Discursuri despre „o noua utopie a vietii“ (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

În discursurile sale, Gabriel Garcia Márquez se refera adeseori la literatura, la scriitori, la propria-i experienta. Despre sine spune ca a ajuns scriitor din ambitia de a fi solidar cu generatia careia îi apartine, dupa ce directorul suplimentului literar al ziarului „El Espectador“ afirmase ca din noile generatii nu s-a ivit nici un povestitor, nici un romancier. Atunci, Márquez, care la acea data era student, s-a hotarât sa scrie o povestire – spune el – „numai pentru a-i închide gura“ celui ce conducea suplimentul. I-a trimis-o, acesta a publicat-o imediat, si-a facut mea culpa si a declarat ca povestirea anunta aparitia unui geniu al literaturii columbiene. Nu s-a înselat, se pare ca omul avea organ de mare critic.
Va mai dura însa timp pâna când cel ce va sa scrie „Un veac de singuratate“, „Toamna patriarhului“, alte romane si nuvele astazi celebre îsi va da seama ca „meseria de scriitor este poate singura care devine tot mai dificila pe masura ce se practica“. Va trece si mai mult timp pâna când va fi el însusi uimit de succesul enorm al cartilor sale, lecturi deloc comode, necum comerciale, scrise însa într-o limba, spaniola, vorbita de sute de milioane de oameni, cea mai frumoasa de pe Pamânt, cum o considera un alt mare prozator, românul Petru Dumitriu. Nu întâmplator discursul în care îsi va exprima uimirea, din volumul „N-am venit sa tin un discurs“, se intituleaza „Un suflet deschis mesajelor în spaniola“ si a fost rostit la Cartagena de Indias, în patria sa natala, la 26 martie 2007, când scriitorul numara 80 de ani de viata. Sa-l ascultam: „Nici în visul meu cel mai delirant de pe vremea când scriam «Un veac de singuratate» nu mi-am imaginat ca as putea vedea o editie de un milion de exemplare. A crede ca un milion de persoane s-ar putea hotarî sa citeasca ceva scris în singuratatea unei încaperi, cu cele douazeci si opt de litere ale alfabetului si doua degete drept unic arsenal, parea, de buna seama, o nebunie. Astazi, Academiile de Limba o fac ca un gest fata de un roman care s-a perindat pe dinaintea ochilor a cincizeci de ori un milion de cititori si fata de un artizan fara odihna ca mine, care nu-si revine din surpriza provocata de tot ce s-a întâmplat.
Dar nu este vorba si nici nu poate fi de recunoasterea unui scriitor… Este dovada ca exista milioane de cititori de carti în limba spaniola care asteapta aceasta hrana“ Si înca: „Cititorii romanului «Un veac de singuratate» sunt o comunitate care, daca ar trai în aceeasi parte a globului, ar face ca aceasta sa fie una dintre primele douazeci de tari cele mai populate ale lumii. Nu este vorba de o afirmatie laudaroasa. Dimpotriva. Vreau doar sa arat ca acolo s-ar afla o multime de fiinte omenesti care au demonstrat prin dragostea lor de lectura ca au un suflet deschis mesajelor în spaniola“.
Cine a citit articolele, eseurile, interviurile lui Márquez stie cu cât respect, cu câta admiratie, iar, în unele cazuri, cu câta recunostinta, scrie sau vorbeste el despre marii scriitori contemporani din spatiul ibero-american, dar si european, inclusiv despre cei cu care nu s-a înteles întotdeauna ori cu care s-a aflat în conflict. Pe nu putini însa i-a iubit si îi iubeste neclintit. Evocarile si schitele de portret privindu-i pe acestia vadesc în primul rând o vasta cultura literara, capacitatea de a merge la esenta personalitatii si operei, si asta în cuvinte putine, dar de o expresivitate care le face memorabile. Cu o modestie convingatoare chiar si atunci când e putin jucata si ia forma unei umilinte orgolioase, el nu se lanseaza în speculatii si jocuri de artificii, nu teoretizeaza, ci releva din perspectiva „artizanului“, apelând de cele mai multe ori, pentru a-si ilustra ideile, la anecdota mereu inedita, narând fapte de viata sau de lectura traite de el sau traite si povestite de altii. Instinctul de mare povestitor îl îndreapta irepresibil spre memorie, spre memoria colectiva, cu atât mai mult cu cât i se pare ca, pe masura ce se globalizeaza, datorita ori din cauza tehnologiei informatiei, nefericita noastra planeta arata ca un „sat fara memorie, uitat de zeii sai în cel mai îndepartat colt al marii patrii universale“.
Evocari si portrete psihologice ale unor mari scriitori întâlnim si în „N-am venit sa tin un discurs“. Emotionant este portretul lui Julio Cortázar, autorul volumului „Ocolul zilei în optzeci de lumi“, un titlu care-l inverseaza pe cel al lui Jules Verne si care, ca si acela, parca repovesteste lumea. În fine, nascut într-o tara în care, ca si în România, literatura, culta sau populara, este eminamente lirica, Marquez e un mare iubitor de poezie si admirator al poetilor. În decembrie 1982, dupa ce primise Premiul Nobel, el tinea un discurs intitulat „Închinare pentru poezie“, elogiind ceea ce Luis Aragon „a definit drept unica marturie concreta a existentei omului: poezia“. Marturie atât de concreta, de reala în metafizica ei încât un poet columbian, Daniel Arango, a preluat ca pe o adevarata bijuterie poetica un endecasilab înscris în graba pe vitrina unui magazin: „Existenta s-a epuizat de tot“.
N-as putea sa închei fara sa remarc discursul pe tema „Jurnalismul: cea mai frumoasa profesie din lume“, tinut la Los Angeles, în 1996. Fondatorul faimoasei Academii de jurnalism de la Cartagena, având la activ o prodigioasa experienta de ziarist de cotidian si de agentie de stiri, le-a atras atentia nord-americanilor sa nu uite ca „jurnalismul scris este un gen literar“, unul care „se învata facându-l“. Asadar, nu la vreo facultate de jurnalism. Cu o precizare: pentru tânarul care vrea sa practice aceasta profesie, lectura trebuie sa fie un viciu. Cei care îi urmareau discursul la Los Angeles au putut auzi, între altele, o definitie ce nu se gaseste în manualele de jurnalism – altminteri toate mai mult sau mai putin plicticoase, dar mai ales inutile – si care ar trebui sa fie deviza oricarui gazetar, al oricarei redactii, anume ca „o stire proaspata, interesanta, nu este cea care se transmite prima, ci aceea care se transmite cât mai bine“. În acel discurs, Márquez denunta „enormitatile“ din presa nord-americana, ca si frecventele „încalcari ale eticii“, care „nu sunt savârsite întotdeauna din imoralitate, ci si din cauza ca ziaristii nu-si stapânesc profesia“. Astazi – observa el – ziaristii „orbecaie prin labirintul unei tehnologii dezlantuite fara control spre viitor“ si uita sau n-au stiut niciodata „ca hrana vitala a jurnalistului este creativitatea si, prin urmare, impune o apreciere asemanatoare cu cea a artistilor“. (Ma întreb, oare aceasta idee sa fi fost în capul unor absolvente de liceu de anul acesta, care, întrebate spre ce facultate se vor îndrepta, declarau ca spre cea de jurnalism fiindca, motivau ele cu candoare, vor sa fie… vedete?!).
Umorul si ironia fina cu care Gabriel Garcia Márquez îsi începea discursul la deschiderea unei mari sali de cinematograf la Havana, de fapt un centru cultural cu o multipla functionalitate amenajat la initiativa unui grup de scriitori, oameni de stiinta, cineasti si cinefili, vizeaza tocmai modul de a face presa al multor ziaristi care confunda creativitatea cu mistificarea, cu minciuna ce face rating: „În dimineata aceasta, într-un ziar european am citit stirea ca nu sunt aici. Nu m-a surprins, fiindca înainte am auzit ca îmi luasem deja mobilele, cartile, discurile si tablourile din palatul pe care mi-l daduse Fidel Castro si ca eram în curs de a scoate prin intermediul unei ambasade originalele unui roman teribil împotriva Revolutiei Cubaneze./ Daca voi n-o stiati acum o stiti. Poate ca e motivul din care nu ma pot afla în seara asta aici, spre a inaugura aceasta sala de cinematograf care, ca arta cinematografica si ca tot ceea ce are legatura cu filmul, nu este pesemne altceva decât o iluzie optica. Fiindca aceasta sala ne-a creat atâtea temeri si incertitudini, încât astazi – la cinci sute de ani, o luna si douazeci si sase de zile de la venirea lui Columb – nu putem crede ca în realitate este certa“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper