Eminescu: ultima zi la „Timpul“ (2)

Un articol de N. GEORGESCU

Casa domnului si doamnei Slavici, dupa descrierea
nepotului lor
Cât despre aceasta, pe lânga cele ce se cunosc îndeobste despre ea, trebuie sa adaugam un amanunt de pret: ziarul „Timpul“ publica, în luna iunie 1883, la pagina a patra, acest anunt: „DE ÎNCHIRIAT un salon frumos mobilat cu camera de dormit Strada Pietii Amzei No. 6“.
Anuntul apare când si când, mai bine zis dispare când si când; oricum, nu este permanent. Dar aceasta este chiar adresa D-nei Slavici, iar camera de dormit de lânga salonul mobilat este chiar odaia unde locuia Eminescu. Aparând informatii noi, e bine sa rediscutam întregul. Locuinta aceasta a fost descrisa fugar de Vintila Russu Sirianu, dupa amintirile tatalui sau, Ioan Russu Sirianu, în cartea „Vinurile lor“ (EPL, 1969): „…doamna tusa i-a rânduit tatii un culcus, punând sa se aseze o lavita pe coridorul cu geamlâc care se lungea chiar sub camera lui Eminescu si pe lânga o încapere zisa de primire. (…) În odaia harazita salon nu intra nimeni decât de doua ori pe an: de ziua ei si la anul nou…“ (371-372).
Mai multe amanunte interesante aflam chiar de la Eminescu, din noile scrisori ale sale catre Veronica Micle editate la anul 2000, dar atragem atentia ca ne vom afla în fata unor nepotriviri peste care va trebui sa trecem. Astfel, la 17 martie 1882 poetul scrie: „Momotelul meu dulce si dragalas, dar ce sa fac cu tine acum?Unde sa-mi sezi acum, asupra apropierii lui sf. Gheorghe? Si sa sezi departe de mine? Eu lânga gara, tu în oras? Uite ce zic eu. Madame Slavici e în sfârsit hotarâta sa ia casa si o ia în Podul Mogosoaiei, în centru pot zice. Acolo îmi da mie doua odai, fiecare cu intrare separata, cu toate acestea comunicând una cu alta, pe 60 fr. pe luna amândoua. Foarte ieftin pentru locul acela. Aceasta va fi locuinta provizorie pân’ la toamna, când, dupa cum ne-am înteles, vii aici si aranjem o mai mare statornicie în viata noastra. …“ (Nr. 49, p. 235). Desi vorbeste de o casa de pe Calea Victoriei, poetul pare a o avea în vedere pe cea din Piata Amzei (de altfel, foarte aproape de Calea Victoriei).
Totusi, într-o scrisoare anterioara, din 25 februarie 1882, poetul îi scria prietenei sale astfel: „Acum venirea ta la Bucuresti. Tu aici, la Slavicioaia, nu ai unde te adaposti. A sosit precum stii Vondracec, a sosit în urma si Vondracesa, nervoasa si certareta, talpa iadului cum s-ar prinde; s-au perindat de atunci mai multe slujnice si mai multe capete sparte. Ceea ce cred dar de cuviinta e sa-ti caut o odae în Centrul orasului, destul de mare pentru a încapea doua suflete înamorate. Însa Momoti, îmi trebuie timp sa caut…“ (Nr. 45, p. 213).
Despre aceeasi familie Vondracec, într-o scrisoare nedatata: „Altceva. A venit sora Slavicioaiei si cumnatul Slavicioaiei. «Cacasa» face treburi bune cu teatrul lui Ionescu, dar odae pentru tine nu mai e pe-aici, încât o sa-ti îngrijesc alt cuib mai gentil, mai la centru si stii tu? Nu tot jumere si usturoi si usturoi si jumere. Alta cale luam în viitor. Da doarme Vondracec de-i merg petecele, c-a venit târziu de la betie. Acum sunt 5 si 4o de minute. Va sa zica, patruzeci si unu, si doua de minute de când vorbesc cu tine ca si când ai fi fata. Lasa-ma sa dorm, Veronica, ma rog tie, ca azi trebuie sa ma duc la sapte la redactie.“ (Nr. 91, p. 98). Scrisoarea trebuie sa fie din aceeasi perioada, din jurul lui 25 februarie 1882. Asadar, în februarie 1882 Eminescu locuia în strada Buzesti („lânga gara“; sunt mai multe scrisori cu descrierea de catre el a încaperii) si vorbea de casa lui Ioan Slavici, dar nu o putea aduce aici pe Veronica pentru ca venisera rudele Slavicioaiei. La 17 martie, însa, tot Slavicioaia vrea sa mai ia o casa, undeva pe Podul Mogosoaiei, si aici Eminescu urmeaza sa aiba doua camere. În câteva scrisori la rând Eminescu dezvolta visul acesta de primavara cu noua casa: „Madame Slavici cauta o casa de sf. Gheorghe unde sa-ncap eu…vorba vine…dar sa-ncapi tu mai cu seama. Ea cam se lasase de cautat casa, pentru ca se facuse iar ruptura definitiva cu barbatu-sau. Acum, împacându-se ieri din nou, cu multe scene lacramoase, tot ramâne-n Bucuresti….“(Nr. 51, p. 246; întorsatura aceasta de fraza: „ea cam se lasase de cautat casa“ mi se pare ca aduce cu numele propriu de mai sus: „Cacasa“ a – joc de cuvinte pe „casa“ – probabil, o obsesie a proprietaresei; cât despre Ecaterina Szoeke Magyarosy, nascuta în 1842, sotia lui Ioan Slavici,va divorta în 1885 de acesta, dar se desparte de el în acesti ani, 1882-1883; se muta cu casa undeva, prin Ardeal.)
În alta scrisoare: „Eu ma mut de sf. Gheorghe începând la Slavici în doua odai precum ti-am scris deja, si unde o sa vii si tu…“ (Nr. 52, p. 249; se muta din locuinta de lânga gara). Iar la 4 aprilie, aceasta replica a lui – ea încercând, probabil, sa-l ambitioneze si spunându-i ca va veni la Bucuresti si va trage la un hotel luxos: „Ce închipuiri sunt acestea? Ce visuri si ce comedii? Nicuto, daca te rog ceva e sa nu vii la Bucuresti pentru a trambala prin hoteluri; n-o sufar aceasta. Eu însumi am sa te chem sa vii si ai sa-mi dai voie sa-ti trimit bani de drum. Nu ma mai pune pe foc; nu te mai instala la Hotel Royal; fii si tu cuminte si nu crede ca întârzieri pe care mi le dicteaza mintea si strâmtorarea (caci tu stii ca nu suntem bogati nici unul, nici altul) ca aceste întârzieri rasar din nepasare sau din lipsa de amor. (…) De aceea, uite, fii cuminte, Nicuto, caci în luna aceasta, nu în alta, ne vom vedea si acum vom pune la cale toate în ce priveste viitorul.“ (Nr. 55, p. 261).
Dupa alte câteva asigurari ca se va muta, la 24 aprilie (o zi dupa Sfântul Gheorghe) îi scrie: „Mâni ma mut, dar raspunsul sa-l adresezi: M. Eminescu, tipografia Miulescu, sub sala Bossel, Bucuresti“ – iar în scrisoarea urmatoare, nedatata dar întelegându-se ca e la scurta vreme dupa aceasta, mai explicit: „Duminica am început a ma muta; îti spun drept, o adevarata boala, încât de o saptamâna de zile nu ma mai deosebesc din acest chin. Totul e înca în cea mai cumplita dezordine unde m-am mutat, încât ar trebui sa mai treaca vreo doua zile pâna sa-mi aranjez multimea de carti si de buclucuri si sa-mi deosebesc haosul de zi, vechiturile si pergamentele de odaia ce ti-o gatesc tie. Nica, îndata ce pot îti trimit bani de drum si o sa pot foarte curând…Adresa mea noua: Bucuresti, Calea Victoriei No. 67. Etaj I.“ (Nr. 59, p. 275; aici expresia „sa-mi deosebesc chaosul de zi“ trimite la versul din „Singuratate“ invocat des de Eminescu în aceasta corespondenta: Veronica este mereu „în privazul negru-al vietii o icoana de lumina“. În scrisoare vrea sa spuna ca chaosul înseamna vechiturile si pergamentele, adica propria creatie înca nedeslusita, amestecata în ciorne, bruioane, carti, caiete etc. din care se vor naste gândurile închegate, asternerile pe hârtie – iar ziua, odaia pentru ea, pentru viata vie.) Întelegem ca, fizic, el locuieste si primeste scrisori în Calea Victoriei Nr. 67, Etaj I, la tipografia Miulescu, desigur) – dar locuinta e la d-na Slavici, în noua casa a acesteia.
În luna mai ea vine la Bucuresti, desigur ca locuiesc amândoi la d-na Slavici, apoi el pleaca pentru o luna la mare, chemat de fratele sau Matei, în iulie revine la „Timpul“ – iar din corespondenta aflam ca stabilirea ei definitiva în Bucuresti n-a fost sa fie. Dimpotriva, prin efect de simetrie – ca sa zicem asa – ea îl vede pe Eminescu stabilit definitiv la Iasi. Are chiar o initiativa, paralela cu ale lui (vezi negocierile lui V. A. Urechia), pe care i-o explica în scrisoarea din 1 iunie 1882:
„Mimi, am fost la M-me Humpel si i-am dat 5o de franci; ea abia voia sa-i primeasca; eu am zis ca, fiindca nu am cheltuit decât 100 din ceruri ce mi i-a dat d-neaei, o rog sa-i primeasca.
la fete cam primejdios. Ce zici tu, Burdulachi?!“
Scrisoarea aceasta a fost publicata înca din 1908, în „Dimineata“, de C. Mille, dar a fost privita mai mult ca o curiozitate: abia acum, integrata între celelalte pe aceeasi tema, întelegem ca a fost o vreme, în prima parte a anului 1882, când s-a lucrat intens pentru stabilirea lui M. Eminescu la Iasi. Emilia Humpel, sora lui Titu Maiorescu, a avut întotdeauna o grija deosebita pentru poet. Ea pare a fi femeia careia raposatul Stefan Micle îi datora niste bani – pe care Eminescu se angajeaza sa-i procure pentru Veronica, si pentru care exista numeroase chitante si biletele ale lui catre Veronica (poetul facea rost de acesti bani de la un oarecare Costinescu din Giurgiu, cunoscut al lui si al familiei Micle). Cât despre vorba d-nei: „e fericita ca n-am murit“, nu poate fi decât o aluzie la avortul pe care l-a facut Veronica în 1880, despre care, iar asa, se stia din marturia Virginiei Gruber înca din 1909, dar aceasta marturie era luata tot o curiozitate – pâna de curând, la anul 2000, când se confirma de catre noile scrisori iesite la iveala.
Noi zicem ca în aceasta strategie a ei cu mutatul la Iasi este vorba si de un efect de simetrie, nu numai pentru ca si el o voia la Bucuresti – dar mai ales pentru ca ea se inspira din experienta lui Ioan Slavici, prietenul lui Eminescu la care abia poposise în vizita: si acesta era profesor la un pension particular de fete…Poetii si ziaristii au, uneori, asemenea retrageri glorioase din publicul masculin…
Dupa cum vedem, gasim explicatii la toate, dar nu putem sa legam adresele lui Slavici înainte si dupa sf. Gheorghe 1882. La cea noua, Eminescu si-a adus lucrurile – si când, la 28 iunie 1883, comisarul Câta Niculescu va veni sa ia cheia pentru a o depune la politie, adresa va fi „Str. Amzei nr. 6“. Nici vorba de Podul Mogosoaiei sau Calea Victoriei. Rezulta ca si înainte de acest sf. Gheorghe Eminescu tatona pe lânga d-na Szoeke sa-l primeasca în gazda, la locuinta ei din acel moment, cu scopul de a o aduce si pe Veronica lânga el. Deci: si în aceasta locuinta proprietareasa avea o camera sau doua de rezerva, camera care a fost ocupata, probabil temporar, de familia Vondracec.
Toate bune si frumoase, dar de ce-l aude Eminescu pe numitul Vondracec sforaind în cea de-a doua scrisoare, cea nedatata?! Am spus de la început ca sunt, aici, nepotriviri peste care trebuie sa trecem, altfel riscam sa ne înfundam în ipoteze. Cel mai simplu este sa consideram ca familia Vondracec a tras la d-na Szoeke si dupa sf. Gheorghe 1882, în noua ei locuinta, si au avut camera de dormit în salonul de lânga odaia lui Eminescu, acela despre care Vintila Russu Sirianu spune ca era ocupat de doua ori pe an, de anul nou si de ziua proprietaresei, astfel încât poetul le-a simtit prezenta. El ochise, asadar, acest salon pentru aleasa inimii sale – dar proprietareasa o rezerva pentru sora ei cu distinsul sot.
„Am vorbit mult de tine; ea e asa de fericita si de multumita ca n-am murit si ma vede vesela! I-am zis ca, daca vei veni la Iasi, vei propune logica, estetica si filosofia la scoala d-neaei si dânsa mi-a zis: – Vie! Mi-ar parea foarte bine, el e un bun profesor.
Eu zic: Mimi,  În felul acesta am descoperit, cred, o sursa mai credibila a tensiunii dintre Eminescu si d-na Szoeke: fiecare voia pentru sine camera în plus.

Trecem peste aceste lucruri, cu regretul ca nu vedem nici cel mai mic ecou al lor în cartea de amintiri a lui Vintila Russu Sirianu. De altfel, acesta este foarte „conformist“, ca sa zicem asa, cu întâmplarile canonice din ultima perioada a activitatii de ziarist a lui Eminescu: încearca sa le enumere pe toate, sa nu scape niciuna. Vom vedea ca într-un singur loc nu se potriveste cu celelalte amintiri – si vom vedea ce consecinte are acea nepotrivire.
Deocamdata, constatam ca în iunie 1883 lucrurile luasera o turnura decisiva în privinta gazdei lui Eminescu: proprietara vrea sa-l dea afara în toiul verii(desi gazdele se schimbau doar de sf. Gheorghe si de sf. Dumitru) – si îsi pune chiriasul în fata faptului împlinit, dând anunt chiar la ziarul lui; în plus, îl someaza pe Maiorescu la ora 6 dimineata sa i-l scoata din casa. Probabil ca, între timp, de-a lungul acestei luni, Eminescu reusea s-o îmbuneze din când în când, ori sa scoata, cu autoritatea pe care o mai avea ca ziarist, anuntul din pagina; altfel nu ne explicam de ce nu este un anunt permanent.
Oricum, el este în curs de mutare, îsi cara lucrurile peste Dâmbovita, la inginer. La acest Simtion a lasat Eminescu bunul sau cel mai de pret: lada cu manuscrise (unde se afla si un ceas de aur despre care îi vorbeste des Veronicai: de câteva ori l-a amanetat, iar soarta fericita i-ar fi fost sa fie vândut de-a binelea si cu banii luati pe el s-o aduca în Bucuresti pe prietena sa) – lada pe care si-o cere insistent, în câteva scrisori, imediat dupa însanatosirea din ianuarie 1884, dar si mai târziu, în 1887 si în 1888. Nu stim în ce împrejurari ajunge ea în posesia lui Maiorescu, dar aflam ca acum, la 28 iunie 1883, criticul îl vede pentru prima oara pe numitul inginer si pun la cale împreuna internarea poetului.
Doamna Slavici l-a alertat, asadar, si pe Maiorescu – dar si pe Simtion care devine, oarecum, girantul poetului – ca viitoare gazda a lui si ca pastrator, deja, al unei bune parti din „averea“ sa. El vine de bunavoie la Maiorescu, înainte de a-si face aparitia în sufrageria criticului si Mihai Eminescu, mai exact, „curând dupa“ biletul de ora sase al femeii disperate.
Trebuie spus ca, peste ani, Ioan Slavici intervine în discutie si „bruiaza“ acel bilet al fostei sale sotii, în felul acesta: „ – Uite, – i-am zis lui Eminescu – am sa-l rog pe d-l. T. Maiorescu ceva si nu pot sa ma duc acum la dânsul: te rog sa-i duci un bilet din partea mea. Rugam în bilet pe d-l T. Maiorescu sa-l observe bine pe Eminescu, caci mie mi se parea greu bolnav. Era prea târziu. La d-l T. Maiorescu, el s-a stapânit, dar s-a dus apoi sa ieie o baie, ca sa-si potoleasca nervii, si de la baie a fost dus la casa de sanatate“. Am citat din „Amintirile“ lui Ioan Slavici, carte aparuta în 1924, cuprinzând texte publicate de autor înainte si dupa Primul Razboi Mondial, cele mai vechi dintre ele prin 1909. Este o carte extrem de dificila, relieful informatiei este foarte accidentat în ea – iar exprimarea, pe alocuri, de-a dreptul criptica. Fragmentul citat fusese publicat în 1909, când traia Titu Maiorescu, de aceea se exprima reverentios fata de el. Reluând în 1922 episodul, Slavici consemneaza sec: „Când s-a întâmplat aceasta eu nu ma aflam la Bucuresti, plecasem la Viena ca sa consult medicii în ceea ce priveste o boala suparatoare de care sufeream. Din spusele altora stiu ca s-a dus la baile Mitrasewski unde s-a încuiat într-o cabina si-a dat drumul la apa, încât a fost nevoie sa se sparga usa. Acum a fost dus la sanatoriul Sutu, unde dupa întoarcerea mea în tara l-am vazut în mai multe rânduri“.
Aceste doua informatii se afla în aceeasi carte, la câteva zeci de pagini distanta. Slavici nu putea sa-l trimita pe Eminescu la critic cu acel bilet – în timp ce spune ca tot el, Slavici, nu se afla în Bucuresti. Esti tentat sa crezi, mai degraba, ca autorul „Amintirilor“ este neatent – dar vrea, în acelasi timp, sa îndrepte impresia creata de acel bilet real, adevarat, al fostei sale sotii
Ar mai fi o posibilitate de a împaca logica: sa fie vorba de alt bilet decât cel din 28 iunie, trimis într-adevar de Slavici, prin purtator, la Maiorescu, dar în alta zi. În fine, a treia posibilitate ar fi ca Slavici sa-l fi trimis pe Eminescu sa duca biletul – si imediat dupa aceea sa fi plecat în strainatate, la baile atât de necesare. Exact la fel procedase Titu Maiorescu la 28 iunie 1883: de dimineata a aranjat internarea lui Eminescu, iar dupa masa a plecat din Bucuresti cu trenul fulger în plimbarea anuala prin Europa. În privinta lui Slavici, vom lua în consideratie toate aceste trei posibilitati. Dl. Theodor Codreanu, care comenteaza în câteva rânduri pozitia lui Ioan Slavici în acest context, atrage atentia asupra scrisorii prozatorului catre Titu Maiorescu referitoare la Societatea Carpatii. Slavici merge la sediul acestei societati încercând sa-i potoleasca si sa-i avertizeze pe tinerii ei conducatori ca orice gest necugetat de insurgenta poate compromite cauza nationala, aratându-le chiar ca este posibil ca politia sa-i provoace pentru a le închide sediul. Vom reveni, desigur. Amintim pe scurt ca, peste ani, Slavici va fi considerat un agent de influenta al Imperiului Austro-Ungar la Bucuresti – iar sefii Societatii Carpatii vor fi descoperiti ca agenti platiti ai politiei austro-ungare. Exista, în aceasta ipostaza, premiza unui dialog…
Este plauzibil, apoi, ca Slavici sa stie „din spusele altora“ despre baia Mitrasewski. El scrie în 1909, iar Al. Ciurcu va povesti episodul baii abia în 1911. Dar lucrurile se stiau public, iar Augustin Z. N. Pop publica scrisoarea unui oarecare Dinu catre Mihai Braneanu, datata 16 iulie 1883, în care expeditorul îi relateaza redactorului de la „România libera“ în acesti termeni episodul cu pricina:
„…Cât despre Eminescu nu mai încape speranta de îndreptare. Cum a auzit ca fratele sau – acum câteva saptamâni – , în loc sa plece, a luat bani din toate partile, umbla agitat ziua-noaptea, cheltuia, iar împrumuta bani, etc. si de plecat acasa nu putea. Avea groaza. Însusi a prevestit pe unii din amici sa îngrijeasca de el, ca-si va pierde mintile. În cele din urma brusca pe toata lumea. A amenintat cu revolverul pe Miulescu în prezenta lui Ciuflecu; Simtion, inginerul la care statea mai mult, a observat ca nu e lucru curat, noi nu-l mai vedeam, caci el avea concediu de plecare. Eminescu, simtindu-se însusi decazând, a simtit totodata ca vor fi siliti cei de lânga el sa-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o baie unde a stat mai toata ziua ascuns. Îsi rupsese toate hainele, aruncându-le în apa. Când s-au dus acolo cu autoritatea, doctori, etc., el s-a luptat contra tuturor; a fost si Ocas; l-au pus în fine în camasa de forta si l-au dus la Sutu, unde amicii au sa plateasca pe luna 300 fr. pentru el.“
Vom reveni si asupra acestei scrisori, cu începutul neclar (se stie ca Eminescu însusi împrumuta bani pentru Ipotesti, nu fratele sau – care n-avea cum sa fie în capitala, era la el, la regiment, în Mizil; poate fi greseala de transcriere, dar nu avem cum sa controlam pentru ca nu cunoastem originalul: o exprimare ca aceasta „cum a auzit de fratele sau“ este foarte plauzibila, trimitând la celalalt frate al poetului, care s-a îmbolnavit la Botosani); ipoteza ca Eminescu „se simtea însusi decazând“ trebuie tinuta în rezerva: am vazut ca se sprijina si pe doua scrisori ale sale catre Veronica Micle, abia acum publicate, în anul 2000. Întorcându-ne, însa, la biletelul de la orele 6 dimineata, trebuie spus ca, de vreme ce Titu Maiorescu consemneaza în jurnalul sau acel biletel al sotiei lui Slavici – care, de altfel, exista ca obiect, ca petec de hârtie, si s-a editat de multe ori chiar cu fotocopia alaturi – înseamna ca pentru critic este o dovada, o urma palpabila a acestei întâmplari din 28 iunie 1883, si-i acorda o importanta deosebita. Probabil ca si el a povestit în stânga si-n dreapta cum s-au petrecut lucrurile si, deci, se stia si de biletul D-nei Szoeke – altfel nu este de înteles de ce vrea Slavici, peste ani, sa ia asupra sa acest bilet, sau, ma rog, de ce insista asupra ideii în sine ca a fost vorba de un mesaj transmis sub forma unui bilet… Noua nu ne ramâne, azi, decât sa consemnam ca multe, foarte multe lucruri se stiau, se constituise un folclor al arestarii lui Eminescu – dar marturiile scrise apar foarte târziu, peste aproape 30 de ani, sunt incomplete, aparent incongruente…
E grotesc, totusi, sa ni-l închipuim pe Eminescu ducând, ca în nu stiu ce tragicomedie, informatii atât de grave pentru sine, tocmai la cel care avea putere de eliberare sau recluziune asupra sa (ca un alt Pilat din Pont). Cât despre finalul fragmentului de amintire citat, vedem limpede: la început Eminescu merge la stabilimentul Mitrasewski în mod obisnuit, „sa ieie o baie“ ca sa-si potoleasca nervii, – iar apoi se închide înauntru si e nevoie sa se sparga usa. Amintim ca nu proprietarii stabilimentului au chemat, politia – ci alti prieteni ai poetului.
Revenim, însa, la actul oficial al politistului, si citam din finalul procesului verbal dresat: „Transportându-ne în camera ce ocupa d-l Mihail Eminescu, în str. Piata Amzei, nr. 6, am gasit pe subînchirietoarea d-na Ecaterina Slavici si fata cu domnia sa si cu dl. Siderescu, deschizând usa cu cheia gasita în baie, am aruncat în interior toate obiectele mentionate în inventarul anexei, si la moment am închis usa, încuind-o si sigilând-o, iar cheia s-a luat de noi spre a se înainta cu acest act“. Aceasta „aruncare în interior“ a efectelor personale ale lui Eminescu sugereaza destul de clar ca odaia era deja goala, lucrurile importante se mutasera la inginerul Simtion.
Care inginer, însa, pare a lipsi de la fata locului. Suntem, reamintim, seara, dupa arestarea lui Eminescu si ducerea lui la Casa de sanatate a doctorului Sutu. Mai mult ca sigur Constantin Simtion l-a însotit pe poet, având biletul de internare si fiind mandatat de catre Maiorescu de dimineata sa poarte tratativele cu medicul – iar V. Siderescu aduce hainele la doamna subînchirietoare, însotit de politist.
Acesta este un scenariu ipotetic, dar de ce se aduc, totusi, hainele ude ale lui Eminescu la fosta lui gazda?! – Probabil din acelasi motiv: pentru ca noua gazda, C. Simtion, este ocupat cu formalitatile de internare a poetului si nu-si da cheia de la casa. Trebuie, apoi, linistita subînchirietoarea (este a nu stiu câta oara când folosesc termenul politaiului, si trebuie sa atrag atentia ca „subînchiriaza“ un chirias, nu proprietarul; iata, deci, toata chestiunea locuintei din Strada Piata Amzei Nr. 6: doamna Szoeke o luase cu chirie, n-o cumparase…), adica asigurata ca nu mai are de ce sa se plânga din partea fostului chirias. Cheia camerei, însa, deocamdata nu i se da, merge împreuna cu procesul verbal… nu se stie unde, la politie sau la stabilimentul doctorului Sutu.
Citam din acelasi act care este, în fond, singura dovada oficiala a nebuniei lui Eminescu: „ …ca un domn se afla închis înauntru în camera nr. 17 si ca le-a cerut 10 oua crude. În urma, ar fi rugat pe amicul sau, V. Siderescu, sa-i aduca o pereche de pantaloni negri, negri de tot – ceea ce se realiza acum“. Desi se afla în grup, cum vom vedea imediat, Eminescu nu apeleaza la C. Simtion, ci la un alt amic, acest Vasile Sidrescu atât de activ; am putea fi malitiosi, si sa ne întrebam daca nu cumva cauza sta în aceea ca acest Siderescu înca nu-l cunoscuse pe Maiorescu…
Mai interesant de constatat este, însa, faptul ca acei pantaloni „negri, negri de tot“ se potrivesc bine cu intentia poetului de a se face calugar, cum întelesese Titu Maiorescu de la el. Legatura s-a facut de d-na Camelia Robe în timpul recitirii acestor informatii – si cam tot ce urmeaza de aici înainte sunt constatari facute în grup, nu se mai stie de catre cine anume dintre cei care am citit ori ascultat marturiile. Numai pasajul referitor la cele 10 oua crude trebuie pus în legatura cu o informatie anterioara, aceea privind publicarea, de catre Eminescu, înca din 1877, în „Curierul de Iasi“, a traducerii din Al. Dumas denumita „O baie calda în Egipet“. De aici se vede ca poetul era familiarizat – cel putin teoretic – cu obiceiul bailor turcesti: pe cele mai mari calduri apa cât de calda, încalzita din ce în ce mai tare pâna aproape de temperatura fierberii, face bine trupului. Poetul vrea sa vada daca în bazinetul sau de la baia Mitrasewski temperatura apei poate fierbe oul – si, eventual, chiar sa manânce ceva dupa opt ore de recluziune voluntara. Retinem ca abia acum „se realiza“ aducerea pantalonilor celor negri, deci odata cu patrunderea în baie a grupului ce-l însotea pe politist. Am fi, adica, la capatul unor lungi bai fierbinti si discutii cu cei din jur pentru oua crude, haine etc. În Bucuresti politia scotocea sediul Societatii Carpatii, îi urmarea pe „carpatini“, Émile Galli se plângea în stânga si-n dreapta ca trebuie sa se exileze în 48 de ore, si va vinde „L’Indépendence roumaine“ în graba, pe mai nimic, lui Al. Ciurcu (va fi si el exilat, peste numai doi ani…), toata lumea era în alerta maxima – iar Mihail Eminescu, ziaristul de la „Timpul“, se înfunda în apa fiarta supravegheat de un comisar de politie, nu de un politai oarecare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper