în ospiciul Caritatea din Bucuresti, unde statu mai bine de doua luni într-un delir linistit…“. Cum poti integra aceasta informatie în context? Autorul, apropiat al Junimii, martor la multe evenimente, nu transforma în timp european (28 iunie în România corespunde lui 10 iulie în Europa), ci confunda 28 iunie cu 8 iulie – si-l aduce în bataia pistolului lui Eminescu nici mai mult nici mai putin decât pe Chibici-Râvneanu, unul dintre cei mai vechi prieteni ai poetului. Acesta, avocat la Caile Ferate Române, avea permis de liber parcurs în Europa. Istoria literara nu retine aceasta agresiune a poetului asupra lui. Chibici însusi nu o confirma. Dimpotriva, se cunosc versuri din manuscrisele poetului care i se dedica, „amicul Chibici“ fiind, într-o varianta, chiar interlocutorul din „Satira II“ („Cu evlavie cumplita / Înghiteam pe regii lybici – / Unde sunt acele vremuri / Te întreb, amice Chibici ?“, „Opere“ II, p. 231, etc.). Este unul dintre vechii si bunii prieteni ai poetului – dar n-a dorit sa ia cuvântul în chestiunea bolii de la 1883 – motivând, la un moment dat, zice-se, ca ar fi vorba de secrete de stat ce ar leza interesele unor mari puteri europene. Între scrisorile pe care i le trimite poetul, foarte cunoscuta este cea din sanatoriul de lânga Viena, imediat dupa însanatosire:

„Fii bun, iubite Chibici, si raspunde-mi cum stau lucrurile cu mine. (…) Astfel, fara speranta si plin de amare îndoieli, îti scriu, iubite Chibici, si te rog sa-mi lamuresti pozitia în care ma aflu. Eu as vrea sa scap cât se poate de curând. Si sa ma întorc în tara, sa ma satur de mamaliga stramoseasca, caci aici, de când ma aflu, n-am avut niciodata fericirea de-a mânca macar pâna la satiu. Foamea si demoralizarea, iata cele doua stari continue în care petrece nenorocitul tau amic, M. Eminescu“.

Ce-ar rezulta daca am accepta ca Eminescu a tras în Chibici, a amenintat-o pe Doamna Capsa, portretul Regelui Carol I, a tras în Ventura însusi?! Avea pistolul la el si când a mers la Maiorescu, de ce nu l-ar fi folosit?! Iata ca aceasta concordanta nu s-a verificat- si a fost scoasa din biografia lui Eminescu împuscarea lui Chibici.

Pentru a se vedea cum polemizau prin aluzii amicii lui Eminescu despre anumite momente fixe din existenta poetului, readucem în discutie „chestiunea pistolului“ poetului. Este vorba, de data aceasta, despre o amintire a lui D. Teleor din 1903. Un fost redactor la ziarul „Timpul“, notat cu majuscula „R.“, îi povesteste acestuia cum Eminescu a îndreptat pistolul spre el pentru ca i-a schimbat un text în tipografie:

„ – Te-mpusc!

Si zicând vorbele acestea, Eminescu scoase un revorver nou si-l îndrepta spre mine.

Te-ai speriat?

Mai e vorba, draga Teleor?!

Ce-ai facut?

M-am ascuns dupa un scaun. Pe urma am fugit pe-o usa ce era deschisa în apropiere.

Dar poetul?

Nu stiu ce-a mai facut.

A tras?

Nu. Când l-am întâlnit în redactie peste câtva timp a început sa râda, si râzi, si râzi. Mi-a zis: „– Cum credeai, bre, c-o sa te împusc? Uite revorverul, e gol!“„ „– M-ai speriat, domnule Eminescu!“ „– Te-ai speriat! Ha! Ha! Ha!“ A râs apoi o gramada.

Îsi uitase de articol?

Îsi uitase. A doua zi, însa, a fost internat la Caritatea, caci d. Chibici, la care sedea, nu-l mai putea tine în frâu.

Ce facea?

În noaptea aceea a luat o birje si s-a dus la Sosea.

Sa se plimbe?

Ce sa se plimbe?! Acolo a început sa traga în aer focuri de revorver, de se speriase lumea.

N-a atins pe nimeni?

Nu. Se amuza numai. Politia, neaparat, a pus mâna pe el, l-a dus la domnul Chibici sau la d. Maiorescu, si de aici…“

D. Teleor publica aceasta amintire în suplimentul „Litere si arte“ al ziarului „Adevarul“, la 12 martie 1903, dar nu o mai reia în cartea „Eminescu intim“ din 1904, unde retipareste amintirile sale despre poet risipite prin presa, mai ales în revistele lui Nicolae Patrascu.

Intentia lui D. Teleor de a-i da o replica lui Nicolae Patrascu este evidenta – de vreme ce insista ca poetul n-a ranit pe nimeni, doar se amuza tragând focuri de pistol în aer; dar la D. Teleor amintirile se încurca, se suprapun, se confunda. Crede ca poetul locuia la Chibici, ca pe acesta l-a chemat politia, etc. În fond, el face literatura, propune un personaj cu numele „Eminescu“ – nu relateaza fapte exacte. Ce poti face, asadar, cu asemenea informatii care se neaga fara a se lega? Fara a polemiza, nici aluziv baremi, cei doi prezinta cu totul diferit o situatie – iar cel implicat, Chibici-Râvneanu, nu intervine pentru a da dreptate unuia dintre ei.

În acest sens consider ca informatia despre viata lui Eminescu trebuie personalizata, nu ascunsa sau evitata. Prin „personalizare“ eu înteleg o analiza, chiar o expertiza coerenta, concentrata, care da valoare cât de cât verificabila fiecarei surse. Astfel se poate face o ierarhie, putem estima care dintre biografii ori prietenii lui Eminescu este sincer si care nu, etc. Metoda punerii în juxta a informatiilor concordante poate parea prea simpla, dar de aici se începe.

Chestiunea pistolului lui Eminescu se poate întelege si în contextul epocii: nu era ceva neobisnuit sa porti pistol la anul 1880. Emil Gârleanu povesteste ca la Iasi, când s-a aflat cu prilejul dezvelirii statuii lui Stefan cel Mare (începutul lui iunie 1883), poetul a tras în gazda la Ion Creanga si, la culcare, s-a observat ca pune sub perna un pistol.

Era mereu temator pentru viata sa, si avea motiv. Astazi stim ca în mai 1883 iesisera din puscarie (fusesera gratiati de catre Rege) cei doi atentatori la viata lui I. C. Bratianu din 2 decembrie 1880, Pietraru si Cârlova (iar despre cel de-al treilea, Patescu, se zvonea ca urmeaza sa fie, de asemenea, gratiat). Or, acestia fusesera întemnitati în urma campaniei de presa a „Timpului“, a lui M. Eminescu personal: poetul avea motive, în iunie, sa se teama ca sunt liberi. Tot în mai 1883 se produsesera, în Bucuresti, cu prilejul alegerilor, ingerinte asupra ziaristilor, fusesera batuti unii dintre ei, amenintati cu pistolul. Este cât se poate de fireasca pastrarea unui pistol la îndemâna de catre Eminescu. El noteaza în manuscrisele sale ca trebuie sa-si cumpere unul si sa-l tina ascuns în casa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper