Eminescu: ultima zi la „Timpul“ (5)

Un articol de N. GEORGESCU

Argumente pro si contra
Grigore Ventura
În revista „Observator cultural“, anul VIII (2007), nr, 119(376), 14-20 iunie, p.8-9, D-na Ilina Gregori publica textul intitulat „Un poet jurnalist „lucrul cel mai prost din lume“? Eminescu si Carol de Hohenzollern“, unde-mi pune, si mie, numele într-o paranteza, dupa citarea întâmplatoare a unor sintagme ce-mi apartin si ma cufunda într-un colectiv „anumite voci au declarat“, „unii dintre tinerii aparatori ai poetului“ etc. D-na Ilina Gregori n-a citit niciuna dintre cartile mele despre viata si opera lui Eminescu, dânsa relata refert – drept pentru care i le tin la dispozitie, pe toate sau pe unele dintre ele. Întelegând, însa, ca acest studiu al d-sale urmeaza sa apara în limba germana în Actele congresului/ colocviului „Monarchische Herrenschaftordnung im europaeischen Kontext…“ – motiv pentru care revista „Observator cultural“ renunta la „aparatul bibliografic“ ce se va gasi acolo – nu pot decât sa fiu de-a dreptul îngrijorat ca istoriografia germana se va împana cu informatii neadevarate – si ma grabesc sa corectez câteva dintre ele.
a. Astfel, dumneaei este înclinata sa nu dea crezare scenei din cafeneaua Capsa, din 28 iunie 1883, cu Eminescu agitând un pistol în aer si amenintând portretul regelui. Motivul: nici „istoriografia româneasca“, nici „biografia aulica“ nu consemneaza vreun atentat la viata regelui Carol I în aceasta perioada.
Culmea este ca tocmai pentru aceste zile din mai-iunie 1883 sunt atestate zvonuri publice privind un atentat la viata regelui. Am urmarit unul dintre ele, preluat din ziarul „Poporul“ (vezi cartea mea „A doua viata a lui Eminescu“); altul, foarte important, se gaseste în corespondenta lui Carol I, scrisoarea catre Maria de Flandra din 20 mai/ 1 iunie 1883 („… în ajunul zilei de 10/ 22 mai a sosit vestea de la Iasi ca se intentioneaza sa se comita un atentat asupra mea la sarbatoarea nationala…“) – deci si istoriografia (izvoarele narative scrise) si biografia aulica o contrazic pe d-na Ilina Gregori.
Drept este ca nici eu nu cred în episodul Capsa (dar dânsa nu stie…) – însa din alt motiv: înca din 1881 ziarul „Timpul“ este acuzat de alte ziare si chiar de voci oficiale (însusi I.C. Bratianu o spune în Parlament) ca atenteaza la viata regelui (instigând, prin articole de ziar, la aceasta). Grigore Ventura, cel care raspândeste zvonul la 28 iunie 1883, nu facea decât sa furnizeze dovezi palpabile în acest sens.
Iata faptele. La 24/ 25 august 1881, „Românul“ publica un editorial în care raspunde articolului eminescian s“Raul de capetenie…“t din „Timpul“, 22 august 1881 (se gaseste în O.XII, pp.303-306), si anume finalului în care se cereau explicatii în legatura cu acuzatia ca „Timpul“ ar fi atentat la viata regelui. Ca explicatie, „Românul“ citeaza o corespondenta din Galati publicata de ziarul conservator, unde se scrie ca „Ludovic XVI trebui sa plateasca cu capul, în ziua de 21 ianuarie 1793, nesocotita sa toleranta“ („Românul“ îngroasa nefiresc literele din textul subliniat). Cum Carol I este numit, de catre „Timpul“, Carol Îngaduitorul, autorul editorialului din „Românul“ considera ca si lui i se va da pedeapsa lui Ludovic XVI (pentru aceasta, însa, face echivalenta între „îngaduitor“ si „tolerant“). Pune „sub ochii natiunii“ aceasta amenintare a regelui, pentru ca natiunea „sa judice si sa hotarasca“. Cere „Timpului“ ca de acum înainte „sa puie un semn la articolele pe care le considera dânsii si au hotarât de-a le sustine“, pentru a i se sti exact pozitia. M. Eminescu va raspunde acestei insinuari foarte dur, în articolul s„«Pseudo-Românul», ca sa explice…“t (O.XII, pp.312-313). (Polemica nu se întelege, pentru ca Eminescu nu citeaza, iar editorii nu explica/ citeaza ei din „Românul“ pasajul discutat.)
Raspunsul nu este luat, însa, în seama, „Românul“ revenind, aluziv, la subiect, în 23-24 noiembrie, în editorialul s“De câtva timp…“t, lung articol de insinuari la adresa „Timpului“, care este un ziar inconsecvent, publica amenintari la adresa regelui: ori este organul partidului conservator – si atunci acestia îl ataca pe rege, ori nu mai este organul acestui partid, si atunci aceste atacuri si amenintari apartin numai „unor capete bolnave, carora nu li se poate da nici o însemnatate“. Conchide: „Din aceasta dilema nu e cu putinta de-a iesi“. (Se refera, de fapt, la o corespondenta din Galati semnata cu pseudonimul „Delfinul“, si la articole care nu-s ale lui M. Eminescu, dar pe care poetul, ca prim redactor, înca, al „Timpului“, publicându-le, îsi asuma responsabilitatea lor.) Tendinta de a-l desparti de „Timpul“ este clara.
La 4 decembrie 1881, însa, se consuma si un eveniment parlamentar pe aceasta tema: I.C. Bratianu însusi tine un discurs în Camera Deputatilor, publicat în „Monitorul Oficial“, reluat în „Românul“ si alte ziare, raspunzându-i lui Al. Lahovari în chestiunea Dunarii. În context, propune sa vina în adunare regale însusi sa exprime situatia si sa raspunda calomniilor pe care le-au adus conservatorii (ca ar fi facut propuneri Austro-Ungariei ce angajau tara noastra). T. Maiorescu raspunde, din banca sa: „Contestez faptul!“, iar I.C. Bratianu replica – destul de caustic: „Contestati faptul? Apoi contesta-veti ca ati pus înaintea regelui nostru esafodul lui Carol I si al lui Ludovic al XVI-lea ca sa-l asemanati?“ Numeste ziarul „Timpul“ si se refera la polemica sa cu „Românul“ în aceasta privinta. Si la acest episod parlamentar Eminescu raspunde (vezi O.XII, p.417 si 428).
La 18 decembrie 1881 însa, „Românul“ revine într-un alt editorial, unde face o ampla caracterizare a partidului conservator si a organului sau, ziarul „Timpul“. Constata deosebiri de pareri între articolele ziarului si cuvântarile liderilor conservatori: „Din timp în timp însa partita pare a se speria de francheta redactorului sau, si atunci guvernul conservator se arata un moment constitutional, liberal si dinastic.“ (M. E. este un „cezarian extrem“ amenintând pe rege cu moartea iar pe liberali cu torturile lui Vlad Tepes.) Exemplifica analizând pozitia ziarului în chestiunea Dunarii: de unde a fost prudent si a invitat la prudenta pâna la votarea raspunsului la mesajul regal, dupa aceea, la 13 decembrie 1881, „deodata îl vazuram rau, facând o volta subita“. Se refera la articolul s“Cu aroganta cunoscuta…“t (O.XII, pp.437-438), din care citeaza finalul si gaseste ca polemica redactorului-sef cu ziarul maghiar este în contradictie cu prudenta la care acelasi redactor-sef invita fata de Austro-Ungaria.
M. Eminescu va raspunde în articolul s“E foarte posibil…“t (O.XII, pp.446-447), dar e greu sa mai schimbe lucrurile: „Românul“ a instituit sablonul, eticheta ziaristica, modelul dupa care „Timpul“, si mai ales redactorul-sef al sau, îl ameninta pe rege.
Astfel, în editorialul din 3 aprilie 1882, „Românul“ revine: comenteaza apelul conservatorilor catre tara, si anume fraza „în numele stabilitatii tronului, al sigurantei averei si al onoarei publice este timpul ca toate elementele sanatoase din tara, fara deosebire de nuante politice, sa se întruneasca într-o energica rezistenta“ si se întreaba: „Dar cine-l ataca stronult?“ si face aluzie la articolele din „Timpul“, interpretate (de catre „Românul“, dar si de catre I.C. Bratianu în Parlament) ca amenintare la adresa regelui. În privinta „onoarei“, afirma ca ea s-a atacat tot de catre „Timpul“ (cu aluzii la cronicele lui Fantasio alias M. Eminescu). Importanta este, apoi, si izbucnirea „Românului“ din primavara târzie a anului 1883, în contextul polemicii cu „Timpul“ pe tema înfiintarii unei mitropolii catolice la Bucuresti. Amintim doar editorialul din 1 iunie 1883 al „Românului“. Ziarul considera ca face un gest de „igiena morala“ raspunzând articolului s“Miercuri seara…“t din „Timpul“, 29 mai 1883 O.XIII, pp. 306-308), în care vede tendinta „opozitiunii“ de a îndeparta pe Carol I si a aduce pe tron un rege de religie ortodoxa (citând vorbele lui M.E.: „În deosebi, astazi n-avem nici un interes particular de a sustine aceasta dinastie: o sustinem numai pentru ca soarta tarii noastre e legata de dânsa“). Denunta „natiunii“ acest atac la rege.
În toti acesti ani, unul dintre cei mai activi redactori ai „Românului“ era chiar Grigore Ventura, redactor si la ziarul francez „L’Indépendence roumaine“. El are tot interesul sa repuna în circulatie mitul acesta al unui Eminescu atentator la persoana regelui. Era un loc comun pentru „Românul“, iar acum, la sfârsitul lui iunie 1883, se potrivea cu situatia politica: partidul conservator cere invalidarea de catre rege a alegerilor, considera ca acesta este adevaratul cap al statului, de el si numai de el depinde ordinea si legalitatea: cu atâta responsabilitate aglomerata pe umerii unei singure persoane, chiar cea regala fiind, când se clameaza asa de insistent de catre un ziarist, poate fi înteles ziaristul cam exaltat, obligându-l pe rege sa fie ceea ce se zice ca este, si anulându-l daca refuza sa-si împlineasca rolul…
Grigore Ventura avusese un articol în „L’Indépendence roumaine“ cu titlul „Le medcin s’il vous plaît“, „chemati doctorul“ pe româneste, despre redactorul de la „Timpul“ (care ar fi bolnav mintal, ca dovada: textele pe care le scrie). Chiar în „Românul“, si chiar sub semnatura, el scrie astfel de lucruri: prezinta în culori frumoase realizarile din timpul guvernarii liberale si învinuieste presa opozitiei de calomnie, ton strident: „moda ultraexagerarii si istericalelor de condei“; „coloane întregi de febre stilistice“; „boala“. „Inteligente, care nu le contestam adversarilor nostri, în loc de-a produce ceva durabil sau folositor se uzeaza, se falsifica si se pierd în aceasta sistema s…t Care e cel putin folosul personal serios pe care cei ce urmeaza aceasta sistema nenorocita îl trag dintr-însa? Ar fi vremea, credem, sa cugete ei însisi si asupra acestor întrebari s…t. Trebuie sa ne gândim cu totii, toti românii, la dezvoltarea fortelor noastre. Apoi, cu falsificarea spiritului public, cu opacirea lui prin fraze, ocari si polemici veninoase întemeiate pe neadevaruri, vom putea dezvolta acele forte?…“ (Ventura Gr.: „Pentru acela care are judecata dreapta“, în „Românul“, Buc.,1882, iul 15, pp.620-621). (Vezi si polemica lui M.E. cu „L’Indépendence roumanie“ (O. XII, pp.257-260), unde Gr. Ventura îi atrage atentia poetului ca putea primi un onorariu de 500 lei pentru a face reclama Creditului Mobiliar: poetul raspunde sec: nu-l intereseaza buzunarul propriu, ci bugetul tarii).
Toate aceste asa-zise amenintari la adresa regelui vor avea un ecou si în momentul 28 iunie 1883 din viata lui
M. Eminescu, atunci când Grigore Ventura declara ca poetul scosese pistolul în Cafeneaua Capsa cu gând sa-l împuste realmente de Carol I – care, desigur, nu era de fata. Interesant este ca, în jurul lui 10 mai 1883, zvonul unui atentat la adresa regelui devenise foarte viu, iar Carol I îl mentioneaza într-o scrisoare, abia acum descifrata si editata, din care citam : „În ajunul zilei de 10/ 22 mai /1883/ veni vestea de la Iasi ca se intentioneaza sa se comita un atentat asupra mea la sarbatoarea nationala. Aceasta amenintare, fie falsa sau adevarata, s-a raspândit rapid în rândurile publicului. Eu am insistat sa nu fie modificat programul festivitatilor caci am avut imediat sentimentul ca se vrea intimidarea mea, ca sarbatoarea sa se contramandeze în strada, ceea ce ar fi facut o impresie penibila. Opozitia, de la care a pornit zvonul, contase cu atât mai mult pe neparticiparea mea deoarece banuia ca nu i-as expune unei primejdii pe cei doi nepoti ai mei. Dar nu m-am stapânit si am participat la defilare… Sarbatoarea a decurs stralucitor si entuziasmul a fost înca mai sporit prin aceasta amenintare josnica. Ancheta nu a dovedit nimic si eu cred ca totul a fost un coup d’épée dans l’eau.“ (Scrisoare catre sora sa, Maria de Flandra, din 20 mai / 1 iunie 1883, op. cit., pp.150-151). Pe lânga apropierea în timp de episodul de la 28 iunie 1883, interesanta este, aici, si afirmatia regelui ca opozitia lansase zvonul. Dupa cum vedem, acuzatiile lui I.C. Bratianu, din 4 decembrie 1881, din Parlament, ca opozitia ameninta viata regelui – se pastreaza vii pâna la 1o mai 1883. Episodul Capsa din Biografia lui Mihai Eminescu este, înca o data, prins în mrejele unui sablon mintal, mediatic.
Argumente pro si contra
D-nei Ilina Gregori
b. D-na Ilina Gregori este, apoi, convinsa ca pâna la acest 28 iunie 1883 „Eminescu publicase deja aproape toate poeziile pe care avea sa se întemeieze apoi, timp de circa o jumatate de secol, gloria si popularitatea sa – Titu Maiorescu le va oferi publicului, adunate în volum, la numai câteva luni dupa nefericitul eveniment“.
Nu este adevarat. Pâna la 28 iunie 1883 Eminescu publicase în „Convorbiri literare“, începând cu 15 aprilie 1870 (debutul sau aici) abia vreo 40 de poezii. Din septembrie 1881 („Satira IV“) nu mai colabora la revista Junimii si timp de aproape doi ani va lucra intens la definitivarea volumului pe care i-l va publica Titu Maiorescu de Craciun 1883. Argumentele filologice, istorice, de constructie a Editiei princeps etc. arata ca Eminescu însusi si-a ordonat poeziile în volum. Lui Titu Maiorescu i-a ramas doar gloria editorului – si i se poate imputa în principal schimbarea masiva a punctuatiei în fiecare poezie eminesciana în parte – dar si pierderea unei coli editoriale (16 pagini) în faza de tiparire. D-na Ilina Gregori traieste în alt timp, cam prin anii ’60 ai secolului trecut, nu prea stie ce s-a mai petrecut în editologia eminesciana prin timpul din urma.
Eram dispus sa accept lapsus-ul (de condei, de memorie, de limba) din cartea dânsei, unde spune ca Eminescu a debutat la 19 ani – dar observ ca deja construieste teorii pe asemenea scapari. (În cartea D-sale: „Studii literare“, Editura Fundatiei Culturale Române, 2002, construia o teorie întreaga pe tema „de ce s-a mutat Eminescu de la Viena la Berlin“ – fara sa consulte, macar, „Publicistica lui Eminescu“ de D. Vatamaniuc, unde se avanseaza ipoteza, sustinuta apoi cu tot alte si alte argumente încât se poate vorbi de o teorie – ca Eminescu a fost nevoit sa fuga din Imperiul Austro-Ungar fiind urmarit în justitie pentru delict de presa si putând face puscarie: de aceea îsi continua studiile la Berlin… Nici nu poti sa fii „rau“ cu o asemenea carte, însa, pentru ca e scrisa frumos, gâlgâie de idei, deschide chiar ferestre noi catre interpretarea unor texte poetice. Desi, în domeniul istoriografiei literare nu e informata nici macar la nivel liceal. Poti doar sa suferi întrucâtva, mai exact: sa-ti para rau ca D-na Ilina Gregori n-a consultat câteva izvoare necesare în plus. Pe vremea odiosului, înainte de 1989 adica, de câte ori întâlneam asemenea situatii vorbeam public, aproape convins, de gaurile necesare din cascaval (se stie: cel mai bun cascaval este cel cu gauri mai multe; si o documentare, informare etc. pot avea goluri, dar depinde cum sunt plasate…) – dar în particular îi condamnam pe „împricinati“ sa fie legati cu lanturi de aur în scaune de biblioteca. Ma cucerea, adica, talentul si închideam ochii la adevar… Mai este, oare, cazul astazi?! Acum, ce dilema s-ar potrivi? De pilda una ca aceasta: stiti, cumva, stimate D-le (D-na) X, unde se afla Biblioteca Academiei Române, sau pariati pe schweitzer? Diletantismul e bun oriunde, dar sa nu aiba pretentii.)
Un studiu al lui Titu Maiorescu (puternic contestat în epoca), vreo 40 de poezii într-o revista cu tiraj confidential cum erau „Convorbirile“ (Al. Macedonski însusi o spune: „…pretins poet“, pentru ca el, Al. Macedonski, avea câteva sute de poezii publicate în volume si reviste, se considera pe drept poet adevarat) – asta nu facea din Eminescu un „VIP“ la 33 de ani, în 1883.
Cât despre antologiile în limba germana datorate Reginei, asta este cu totul altceva: Palatul, dincolo de partidele politice, îl pregatea pe Eminescu pentru Occident, pentru lumea germanica, asa cum Alecsandri era deja pregatit pentru Occidentul francez. Am scris câteva zeci de pagini pe aceasta tema – daca intereseaza, le pot republica (antologia din 1881 cuprinde trei inedite traduse în limba germana: „Scrisoarea II“, „Peste vârfuri“ si „Ce te legeni“ – prima va apare în 1881, urmatoarele doua, abia în editie princeps din 1883; dl. D. Vatamaniuc demonstreaza ca traducerile în limba germana sunt facute de Eminescu însusi sau cu aportul sau masiv). Daca chiar e interesata de tema si pentru ca spune ca a citit cu încântare scrisorile editate la Polirom în anul 2000, d-na Ilina Gregori ar putea sa retina ca poezia „Atât de frageda“ este dedicata de Eminescu chiar Reginei, nu Mitei Kremnitz, vezi observatia Veronicai Micle – si fa legatura dintre titlu si chip.
Nu articolul din 26 iunie 1883 reprezinta ultima contributie a lui Eminescu la „Timpul“ – ci acela din 28 iunie unde este vorba de libertatea presei si a jurnalistului. Nu între 1980-1985 au aparut cele 5 volume din publicistica eminesciana, de vreme ce ultimul dintre ele, al X-lea din editie, are fixat pe pagina de titlu anul 1989 – si a fost difuzat abia în 1990. Nimeni n-a scris – la cei care tin în mâna un condei scriitoricesc ma refer – ca prin publicarea publicisticii eminesciene s-a operat „o schimbare de paradigma în receptarea lui Eminescu, anume în favoarea publicistului, pe nedrept subordonat pâna atunci – se afirma peremptoriu – poetului“. Sa faca bine d-na Ilina Gregori sa citeze cu trimitere corecta. Iarasi: diletantismul e bun la toate, dar sa nu se introduca în istoriografia germana, pentru ca sursele nemtesti sunt citate universal si mâine-poimâine vom afla de la japonezi sau de la papuasi, poate, ca se afirma la noi „peremptoriu etc.“.
Pentru a ma extrage din parantezele si generalitatile d-nei care ma citeaza din auzite, voi reda, cât se poate de scurt, opiniile mele despre ultima zi la „Timpul“ a lui Eminescu.
(va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper